ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3141/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

februarie 2001, Tribunalul Arbitral a obligat-o pe chemata în garanție SC M.P.

SA, la plata sumei de 4.396,80 dolari S.U.A., diferență de preț, către pârâta SC

V.P. SA, obligată, la rândul ei, către reclamantă.

Chemata în garanție a introdus, la

10 aprilie 2001, acțiune în anulare, în baza art. 364 lit. b) C. proc. civ.,

contra hotărârii arbitrale, invocând:

- necompetența instanței arbitrale

asupra litigiului dintre pârâtă și ea, clauza 24 din contractul dintre reclamantă

și pârâtă nefiindu-i opozabilă,

- în speță, neoperând o prorogare legală

de competență,

- instanța arbitrală competentă fiind

Curtea de Arbitraj București, fiind încălcat art. 34 din Regulamentul Curții de

Arbitraj, cu privire la locul arbitrajului și compunerea instanței arbitrale;

- nu s-a pronunțat asupra unor

excepții (de inadmisibilitate a chemării în garanție, de nulitate a cererii de

chemare în garanție) ori s-a pronunțat asupra a ceea ce nu i s-a cerut

(contractul de comision nr. 8/1999).

civilă nr. 133 din 4 iulie 2001, a respins acțiunea în anulare ca nefondată, reținând

„interdependența obligațiilor reciproce derivând din cele două contracte aflate

succesiv în lanțul cauzal al intermedierii livrării mărfurilor”, precum și existența

unei „legături indisolubile între pretențiile comitentului și cele din cererea

de chemare în garanție”, operând prorogarea prevăzută de art. 17 C. proc. civ.

Împotriva sentinței, chemata în

garanție a declarat recurs, fără a indica temeiurile din art. 304 C. proc. civ.,

susținând, în esență, că nu s-a examinat necompetența teritorială a

Tribunalului Arbitral Suceava, constituirea sa necorespunzătoare, rezoluționarea

unor excepții, acordarea a ceea ce nu s-a cerut, majorarea compensării unor

datorii reciproce și nemotivarea hotărârii arbitrale.

Prin completare, recurenta a invocat:

- nulitatea sentinței, datorate

formării completului dintr-un singur judecător, deși este o cale de atac și trebuia,

conform art. 17 din Legea nr. 92/1992, să fie format, ca în apel, din doi

judecători;

- sentința nu a fost motivată sau

cuprinde motive contradictorii, iar

- cererea de chemare în garanție nu îndeplinește

cerințele din art. 60 C. proc. civ.

3.1. Acțiunea în anulare este,

într-adevăr, o cale de atac împotriva hotărârii unui organ jurisdicțional. Ea

nu este, deci, o cale de atac din cele prevăzute de art. 128 din Constituție

(„contra deciziilor judiciare”) sau de art. 282 și 3000 C. proc. civ. (apelul și

recursul), ci constituie o cale de atac atipică, specifică procedurii

controlului judecătoresc asupra actelor jurisdicționale.

Așadar, decizia nr. V/2000 a Curții

Supreme de Justiție, secțiile unite, în interesul legii, declară în mod corect

că „acțiunea în anulare, împotriva hotărârii arbitrale, constituie cale de

atac”, dar, considerentul asupra compunerii instanței, nu se mai regăsește în dispozitivul

acestei decizii, (care, de la 3 mai 2001, nu mai are caracter obligatoriu

pentru instanțele judecătorești).

Faptul că, potrivit art. 366 C.

proc. civ., „hotărârile instanței judecătorești, cu privire la acțiunea în anulare,

pot fi atacate numai cu recurs”, nu implică, deci, calificarea acesteia drept

cale de atac a apelului, cu consecința compunerii instanței de anulare din doi

judecători.

În materie comercială, în care intră

și acest litigiul, judecata în primă instanță este atribuită completului de judecător

unic; acțiunea în anulare este o cale de atac contra unui act jurisdicțional și

nu împotriva unei hotărâri judecătorești, spre a determina compunerea instanței

de anulare ca o instanță de apel. O asemenea analogie în materie de procedură nu

poate fi permisă.

Așadar, instanța de anulare, compusă

dintr-un singur judecător, soluționează acțiunea în anulare într-o cale de atac

jurisdicțională și nu judiciară, astfel că excepția invocată nu va fi primită.

3.2. Într-adevăr, prin clauza 23 a

contractului de comision s-a atribuit competența Comisiei de Arbitraj de pe

lângă Camera de Comerț și Industrie București, dar părțile au acceptat jurisdicția

instanței arbitrale similare de la Suceava, astfel că excepția chematei în garanție

este ineficientă.

3.3. Toate celelalte excepții și susțineri

au fost examinate de către instanța de anulare, în limitele contractului

judiciar permis de dispozițiile art. 364 lit. b) C. proc. civ., pe care

recurenta și-a întemeiat acțiunea în anulare.

Prin urmare, instanța arbitrală a

primit, în condițiile art. 60 C. proc. civ., cererea de chemare în garanție, ca

o cerere accesorie, conform art. 17 C. proc. civ., urmând regimul juridic al

cererii principale, astfel că operează o prorogare de competență, cum corect a reținut

instanța de anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

formulat de reclamanta, SC M.P. SA S.R.L. București, împotriva sentinței civile

nr. 133 din 4 iulie 2001 a Curții de Apel Suceava.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 24 iunie 2003.