ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3141/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Prin hotărârea nr. 5041 din 26 februarie 2001, Tribunalul Arbitral a obligat-o pe chemata în garanție SC M.P. SA, la plata sumei de 4.396,80 dolari S.U.A., diferență de preț, către pârâta SC V.P. SA, obligată, la rândul ei, către reclamantă. Chemata în garanție a introdus, la 10 aprilie 2001, acțiune în anulare, în baza art. 364 lit. b) C. proc.

civ., contra hotărârii arbitrale, invocând: - necompetența instanței arbitrale asupra litigiului dintre pârâtă și ea, clauza 24 din contractul dintre reclamantă și pârâtă nefiindu-i opozabilă, - în speță, neoperând o prorogare legală de competență, - instanța arbitrală competentă fiind Curtea de Arbitraj București, fiind încălcat art. 34 din Regulamentul Curții de Arbitraj, cu privire la locul arbitrajului și compunerea instanței arbitrale; - nu s-a pronunțat asupra unor excepții (de inadmisibilitate a chemării în garanție, de nulitate a cererii de chemare în garanție) ori s-a pronunțat asupra a ceea ce nu i s-a cerut (contractul de comision nr. 8/1999).

2. Curtea de Apel Suceava, prin sentința civilă nr. 133 din 4 iulie 2001, a respins acțiunea în anulare ca nefondată, reținând „interdependența obligațiilor reciproce derivând din cele două contracte aflate succesiv în lanțul cauzal al intermedierii livrării mărfurilor”, precum și existența unei „legături indisolubile între pretențiile comitentului și cele din cererea de chemare în garanție”, operând prorogarea prevăzută de art. 17 C. proc. civ. Împotriva sentinței, chemata în garanție a declarat recurs, fără a indica temeiurile din art. 304 C. proc. civ., susținând, în esență, că nu s-a examinat necompetența teritorială a Tribunalului Arbitral Suceava, constituirea sa necorespunzătoare, rezoluționarea unor excepții, acordarea a ceea ce nu s-a cerut, majorarea compensării unor datorii reciproce și nemotivarea hotărârii arbitrale.

Prin completare, recurenta a invocat: - nulitatea sentinței, datorate formării completului dintr-un singur judecător, deși este o cale de atac și trebuia, conform art. 17 din Legea nr. 92/1992, să fie format, ca în apel, din doi judecători; - sentința nu a fost motivată sau cuprinde motive contradictorii, iar - cererea de chemare în garanție nu îndeplinește cerințele din art. 60 C. proc. civ. 3. Recursul este nefondat. 3.1. Acțiunea în anulare este, într-adevăr, o cale de atac împotriva hotărârii unui organ jurisdicțional. Ea nu este, deci, o cale de atac din cele prevăzute de art. 128 din Constituție („contra deciziilor judiciare”) sau de art. 282 și 3000 C. proc. civ. (apelul și recursul), ci constituie o cale de atac atipică, specifică procedurii controlului judecătoresc asupra actelor jurisdicționale.

Așadar, decizia nr. V/2000 a Curții Supreme de Justiție, secțiile unite, în interesul legii, declară în mod corect că „acțiunea în anulare, împotriva hotărârii arbitrale, constituie cale de atac”, dar, considerentul asupra compunerii instanței, nu se mai regăsește în dispozitivul acestei decizii, (care, de la 3 mai 2001, nu mai are caracter obligatoriu pentru instanțele judecătorești). Faptul că, potrivit art. 366 C. proc. civ., „hotărârile instanței judecătorești, cu privire la acțiunea în anulare, pot fi atacate numai cu recurs”, nu implică, deci, calificarea acesteia drept cale de atac a apelului, cu consecința compunerii instanței de anulare din doi judecători.

În materie comercială, în care intră și acest litigiul, judecata în primă instanță este atribuită completului de judecător unic; acțiunea în anulare este o cale de atac contra unui act jurisdicțional și nu împotriva unei hotărâri judecătorești, spre a determina compunerea instanței de anulare ca o instanță de apel. O asemenea analogie în materie de procedură nu poate fi permisă. Așadar, instanța de anulare, compusă dintr-un singur judecător, soluționează acțiunea în anulare într-o cale de atac jurisdicțională și nu judiciară, astfel că excepția invocată nu va fi primită. 3.2. Într-adevăr, prin clauza 23 a contractului de comision s-a atribuit competența Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie București, dar părțile au acceptat jurisdicția instanței arbitrale similare de la Suceava, astfel că excepția chematei în garanție este ineficientă.

3.3. Toate celelalte excepții și susțineri au fost examinate de către instanța de anulare, în limitele contractului judiciar permis de dispozițiile art. 364 lit. b) C. proc. civ., pe care recurenta și-a întemeiat acțiunea în anulare. Prin urmare, instanța arbitrală a primit, în condițiile art. 60 C. proc. civ., cererea de chemare în garanție, ca o cerere accesorie, conform art. 17 C. proc. civ., urmând regimul juridic al cererii principale, astfel că operează o prorogare de competență, cum corect a reținut instanța de anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta, SC M.P. SA S.R.L. București, împotriva sentinței civile nr. 133 din 4 iulie 2001 a Curții de Apel Suceava. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 24 iunie 2003.