ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1582/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1582/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 651 din 1

iulie 2003 Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza dispozițiilor art.

211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., a

condamnat pe inculpații L.A. și S.R.M. la câte 5 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 83 C. pen., s-a revocat

suspendarea condiționată a executării pedepsei de un an și șase luni închisoare,

aplicată inculpatului L.A., prin sentința penală nr. 137 din 27 februarie 2001

a Tribunalului București, secția a II-a penală, definitivă prin neapelare, și s-a

dispus executarea ei pe lângă pedeapsa aplicată în cauză, inculpatul urmând să

execute, în final, 7 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.

S-a prelungit starea de arest a

acestui inculpat cu 30 de zile, de la 19 iulie 2003 la 17 august 2003.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus

perioada arestării preventive de la 8 august 2000, la 28 februarie 2001 și de

la 8 februarie 2002, la 1 iulie 2003.

Pentru inculpatul S.R.M. s-a

constatat că fapta din 24 ianuarie 2002 este concurentă cu faptele din 15 mai 2002

și 17 mai 2002, pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr.

1172 din 7 octombrie 2002, a Judecătoriei sector 3 București.

S-au descontopit și repus în

individualitatea lor pedepsele de un an și șase luni închisoare, aplicată în

baza art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. e), g) și i), cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. c) și art. 76 lit. c) C. pen., prin sentința

penală nr. 1172 din 7 octombrie 2002 a Judecătoriei sector 3 și de un an

închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 658/2001 a Tribunalului

București.

În baza art. 36, art. 33 lit. a) și art.

34 lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare, aplicată

în cauză cu pedeapsa de un an și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința

penală nr. 1172/2002 a Judecătoriei sector 3, inculpatul având de executat

pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 83 C. pen., s-a revocat

suspendarea condiționată a executării pedepsei de un an și șase luni închisoare,

aplicată prin sentința penală nr. 658/2001 a Tribunalului București, și a

dispus executarea ei pe lângă pedeapsa aplicată în cauză, inculpatul urmând să

execute, în final, 6 ani și 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C.

pen.

S-a prelungit starea de arest a

acestui inculpat cu 30 de zile, de la 19 iulie 2003, la 17 august 2003.

S-a dedus perioada executată de la

25 iulie 2001, la 24 august 2001 și de la 23 mai 2002 la 1 iulie 2003.

Au fost obligați, în solidar,

inculpații la plata sumei de 1.500.000 lei către partea civilă P.A.P. și,

respectiv, la câte 1.200.000 lei fiecare cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut, în fapt, următoarele:

În seara zilei de 24 ianuarie 2002,

partea vătămată s-a întâlnit cu cei doi inculpați, iar inculpatul L.A. i-a

cerut acestuia telefonul mobil, pentru a se uita la el; partea vătămată i-a

spus că telefonul este de vânzare, iar inculpații s-au oferit să-l ajute să

găsească un cumpărător, scop în care s-au deplasat împreună spre blocurile de

pe Calea Vitan.

Întrucât nu au găsit cumpărător,

partea vătămată s-a răzgândit și a cerut telefonul înapoi, arătând că nu mai

vrea să-l vândă.

Inculpatul L.A. a refuzat să

restituie telefonul, iar pe fondul discuțiilor contradictorii create, partea

vătămată a fost lovită cu pumnul în față de inculpatul S.R.M. și cu genunchiul

în piept de inculpatul L.A.

Continuând să-l urmărească pe

inculpatul L.A. pentru a-și recupera telefonul mobil, partea vătămată l-a ajuns

din urmă pe acesta în fața unui bloc, unde se aflau mai mulți tineri și, deși i-a

solicitat inculpatului să-i restituie telefonul, acesta a strigat la el să

plece, refuzând să-i restituie telefonul.

S-a reținut că din declarația

martorului V.M. reiese că, în fața blocului, a sosit și inculpatul S.R.M., iar

după ce partea vătămată a plecat, martorul a înțeles din discuțiile

inculpaților că aceștia intenționau să valorifice telefonul mobil reținut.

Instanța de fond a reținut vinovăția

inculpaților din coroborarea declarațiilor date de partea vătămată cu

declarațiile inițiale ale inculpatului L.A., care a arătat că partea vătămată a

lovit primul, intenționând să recupereze telefonul mobil, prilej cu care

inculpatul S.R.M. a lovit pe partea vătămată cu pumnul în față.

S-a mai reținut că vinovăția

inculpaților rezultă și din confruntarea lor, în sensul că, din procesul verbal

reiese că inculpații au lovit partea vătămată, tocmai pentru a păstra telefonul

mobil, pe care l-au valorificat împreună, iar cu suma de bani obținută intenționau

să procure droguri.

Declarația martorului V.M., dată în

fața instanței, în care acesta arată că a fost forțat să declare altceva, fiind

amenințat, nu a fost luată în considerare de către instanță.

Cu privire la inculpatul S.R.M. s-a

reținut că, deși acesta nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii, declarațiile

acestuia sunt contrazise de declarațiile părții vătămate, care se coroborează

cu declarațiile inculpatului L.A. și cu cele ale martorului V.M., date în

cursul urmăririi penale.

Instanța a respins cererea

inculpaților de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de tâlhărie,

în infracțiunea de abuz de încredere, apreciind că întrebuințarea unor mijloace

violente pentru a păstra bunul sustras părții vătămate și scopul inculpaților

de a și-l însuși pe nedrept, în condiții ilicite, sunt elemente ale

infracțiunii de tâlhărie.

Referitor la apărarea inculpatului L.A.

în sensul că partea vătămată îi datora o sumă de bani, aspect care nu a fost

dovedit în cauză, s-a reținut că această împrejurare nu prezintă relevanță

pentru încadrarea juridică a faptei, întrucât nu poate duce la concluzia că

inculpații nu ar fi acționat cu intenția specifică de tâlhărie din moment ce

pretențiile bănești, puteau fi realizate pe căi legale, cu atât mai mult cu cât

inculpatul L.A. a recunoscut că l-a îmbrâncit pe partea vătămată și că a

refuzat să restituie telefonul, momente în care și coinculpatul S.R.M. a lovit

partea vătămată, după care cei doi au fugit în direcții diferite.

Având în vedere data săvârșirii

faptei, cât și faptul că Legea nr. 169/2002, care a modificat dispozițiile art.

211 C. pen., a intrat în vigoare după data de 18 aprilie 2002, și având în

vedere și dispozițiile art. 13 C. pen., privind aplicarea legii penale mai

favorabile, instanța de fond a dispus în baza art. 334 C. proc. pen.,

schimbarea încadrării juridice pentru ambii inculpați din art. 211 alin. (2) lit.

b) și c) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.,

în art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.,

text de lege în baza căruia au fost condamnați cei doi inculpați.

Împotriva sentinței au declarat apel

inculpații.

Inculpatul L.A., prin apelul

declarat, a criticat greșita încadrare juridică a faptei, solicitând schimbarea

încadrării juridice în infracțiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213

C. pen., având în vedere că a intrat în posesia telefonului mobil cu

consimțământul părții vătămate, fără a folosi violența, așa cum declară chiar partea

vătămată.

A solicitat reducerea pedepsei, în

raport de noua încadrare juridică a faptei.

Inculpatul S.R.M. a solicitat pronunțarea

unei soluții de achitare, având în vedere declarațiile contradictorii ale

părții vătămate.

În subsidiar, a solicitat reducerea

pedepsei, spre minimul special prevăzut de lege.

Prin decizia penală nr. 2657 din 18

noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția I penală, constituită în

complet de divergență în majoritate, a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de inculpați, apreciind ca fiind legală și temeinică soluția

pronunțată de instanța de fond.

A computat prevenția inculpatului

S.R.M. de la 25 iulie 2001, la 24 august 2001 și de la 23 mai 2002, la 8

noiembrie 2003 și prevenția inculpatului L.A. de la 8 august 2000 la 28 august

2001 și de la 8 august 2002, la 8 noiembrie 2003.

A menținut starea de arest a

inculpaților.

A obligat pe apelantul inculpat L.A.

la 500.000 lei cheltuieli judiciare către stat, iar pe inculpatul S.R.M. la

900.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului

din oficiu s-a dispus a se avansa din fondul Ministerului Justiției.

În motivarea soluției, instanța de

apel a apreciat că ansamblul probator administrat, susține situația de fapt

stabilită de instanța de fond și încadrarea juridică a faptelor comise de

inculpați.

În contradictoriu cu această

motivare, un judecător al completului de judecată a avut o altă opinie în

sensul că inculpații nu au săvârșit infracțiuni de tâlhărie, întrucât aceștia

nu au săvârșit o infracțiune de furt cu violență și nici nu au întrebuințat

violența pentru a păstra bunul sustras.

A apreciat că în speță este dovedit

faptul că telefonul mobil al părții vătămate a intrat în posesia inculpaților

cu consimțământul acesteia, în scopul vânzării și abia ulterior,

nerealizându-se această vânzare, inculpații au hotărât să nu restituie

telefonul, ceea ce a condus la altercația produsă între părți.

Așa încât, telefonul mobil fiind

scos din sfera patrimonială a victimei cu consimțământul acesteia, cerința referitoare

la acțiunea principală, ca element material al infracțiunii de tâlhărie, acțiunea

de furt, nu s-a realizat.

Inculpații au întrebuințat violențe

după ce intraseră în posesia telefonului mobil cu acordul părților vătămate, în

cauză fapta întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de

încredere, prevăzută de art. 213 C. pen.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs inculpații L.A. și S.R.M., solicitând prin apărător, admiterea

recursurilor, casarea hotărârilor și, rejudecând, schimbarea încadrării

juridice în infracțiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen. și

stabilirea unor pedepse în limitele perioadei executate în detenție.

Verificând actele dosarului cauzei,

Curtea constată că recursurile declarate de inculpați sunt întemeiate pentru

următoarele considerente:

Instanța de fond a reținut corect că

partea vătămată s-a întâlnit cu inculpații și le-a încredințat telefonul mobil

în scopul de a-l vinde ; ulterior, negăsind cumpărător, partea vătămată nu a

mai vrut să-l vândă, solicitând restituirea bunului, prilej cu care între

partea vătămată și inculpați s-a iscat conflictul.

Declarațiile martorului prezent la

fața locului, V.M., sunt contradictorii în sensul că, inițial, în faza de

urmărire penală, acesta declară că partea vătămată a cerut telefonul celor doi

inculpați, iar inculpatul L.A. avea în mână un telefon și a refuzat să predea

telefonul. A mai declarat că partea vătămată a plecat, după ce a fost refuzat

de inculpatul L.A. cu privire la restituirea telefonului și că i-a auzit pe cei

doi inculpați discutând despre vânzarea telefonului mobil.

Ulterior, în fața instanței de fond,

acest martor a revenit asupra declarației sale, susținând că telefonul era în

mâna inculpatului L.A., însă a auzit și discuția în care partea vătămată a fost

de acord să-i lase telefonul inculpatului ca să-l vândă, în contul unei datorii

bănești, pe care partea vătămată o avea față de inculpatul L.A. A precizat că

inculpatul L.A. a fost lovit de către partea vătămată cu o brichetă în gură și în

bărbie, iar, inculpatul S.R.M. a intervenit pentru a-i despărți.

În raport de situația de fapt

reținută în cauză și probatoriul administrat, Curtea apreciază că încadrarea

juridică a faptelor săvârșite de inculpați în infracțiunea de tâlhărie,

prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 13

C. pen., nu este corectă, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive

ale acestei infracțiuni.

S-a dovedit că telefonul mobil nu a

intrat în posesia inculpaților prin întrebuințarea violențelor, ci acesta a

fost dat de către partea vătămată, în scopul de a fi vândut.

Așa încât, nu se poate reține că

acesta a fost furat ceea ce înseamnă că acțiunea principală a infracțiunii de

tâlhărie, furtul nu s-a consumat.

Pe de altă parte, violențele care au

fost exercitate de inculpați au avut loc în momente ulterioare momentului, în

care telefonul mobil intrase în posesia lor, nefiind legătură de cauzalitate

între violențe și modalitatea de intrare în posesia telefonului de către

inculpați.

În consecință, faptele săvârșite de

inculpați nu pot fi încadrate în infracțiunea de tâlhărie, ci în infracțiunea

de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., care constă în „însușirea

unui bun mobil al altuia, deținut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun

pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui.”

Față de aceste considerente, urmează

ca în baza dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., să

fie admise recursurile declarate de inculpați, casându-se hotărârile pronunțate

în cauză.

Se vor înlătura dispozițiile art. 33

și art. 34 C. pen., pentru inculpatul S.R.M.

În baza dispozițiilor art. 334 C.

proc. pen., se va schimba încadrarea juridică a faptelor pentru inculpați din

infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C.

pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 213 C.

pen.

Se va trimite cauza la Tribunalul

București, pentru a se conforma dispozițiilor art. 286 alin. (2) C. proc. pen.

Se va revoca măsura arestării

preventive luată împotriva inculpatului L.A. prin mandatul de arestare

preventivă nr. 859 din 9 august 2002, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul

București și măsura arestării preventive, luată împotriva inculpatului S.R.M.,

prin mandatul de arestare preventivă nr. 949 din 12 septembrie 2002, de

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Se va dispune punerea de îndată în

libertate a inculpaților, dacă nu sunt arestați în altă cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de inculpații L.A. și S.R.M.,

împotriva deciziei penale nr. 2657 din 18 noiembrie 2003 a Curții de Apel

București, secția I penală.

Casează decizia atacată și sentința

penală nr. 651 din 1 iulie 2003 a Tribunalului București, secția a II–a penală,

numai cu privire la încadrările juridice reținute faptelor săvârșite de cei doi

inculpați.

Înlătură aplicarea art. 33 lit. a)

și art. 34 lit. b), pentru inculpatul S.R.M.

Conform art. 334 C. proc. pen.,

schimbă încadrarea juridică a faptelor pentru recurenții inculpați din

infracțiunile de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C.

pen., cu aplicarea art. 13 din același Cod, în infracțiunile prevăzute de art. 213

C. pen.

Trimite cauza la Tribunalul

București, pentru a se conforma dispozițiilor art. 286 alin. (2) C. proc. pen.

Revocă măsura arestării preventive

luată împotriva inculpatului L.A., prin mandatul de arestare preventivă nr. 859

din 9 august 2002, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și măsura

arestării preventive, luată împotriva inculpatului S.R.M., prin mandatul de

arestare preventivă nr. 949 din 12 septembrie 2002, de Parchetul de pe lângă

Tribunalul București.

Dispune punerea de îndată în

libertate a inculpaților, dacă nu sunt arestați în alte cauze.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 23

martie 2004.