ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5522/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe calea

contenciosului administrativ, reclamanta G.F. a solicitat anularea hotărârii nr.

5046 din 30 mai 2003 emisă de Casa de Pensii Bihor și recunoașterea în favoarea

ei, a calității de beneficiară a Legii nr. 189/2000.

În motivarea cererii a arătat că beneficiază

de drepturile prevăzute de legea sus-menționată, chiar dacă s-a născut în

timpul refugiului părinților săi.

Curtea de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantei, a anulat

hotărârea nr. 5046 din 30 mai 2003 și a obligat pârâta să-i recunoască

reclamantei, calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr.

189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, așa cum a

fost modificată prin Legea nr. 586/2002, beneficiază de prevederile legii,

persoana persecutată din motive etnice, din partea regimului instaurat după Dictatul

de la Viena, iar copiii născuți în perioada refugiului părinților, dobândesc statutul

acestora.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut, în esență, că

reclamanta nu beneficiază de drepturile instituite prin Legea nr. 189/2000,

întrucât nu era născută la data strămutării părinților săi și ca urmare, nu

avea un domiciliu de unde să fi fost strămutată, în altă localitate, decât cea

de domiciliu, așa cum expres și limitativ prevede art. 1 lit. c) din legea sus-menționată.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune pe lângă existența, de regulă, a

unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți, a unor alte

cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de

educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte

aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor

cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei,

care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a

părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să

trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de

aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și

reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea

cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea

sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din

cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în

îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurentă, în sensul

că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri [art. 5 C. civ.].

Argumentele aduse de recurentă prin

invocarea prevederilor Decretului nr. 31/1954, sunt străine pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță, hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

De asemenea, potrivit prevederilor art.

1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de

prevederile acestui act normativ, persoana, cetățean român, care în perioada 6

septembrie 1940 – 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una

din cele 6 situații enumerate, în dispozițiile normative menționate.

Din interpretarea teleologică a

prevederilor ordonanței, rezultă că atât obiectul, cât și scopul reglementării

îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile

suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, din motive etnice,

în perioada arătată.

Având în vedere că legiuitorul a

urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se bucure toate persoanele,

cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate

din motive etnice, prin persoane persecutate trebuie înțeles atât persoanele

care au suferit acele persecuții în mod nemijlocit, cât și acelea care au

suferit persecuțiile respective în mod indirect, prin consecințele care s-au

răsfrânt asupra lor.

Acesta este cazul copiilor care s-au

născut în perioada în care părinții lor s-au refugiat sau au fost strămutați,

ca urmare a unor persecuții din motive etnice și au suferit astfel, toate

consecințele nefavorabile care au decurs din această situație.

În cauză este necontestat că

reclamanta, care s-a născut ulterior datei la care părinții săi au fost nevoiți

să se refugieze din localitatea de domiciliu, a suferit aceleași consecințe

nefavorabile și prejudicii pe care le-a suferit familia sa ca urmare a

persecuțiilor etnice exercitate.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr. 322/CA/2003 - P din 15

septembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de

contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 iunie 2004.