ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 159/2004

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 380 din 19

martie 2001, Judecătoria sectorului 3 București, în baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpaților.

G.A. și G.G. pentru săvârșirea

infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3), cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 14, raportat la art. 346

C. proc. pen., s-au respins ca neîntemeiate acțiunile civile formulate de

părțile civile N.T., M.C. și D.M.

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător

aplicat prin ordonanța din 16 martie 1999 a secției 11 poliție asupra

apartamentului situat în București, proprietatea C.G., prin ordonanța din 3

noiembrie 1998 a secției 11 poliție, asupra apartamentului situat în București,

proprietatea lui N.G., prin ordonanța din 10 martie 1999 a secției 11 poliție

asupra apartamentului situat în București, Bd. Decebal, proprietatea C.G., prin

ordonanța din 3 noiembrie 1998 a secției 11 poliție asupra apartamentului

situat în București, Bd. Decebal, proprietatea A.B. și prin ordonanța din 16

martie 1999 a secției 11 poliției asupra apartamentului situat în București,

str. Aurel Botta, proprietatea lui N.G.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

S-a reținut că, în perioada 1

februarie 1993, 1 iunie 1996, inculpații au primit de la N.T. 30.862 dolari

S.U.A., de la M.C. 13.024 dolari S.U.A. și 1726 mărci germane, iar de la D.M.

3300 dolari S.U.A., sume de bani care au fost trimise cu știrea părților

vătămate la Cluj, A.B. și de la care acestea au primit până în iulie 1996

dobânzile aferente.

Instanța de fond a reținut că

inculpații nu au indus în eroare depunătorii cu prilejul încheierii

formularelor, care consemnau sumele de bani depuse și nici nu i-au menținut în

eroare, aducându-le la cunoștință problemele financiare apărute în circuitul

financiar și împrejurarea că B.A. fugise din țară.

Întrucât în sarcina inculpaților nu

s-a reținut săvârșirea unei fapte ilicite, neexistând vinovăția acestora în

nici o formă prevăzută de lege, s-a considerat că nu există raport de

cauzalitate între activitățile desfășurate de aceștia și prejudiciul creat

părților vătămate.

În consecință, acțiunile civile

formulate de părțile civile N.T., M.C. și D.M. au fost respinse ca neîntemeiate

și, întrucât imobilele indisponibilizate nu aparțineau inculpaților, măsura

asiguratorie a fost ridicată.

Tribunalul București, secția a II-a

penală, prin decizia penală nr. 642/ A din 10 aprilie 2002, a admis apelurile

formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 3 București și de

părțile civile M.C. și N.T., a desființat în parte sentința penală nr. 380 din

19 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 3 București și, rejudecând pe fond, a

dispus ca în baza art. 14, raportat la art. 346 C. proc. pen., cu referire la art.

998 și art. 999 C. civ., inculpații G.A. și G.G. să plătească în solidar părții

civile M.C. contravaloarea în lei, la cursul B.N.R. la data executării a sumei

de 13.024 dolari S.U.A. și 1726 mărci germane; părții civile N.T. contravaloarea

în lei, la cursul B.N.R. la data executării, a sumei de 19.800 dolari S.U.A.;

părții civile D.M. contravaloarea în lei, la cursul B.N.R. la data executării,

a sumei de 3300 dolari S.U.A.

S-a menținut sechestrul asigurător

aplicat de organele de cercetare penală, precum și celelalte dispoziții ale

sentinței penale.

Cheltuieli judiciare au rămas în

sarcina statului.

Instanța de apel a apreciat că în

cauză sunt îndeplinite cerințele angajării răspunderii civile delictuale,

inculpaților imputându-li-se o neglijență cauzatoare de prejudiciu în

conformitate cu prevederile art. 999 C. civ.

Ei au primit de la părțile vătămate

diferite sume de bani, pentru o parte din ele semnând B.A., iar pentru altă

parte, inculpații înșiși. În aceste condiții, ei nu au manifestat prudență sau

diligență pentru sumele de bani primite în mod cert, deși ar fi trebuit să o

facă și, chiar dacă în urma acestor activități nu au obținut un folos injust

pentru ei sau pentru altul, nu s-au comportat ca buni gospodari ai sumelor

încredințate de părțile civile, producându-le acestora un prejudiciu, ce se

impune a fi reparat.

În ceea ce privește cuantumul

prejudiciului, tribunalul a reținut că acesta este cel dovedit cu înscrisuri,

neputându-se considera drept beneficiu nerealizat neprimirea dobânzii promise

de B.A.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs părțile civile N.T., M.C., D.M. și inculpații G.A. și G.G.,

primii solicitând obligarea inculpaților la dobânzile aferente prejudiciului și

daunele morale, iar ceilalți la înlăturarea obligării lor la plata

despăgubirilor civile și menținerea soluției instanței de fond.

Prin decizia penală nr. 1829 din 24

septembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis

recursurile declarate de inculpații G.A. și G.G., a casat hotărârile pronunțate

și, pe fond, a dispus achitarea inculpaților pentru infracțiunea, prevăzută de art.

215 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în baza art.

11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.

În conformitate cu prevederile art. 346

alin. (4) C. proc. pen., latura civilă a cauzei a fost lăsată nesoluționată.

Recursurile părților civile au fost

respinse ca nefondate, acestea fiind obligate la câte 50.000 lei cheltuieli

judiciare către stat.

Instanța de recurs a apreciat că

fapta nu este prevăzută de legea penală, deoarece inculpații nu au indus în

eroare părțile vătămate, între ei intervenind o înțelegere cu privire la

folosirea sumelor de bani.

În baza art. 409 și art. 410 alin.

(1) partea I pct. 6 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, împotriva

deciziei penale nr. 1829 din 24 septembrie 2002 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii

judecătorești pronunțată cu încălcarea legii și menținerea hotărârii instanței

de apel.

S-a susținut că între faptele

inculpaților și prejudiciile relevate există un raport de cauzalitate întrucât

inculpații au exercitat acțiuni ilicite, pentru obținerea fondurilor bănești,

încercând să convingă sau confirmând părților vătămate că banii reprezintă o

investiție sigură și aducătoare de profit, deși nu aveau nici o garanție în

acest sens, iar sumele respective au primit o altă destinație, nefiind

evidențiate în contabilitatea societăților comerciale.

Chiar în varianta reținerii

împrejurării că banii nu au fost folosiți de inculpați, raportul

faptă-prejudiciu există și este imediat, întrucât aceștia au permis altor

persoane să producă direct paguba, ei acționând din culpă, sub forma

neglijenței, neprevăzând rezultatul faptelor, deși trebuie și puteau să-l

prevadă.

În consecință, s-a solicitat ca

temeiul achitării inculpaților să constea în dispozițiile art. 11 pct. 2 lit.

a) și art. 10 lit. d) C. proc. pen., cu consecința soluționării acțiunii

civile, în temeiul art. 346 alin. (2) C. proc. pen.

Examinând recursul în anulare,

Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că acesta nu este fondat.

Latura obiectivă a infracțiunii de

înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., se realizează prin

acțiunea făptuitorului de inducere în eroare, de amăgire a unei persoane,

astfel ca aceasta să aibă o reprezentare denaturată, falsă asupra unei anumite

situații, reprezentare ce este determinantă pentru victimă în luarea unei

dispoziții cu privire la patrimoniul său, acțiune care îi cauzează o pagubă.

Din cuprinsul art. 215 alin. (3) C.

pen., rezultă că acțiunea care întregește latura obiectivă a infracțiunii de

înșelăciune, în această variantă specială (înșelăciune în convenție), constă în

inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau

executării unui contract.

Menținerea în eroare a victimei

presupune că aceasta nu cunoaște anumite fapte, situații, stări care există în

realitate sau le cunoaște într-o formă denaturată necorespunzătoare realității.

Prin activitatea sa făptuitorul contribuie ca victima să rămână în această

stare de necunoaștere sau cu o cunoaștere deformată a realității și îi

întărește chiar această părere greșită pe care o are.

Din analiza materialului probator

administrat în cauză rezultă că părțile au convenit asupra unui mod de folosire

a unor sume de bani, încheind o convenție ale cărei condiții au fost cunoscute

de toți și ale cărei consecințe au fost asumate, în condițiile în care,

investirea banilor se făcea într-o afacere privată a unei persoane fizice, care

oferea o dobândă mai avantajoasă decât cea practicată de piața bancară.

Inculpații nu au determinat părțile

vătămate să investească și nici să mențină depunerile bănești, acțiunile

acestora din urmă fiind determinate strict de urmărirea propriului interes

material.

La momentul apariției problemelor

financiare, inculpații au informat investitorii, iar A.B. a transmis asigurări

de restituire a sumelor de bani.

În consecință, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că nici una din părțile vătămate nu a încheiat și

executat contractul în condiții de inducere sau menținere în eroare, faptele

cercetare nefiind prevăzute de legea penală. Părțile civile au posibilitatea

soluționării pretențiilor lor, pe calea unei acțiuni civile separate.

Așa fiind, decizia penală nr. 1829

din 24 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, se

constată a fi legală și temeinică, temeiul juridic al achitării inculpaților G.A.

și G.G. fiind corect stabilit potrivit dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) și art.

10 lit. b) C. proc. pen., cu consecința rezolvării separate a laturii civile,

conform art. 346 alin. (4) C. proc. pen.

Pentru aceste motive, Înalta Curte

de Casație și Justiție urmează să respingă ca nefondat recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, împotriva deciziei penale nr. 1829 din 24 septembrie 2002 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală, privind pe intimații inculpați G.A. și G.G.

Văzând dispozițiile art. 414

1

C. proc. pen., art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

împotriva deciziei penale nr. 1829 din 24 septembrie 2002 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală, privind pe intimații inculpați G.A. și G.G.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13

ianuarie 2004.