ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1566/2007

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1566/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor de

la dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 585 din 16 mai 2006, Tribunalul București, secția I penală,

a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a)

C. proc. pen., achitarea inculpaților D.C., P.C. (M.) și R.V., pentru

săvârșirea infracțiunii de furt calificat și deosebit de

grav, prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 lit. c), e), g)

și i) și alin. (3) C. pen.

S-a

constatat că inculpatul D.C. a fost arestat preventiv, în cauză de la

28 noiembrie 2002, până la 5 iulie 2003, iar inculpatul P.C. (M.), de la

29 noiembrie 2002 până la 5 iulie 2003, precum și faptul că

pentru inculpatul R.V. s-a dispus arestarea în lipsă, în baza mandatului

de arestare preventivă nr. 1186 din 29 noiembrie 2002, emis de Parchetul

de pe lângă Tribunalul București.

În baza art. 346 alin. (3) C. proc. pen., a

dispus neacordarea de despăgubiri civile părții

vătămate B.M.

Prin aceeași sentință, s-a dispus

restituirea către inculpatul D.C. a sumei de 250 dolari S.U.A. și

către inculpatul P.C. (M.) a sumei de 2063 dolari S.U.A. și 650 Euro,

consemnate la C.E.C. – Agenția Victoria, cu recipisa nr. 423001/03/40,

600031 din data de 3 februarie 2003.

S-a dispus ridicarea

sechestrului asigurător, instituit asupra autoturismului marca BMW-320 d,

de culoare gri argintiu metalizat, aparținând numitului S.C.

În temeiul art. 192 alin.

(3) C. proc. pen., s-a hotărât ca cheltuielile judiciare să fie

suportate de stat, iar onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu a

inculpatului R.V. să se plătească din fondul Ministerului

Justiției.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut următoarele :

Prin sentința

penală nr. 883 din 15 iunie 2004, pronunțată în dosarul penal nr.

1431/2003, Tribunalul București, secția I penală, a dispus, în

baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., achitarea inculpaților D.C., P.C. (M.) și R.V. pentru

săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de

art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. a), e) și g) și alin.

(3) C. pen.

S-a constatat că

inculpații D.C. și P.C. (M.) au fost arestați în perioada 28

noiembrie 2002 – 5 iulie 2003 și a fost înlăturată măsura

interdicției de a părăsi municipiul București, pentru

acești inculpați.

A fost respinsă cererea

de despăgubiri civile, ca tardiv formulată, de partea

vătămată B.M.

S-a hotărât ca,

cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.

Prin decizia penală nr.

821/ A din 9 noiembrie 2004, Curtea de Apel București, secția I

penală, pronunțată în dosarul nr. 3655/2004 a admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a

desființat hotărârea instanței de fond și a trimis cauza

spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul București, secția

I penală.

S-a decis ca onorariile de

avocat cuvenite pentru apărarea din oficiu a celor trei inculpați, în

sumă de 600.000 lei, să fie suportate din fondul Ministerului

Justiției.

În motivarea deciziei de

casare, instanța de apel a reținut că în cauză nu au fost

respectate normele de procedură penală, cu ocazia judecării

cauzei, ceea ce face ca sentința pronunțată să fie

lovită de nulitate absolută, situație în care nu mai este

posibilă analizarea și a celorlalte motive de casare invocate.

Cauza de nulitate a constat

în aceea că pe parcursul judecății, instanța de fond nu a

asigurat apărarea din oficiu pentru inculpatul R.V., deși aceasta, în

raport cu fapta imputată, era obligatorie.

În același context, s-a

arătat că în cauză, cu ocazia dezbaterilor în fond, prima

instanță nu a acordat ultimul cuvânt inculpaților D.C. și P.C.

(M.), deși aceștia au fost prezenți, încălcându-li-se

acestora dreptul la apărare, încălcare sancționată, de

asemenea, cu nulitate absolută.

În final, după casare,

cu ocazia rejudecării, prima instanță a reținut

următoarea situație de fapt:

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul București, ce a format obiectul

dosarului nr. 561/P/2001 au fost trimiși în judecată inculpații D.C.,

P.C. (M.) și R.V., pentru săvârșirea infracțiunii de furt

calificat cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 208

alin. (1) – art. 209 lit. a), e), g) și alin. (3) C. pen.

În esență, în

sarcina inculpaților s-a reținut că, la data de 11 ianuarie

2000, în jurul orei 18,00, au sustras din autoturismul marca Mercedes ML,

parcat în Calea Plevnei, aparținând părții vătămate B.M.,

o geantă imitație din piele în care se aflau sumele de : 420.000 dolari

S.U.A., 30.000 mărci germane, 200 lire sterline, 200 guldeni, 30.000

pesetas și o pungă de plastic cu 120.000.000 lei.

Cu ocazia rejudecării

s-a procedat la reaudierea inculpaților D.C. și P.C. (M.) care, ca

și anterior, respectiv în cursul urmăririi penale și al

judecății, nu au recunoscut că au comis fapta imputată

și că învinuirea a fost făcută de partea

vătămată B.M. pentru faptul că acesta avea

cunoștință de faptul că ei dețineau sume mari de bani,

pe care intenționa să și-i însușească.

După administrarea

probatoriilor, instanța de rejudecare a reținut că în cauză

nu există probe certe care să indice pe inculpați ca autori ai

faptei, după cum nu s-a dovedit cu certitudine existența bunurilor

sustrase și valoarea acestora.

În legătură cu

fapta reclamată, instanța de fond, în rejudecare, a reținut

că partea vătămată B.M. a dat declarații

contradictorii în diversele etape ale procesului penal, iar anumite aspecte ce

rezultă din declarațiile sale sunt necredibile și vin să

susțină dubiile cu privire la existența bunurilor ce pretinde a

fi fost furate, fiind inexplicabil faptul că acesta a lăsat în

portbagajul mașinii bani și bijuterii de o asemenea valoare, cum

și împrejurarea că plângerea la organele de cercetare penală a

fost depusă după o perioadă destul de mare de timp.

În acest context, s-a

arătat că nu apare credibilă nici declarația martorei H.R. dată

în cursul urmăririi penale care, pe lângă faptul că este

interesată în cauză, descrie cu exactitate sumele de bani pe care

partea vătămată pretinde că le avea în mașină la

momentul furtului, deși este vorba de mai multe asemenea sume în diverse

monede, cum ar fi lire sterline, guldeni olandezi, pesetas, dolari S.U.A.

și chiar lei.

S-a mai reținut de

prima instanță că în declarația sa adresată organelor

de cercetare penală la data de 17 ianuarie 2000, partea

vătămată nu face nici o mențiune despre existența unor

bijuterii ce i-ar fi fost sustrase.

A mai reținut prima

instanță că în cauză toți martorii audiați la urmărirea

penală și pe a căror declarații s-a reținut

vinovăția inculpaților ori au revenit cu amănunte care au

făcut să fie lipsite de valoare, declarațiile incriminatoare

date anterior, elocvente fiind în acest sens, declarația martorului A.M. care,

în cursul judecății, a confirmat susținerile inculpaților,

în sensul că în cauză este vorba de o înscenare.

Singura probă, care ar

fi putut să conducă prin coroborarea eventual cu alte probe dacă

acestea ar fi fost credibile, a arătat prima instanță, ar fi

declarația martorei L.M. prezentată de partea vătămată

ca fiind martor ocular dar care nu a putut fi administrată, din cauza

imposibilității găsirii acestuia la adresele indicate;

această situație confirmând o dată în plus existența unei

înscenări.

În legătură cu

declarația dată de martora L.M., în cursul urmăririi penale

prima instanță a reținut că aceasta „a observat cum

inculpații au spart geamul lateral – stânga al Mercedesului, au luat o

geantă și o sacoșă, au urcat în BMW-ul care a părăsit

în trombă urmărit de autoturismul Dacia nu pot fi reale de vreme ce

incidentul se presupune că a avut loc la ora 18,00, în data de 11 ianuarie

2000, în condiții de ceață și întuneric care nu ar putea

permite unei persoane să observe cu claritate trăsăturile celor

doi inculpați pentru ca după trei ani să-i poată

recunoaște după fotografie”.

Nu poate fi luată în

considerare nici declarația martorului căruia inculpatul i s-a

confesat în arest în sensul că a furat banii părții

vătămate deoarece acesta nu și-a mai menținut declarațiile

date în cursul urmăririi penale, precizând că nu poate declara în

niciun fel, fiind amenințat atât de inculpați cât și de partea

vătămată.

A mai precizat prima

instanță că singura împrejurare dovedită este aceea a

geamului spart de la autoturismul părții vătămate și

în niciun caz al existenței faptei de furt, apărând

inexplicabilă atitudinea părții vătămate care

„după ce a suferit o asemenea pagubă, împreună cu alte două

persoane din anturajul său au plecat în Republica Dominicană unde se

află și în momentul de față”.

În sprijinul soluției

de achitare instanța a arătat că unele persoane, au fost

torturate de către recuperatorii angajați de partea

vătămată.

Legat de acest aspect

instanța a făcut referire la martorul D.C., care a fost bănuit

de partea vătămată, alături de inculpatul R.V., de furtul

banilor și care a precizat că niciodată inculpatul R.V. nu i-a

spus că el ar fi autorul furtului. Mai mult chiar acest martor a confirmat

faptul că, în seara săvârșirii furtului, a fost împreună cu

inculpatul R.V. să cumpere vopsea pentru mașină, cum și

faptul că atât el cât și inculpatul R.V. au fost supuși la

torturi greu de imaginat, astfel că ar fi greu de crezut că în

această situație inculpatul R.V. nu ar fi recunoscut

săvârșirea faptei sau ar fi comunicat informații despre aceasta.

S-a mai făcut

precizarea că în actul de inculpare sunt invocate ca probe în acuzare

„doar prezumții ce izvorăsc din anumite împrejurări dar care

însă nu pot fi apreciate probe în sensul art. 63 C. proc. pen.”.

S-a concluzionat că în

raport de cele mai sus reținute, în speță nu există dovezi

certe în ce privește existența infracțiunii de furt

reclamată de partea vătămată B.M., astfel că potrivit

principiului dubiul profită inculpatului, urmează a se dispune

achitarea celor trei inculpați, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat

la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru că fapta nu

există.

Împotriva hotărârii

pronunțată de prima instanță au declarat apel Parchetul de

pe lângă Tribunalul București și partea vătămată

B.M.

Prin apelul declarat

parchetul a criticat hotărârea atacată sub aspectul greșitei

achitări a inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii

reținute în sarcina lor prin actul de trimitere în judecată, cu motivarea

că în cauză există probe care dovedesc vinovăția

inculpaților și că partea vătămată B.M. a

făcut dovada sumei de bani sustrasă, sumă pe care

inculpații nu au contestat-o.

S-a mai susținut

că achitarea inculpaților s-a dispus numai ca urmare a acordării

de credibilitate maximă probelor administrate în cursul cercetării

judecătorești în dauna celor de la urmărirea penală care

dovedesc contrariul și s-a făcut precizarea că schimbarea

declarațiilor în fața instanței de judecată de către martora

audiată în cursul urmăririi penale nu este justificată și

ca atare nu pot fi considerate ca exprimând adevărul.

Parchetul a mai criticat

hotărârea primei instanțe și cu privire la omisiunea de a se

pronunța asupra menținerii sau ridicării măsurii

sechestrului asigurator dispusă asupra autoturismului Mercedes Benz, în

faza de urmărire penală.

Partea

vătămată B.M. nu și-a motivat apelul declarat.

Curtea de Apel

București, secția I penală, prin decizia penală nr. 653/ A

din 12 septembrie 2006, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul București în sensul că a desființat parțial

sentința atacată și rejudecând în fond a dispus ridicarea

sechestrului asigurator instituit asupra autoturismului Mercedes.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a fost respins ca

nefondat apelul declarat de partea vătămată B.M. care a fost

obligat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

S-a dispus ca onorariul de

avocat cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului R.V. să se

plătească din fondul Ministerului Justiției.

În motivarea acestei decizii

instanța de apel a arătat următoarele:

- instanța de fond a

făcut o judicioasă analiză a probatoriilor administrate,

pronunțând o soluție legală și temeinică, cu

respectarea prevederilor art. 63 C. pen.;

- corect s-a reținut că

toți martorii audiați cu privire la infracțiunea de furt

și-au schimbat fie integral, fie au revenit cu amănunte care au

lipsit de valoare probatorie declarațiile inițiale, așa încât în

lipsa altor probe care să susțină declarațiile date la

urmărirea penală, în cauză exista un puternic dubiu cu privire

la săvârșirea infracțiunii de furt în materialitatea ei, dubiu

care profită inculpaților;

- corect s-a constatat

că nu s-a dovedit cu certitudine existența bunurilor pretins

sustrase, valoarea acestor bunuri și autorii eventualului furt, singura

împrejurare dovedită fiind aceea a geamului spart de la autoturismul

părții vătămate;

- prima instanță a

făcut o corectă evaluare a probelor administrate în cadrul ambelor

faze ale procesului penal, deoarece nu există un temei legal care să

creeze o ordine de preferința referitoare la declarațiile date în

cele două faze, motiv pentru care instanța poate să considere,

atunci când acestea sunt contradictorii, că numai una dintre ele

exprimă adevărul, având obligația să le înlăture

motivat pe celelalte, iar în situația în care nu există alte probe

care să încline balanța într-un sens sau altul și deci nu pot fi

înlăturate lăsând loc unor dubii, acesta trebuie să profite inculpaților;

- în cauză, în

contextul multitudinii declarațiilor unor martori, puține sunt cele

care acreditează ideea comiterii infracțiunii de către

inculpați și oricum și revenirea acestor martori asupra

declarațiilor date în fața instanței de judecată, în

măsura în care primele declarații ale acestora nu se coroborează

nici chiar cu declarațiile părții vătămate, nu pot fi

luate în considerare ca fiind temeiuri ale unei eventuale condamnări.

S-a apreciat că este

întemeiată critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 357 pct.

2 lit. c) C. proc. pen., în sensul că în cauză pronunțându-se

achitarea inculpaților se impunea ridicarea măsurii sechestrului

asigurator asupra autoturismului Mercedes Benz; aceasta coroborat și cu

faptul că furtul acestui autoturism din Italia nu are nicio

legătură cu fapta dedusă judecății.

Cu privire la apelul

declarat de partea vătămată B.M. s-a arătat că în

raport de soluția de achitare menținută în apel, urmează a

se constata că apelul declarat de acesta este nefondat și a fi

respins ca atare.

Decizia curții de apel

a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București și se referă la:

- greșita achitare a

inculpaților D.C., P.C. (M.) și R.V. de sub învinuirea de

săvârșire a infracțiunii de furt calificat cu consecințe

deosebit de grave, caz de casare prevăzut de art. 385

9

alin.

(1) pct. 18 C. proc. pen.

În motivarea recursului

parchetul a arătat că soluția de achitare a inculpaților

este netemeinică și nelegală, întrucât au fost înlăturate

nejustificat dovezi care atestau că aceștia au săvârșit

furtul din autoturismul aparținând părții vătămate B.M.

Astfel, martorii B.N.D. și

A.N. a comunicat părții vătămate semnalmentele unora din

persoanele implicate în săvârșirea faptei și caracteristicile

autoturismelor folosite și numerele parțiale ale acestora, în acest

sens fiind edificatoare declarațiile acestora din dosarul nr. 1431/2003 al

Tribunalului București, secția I penală, din dosarul nr. 143/2003

al Tribunalului București, secția I penală și din dosarul nr.

3750/2005 al aceleiași instanțe.

În sensul

săvârșirii faptei de către inculpați este și

identificarea autoturismului cu care s-a săvârșit fapta, dintr-un

grup de autoturisme de aceeași marcă, cum și faptul că în

acea perioadă autoturismul era folosit de inculpatul R.V., astfel cum a

declarat martorul A.A.

În același context, s-a

arătat că nu s-a dat eficiență și credibilitate

declarației martorei L.M., audiată în cursul urmăririi penale

care a arătat că la data săvârșirii faptei a observat o

persoană care a ieșit dintr-un autoturism marca BMW și care

după spargerea unui geam a sustras din interior o geantă de culoare

închisă, existența unui al doilea autoturism folosit la

săvârșirea infracțiunii, precum și recunoașterea din

grup făcută de aceasta care l-a identificat pe inculpatul R.V. ca

fiind persoana care a spart geamul autoturismului părții

vătămate și a sustras geanta, iar pe inculpatul D.C. ca fiind

conducătorul autoturismului Dacia.

S-a mai arătat că

în mod nejustificat nu s-a dat credibilitate și eficiență

probatorie declarației martorului A.M. care a arătat că a purtat

o discuție telefonică cu inculpatul P.C. (M.) care i-a dat de

înțeles că este unul din autorii furtului și care i-a solicitat

să-i transmită părții vătămate să nu

sesizeze organele de poliție și că ulterior a asistat la o

discuție telefonică între Ș. și A. și inculpații D.C.

și P.C. (M.) în cadrul căreia aceștia din urmă au

recunoscut săvârșirea faptei, deoarece revenirea acestuia în

fața instanței nu are la bază explicații plauzibile.

În sensul

vinovăției inculpaților trebuia avută în vedere și

declarația martorului I.A. care a arătat atât în faza de

urmărire penală cât și în fața instanței că

inculpatul R.V. a recunoscut în fața sa că a sustras bunurile

aparținând părții vătămate împreună cu

ceilalți doi inculpați, ocazie în care i-a descris pe larg

caracteristicile genții sustrase;

- instanțele au omis

să se pronunțe și cu privire la măsura arestării

preventive dispusă în lipsă față de inculpatul R.V., în

sensul că din moment ce s-a dispus achitarea acestuia trebuia să

hotărască în ce măsură mandatul emis mai poate ori nu

să-și producă efecte.

Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București este fondat în limitele și pentru considerentele ce

se vor arăta:

În art. 1 alin. (1) C. proc.

pen., se stabilește că procesul penal are ca scop constatarea la timp

și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni .. iar în art.

3 din același cod, se arată că în desfășurarea

procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire

la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la

persoana făptuitorului.

Diferit, în art. 4 C. proc.

pen., este înscrisă obligația organelor de urmărire penală

și instanțelor de judecată de a avea rol activ în

desfășurarea procesului penal.

Corespunzător acestor

principii, cu caracter general, aplicabile în tot cursul urmăririi penale

și a judecății în codul de procedură penală au fost

înscrise și alte norme de care trebuie să se țină seama.

Astfel, în titlul III,

intitulat Probele și mijloacele de probă, capitolul I.

Dispoziții generale, se arată:

- în art. 62 că, în

vederea aflării adevărului organul de urmărire penală

și instanța de judecată sunt obligate să

lămurească cauza sub toate aspectele, pe baza de probe;

- în art. 65, că, sarcina

administrării probelor în procesul penal revine organelor de urmărire

penală și instanței de judecată;

- în art. 66, că, învinuitul

sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție

și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția ..;

- în art. 63 alin. (2) că probele nu au valoare

mai dinainte stabilită și că aprecierea fiecărei probe se

face de organul de urmărire penală sau de instanța de

judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul

aflării adevărului.

Verificând hotărârile

pronunțate în cauză de către prima instanță și

instanța de apel se constată că aceste principii nu au fost

respectate întocmai, soluțiile pronunțate fiind susceptibile de

critică atât din punct de vedere al temeiniciei cât și al

legalității.

Trebuie totuși semnalat

de la început că nici organul de urmărire, în faza proprie de

activitate, nu a dat dovadă de rol activ și nu a depus

diligențele necesare pentru administrarea unui probatoriu complet, prin

care să se lămurească toate aspectele legate de situația de

fapt.

Relevarea acestui aspect

este însă lipsit de eficiență câtă vreme instanțele de

judecată, odată investite cu judecarea unei cauze, nu mai au

posibilitatea de a o retrimite la organul de urmărire penală în vederea

completării materialului probator, revenindu-i obligația de a suplini

carențele urmăririi penale, cu toate consecințele ce decurg din

aceasta asupra celerității înfăptuirii actului de justiție.

În cauză,

soluțiile de achitare pronunțată de cele două instanțe

nu se bazează pe o analiză amănunțită a probelor de la

dosar, uneori contradictorii, alteori echivoce și nici nu au fost

verificate și eventual valorificate anumite aspecte rezultate din probele

deja administrate.

În concret, acestea se

referă la:

- necesitatea audierii în

calitate de martor a avocatului S.M., titularul cabinetului de avocatură

unde se pretinde că la momentul săvârșirii faptei se afla partea

vătămată B.M. și la care, la intervale scurte de timp se

susține că au venit și numiții B.N.D., avocat stagiar

și A.N.I. pentru a se stabili, dacă într-adevăr aceștia au

fost prezenți cu adevărat, în acel loc și dacă aveau de

rezolvat probleme ce explicau prezența lor, întrucât, în raport de

celelalte probe din dosar, acest lucru apare ca fiind mai mult un aranjament în

vederea confirmării unei anume situații de fapt (în acest sens a se

vedea declarația martorului A.M., dosar 3750/2005, Tribunalul

București).

Tot astfel, se impunea a se

lămuri de către instanțe, susținerea martorului A.I.N.,

potrivit căreia mai înainte de a intra în cabinetul de avocatură a

văzut autoturismul din care se pretinde că s-au sustras sumele de

bani și bijuteriile reclamate de către partea vătămată

și că a reținut o parte din numerele de înmatriculare ale autoturismului

menționat, care, apoi au fost scrise pe o hârtie care ar fi fost

înmânată numitului B.M.

Pentru lămurirea

acestui aspect, deosebit de important, deoarece confirma prezența

autoturismului reclamat a fi fost folosit la săvârșirea furtului la

locul faptei, era necesar să se depună diligențe pentru identificarea

acelui înscris, care poate constitui o probă materială

importantă în stabilirea adevărului, deoarece simpla afirmație a

acestor martori în sensul arătat, raportat la alte dovezi, făcute de

inculpați în apărare (că nu se aflau la ora săvârșirii

faptei în București, ori că desfășurau activități

în alte locații) nu prezintă garanția că această

afirmație ar fi reală. Lămurirea acestui aspect, în sensul

arătat, se impune cu atât mai mult, cu cât în declarația dată la

data de 15 iunie 2004, la Tribunalul București (dosar nr. 1431/2003)

martorul A.A. a făcut precizarea că „În biletul care nu a fost

arătat erau 4 numere și 3 litere”. Cine și în ce context i-a

arătat acest bilet care se presupune a fi hârtia pe care se pretinde

că au fost scrise numerele și literele (însă mai puține

decât pretinde martorul) în cabinetul avocatului M.S. nu a constituit o

preocupare pentru instanțe rămânând ca o afirmație pur și

simplu dar ca o probă în acuzare pentru organul de urmărire

penală, necenzurată suficient.

În declarația dată

la 6 decembrie 2005, la Tribunalul București martorul A.M. a afirmat între

altele „Cât timp eram în închisoare am avut mai multe convorbiri telefonice cu B.M.,

într-una din acestea B.M. informându-mă că a aranjat ca soția unui

prieten de-al nostru L.M. să depună mărturie împotriva

inculpaților, însă eu știu că această martoră nu

avea ce să caute în zona unde s-a produs infracțiunea și de

asemenea mi-a mai comunicat despre doi avocați, tot în scopul acest, de

a-i incrimina pe cei trei inculpați care urmau să spună că

au observat numărul de la mașina lui R.V. ca fiind al autoturismului

care s-a aflat la locul săvârșirii faptei ...”. În aceeași

declarație martorul a mai afirmat: „Pot spune că am asistat la

discuția dintre B.M. și cei doi avocați, care s-a întâmplat

într-un bar aproape de Poliția capitalei”.

Aspectele relevate mai sus

nu au fost verificate de instanță, în sensul că nu s-a insistat

și nu se știe cine era prietenul a cărui soție, L.M., urma

să depună mărturie (lucru pe care l-a și făcut la urmărirea

penală, fiind contestată prezența sa la locul faptei) și

nici cine sunt cei doi avocați, care au purtat discuții cu B.M. S-ar

putea presupune că era vorba de persoanele aflate în biroul de

avocatură aparținând avocatului S.M., dar acolo din cele două

persoane numai una era avocat. Identificarea acestora, audierea și,

eventual, confruntarea cu martorul era absolut necesară.

Același martor A.M., în

declarația în discuție a mai afirmat că „Am primit o scrisoare

la penitenciar de la B.M., prin care îmi solicita să depun mărturie

în sensul incriminării inculpaților, oferindu-mi în schimb 100.000 dolari

S.U.A. menționând în această scrisoare și alte persoane care vor

să depună mărturie în același sens și sumele pe care

acesta urma să le primească”, cu precizarea că „O să trimit

din penitenciar scrisoarea despre care am făcut vorbire la acest termen”.

Legat de acest aspect nu se

constată nicio reacție din partea instanței de judecată,

deși era, în măsura în care cele afirmate de martor se adevereau,

lămuritoare în multe privințe, cu privire la faptele și

persoanele deduse judecății.

Este adevărat că

la dosar există un înscris intitulat M. care se pare a fi adresat

martorului de către partea vătămată B.M., dar care nu

confirmă cele pretins a fi cuprinse în scrisoarea promisă a fi

trimisă instanței. De altfel, această „scrisoare”, este

dactilografiată și nesemnată astfel că nu poate constitui o

dovadă în sensul celor pretinse.

Afirmațiile martorului

fiind deosebit de importante, necesitatea prezentării acestui înscris, în

original, se impunea cu necesitate

, concluziile ce se putea desprinde în urma confirmării

afirmațiilor făcute în declarație fiind lesne de înțeles.

În legătură cu

obiectul cauzei, furtul genții cu bani și sacoșei cu bijuterii,

la data de 10 ianuarie 2005, a fost audiat, în calitate de martor numitul G.G. în

care acesta afirma, între altele, că are știință (cunosc) mai

multe în legătură cu acest caz, dar că nu ar dori să dea o

declarație decât în lipsa publicului și a inculpaților din

sală. Afirmațiile martorului nu au fost luate în seamă de

instanță și nici nu s-a preocupat de a crea condițiile

necesare, în vederea declarării a tot ce știe despre obiectul cauzei,

prin acordarea protecției pe care legea o conferă unor persoane în

situații speciale.

În apărarea sa, între

altele, inculpatul P.C. (M.) a afirmat că în ziua săvârșirii

faptelor împreună cu mama sa M.P., cumnatul său V.M. și doi

prieteni P.C. și S.C. au mers la diverse magazine din București unde

au făcut cumpărături, revenind la domiciliul

părinților săi în jurul orelor 16,45 unde a stat cca. 2 ore

după care a plecat la o prietenă în orașul Ploiești.

În legătură cu

acest aspect, în cursul urmăririi penale S.C. a dat o declarație care

se contrazicea atât cu cele susținute de inculpat cât și de celelalte

persoane.

Sesizând acest lucru, mama

inculpatului, M.P., la data de 29 martie 2000, a purtat o discuție

telefonică destul de îndelungată, cu prietena lui S.C. cerându-i

acesteia să se pună de acord cu privire la modul în care s-au derulat

evenimentele în ziua în care se pretinde că a avut loc

săvârșirea faptei.

Ulterior această

convorbire s-a materializat cu declarațiile date de cei

menționați, în sensul că nu au mai existat discordanțe

majore.

Nici acest aspect nu a fost

analizat de instanțe în sensul că nu s-au cerut explicații celor

în cauză și nu s-a procedat la o eventuală confruntare,

convorbirea telefonică, deși importantă în conținut, a fost

neglijată total.

Din convorbirea la care s-a

făcut referire rezultă și aspecte legate de cauză, pe care

instanțele ar fi trebuit

să le valorifice într-un sens sau altul

(vinovăție - nevinovăție).

Inculpatul D.C. în

declarațiile date a susținut că în ziua și ora la care se

pretinde că s-a comis sustragerea sumelor de bani și a bijuteriilor

de la partea vătămată, se afla în municipiul Mizil pentru a face

diverse cumpărături.

În afară de persoanele

în a căror companie susține că s-a aflat, acesta a făcut

precizarea că a fost văzut și de către doi lucrători

de poliție.

Deși instanța de

judecată a admis audierea acestora în calitate de martori, acest lucru nu

s-a mai întâmplat.

Mai mult, se constată

că după mai multe termene de judecată la care a fost citat în

instanță pentru a depune mărturie, S.C., sub diverse pretexte

și față de care instanța nu a luat măsurile

prevăzute de lege, printr-un înscris depus la dosar (dosar nr. 25400/3/2005

Tribunalul București, secția I penală) face cunoscut, între

altele, că nu are nicio cunoștință în legătură cu

cele afirmate de inculpat. Deși înscrisul echivala cu o probă

extrajudiciară și ridica semne de întrebare cu privire la

afirmația inculpatului, instanța de judecată nu a manifestat

interes pentru a lămuri această situație, în sensul de a chema

în instanță martorul care să confirme ori să infirme, sub

prestare de jurământ, cele declarate, extrajudiciar.

Audierea persoanei

menționate era în măsură să lămurească

instanța asupra temeiniciei susținerilor inculpatului în

apărare, uneori confuze, alteori contradictorii.

În același sens, se

impunea audierea și celui de-al doilea lucrător de poliție

indicat de inculpat în apărare.

Un alt aspect, rămas

nerezolvat de către instanțe este acela al audierii martorei L.M.

Audierea acestei martore se impunea, în primul rând, pentru faptul că era

persoana care pretinde că la momentul în care a avut loc furtul se afla la

locul faptei, dar și pentru a da explicații cu privire la constatarea

instanței potrivit căreia din locul unde se afla, datorită

condițiilor meteorologice și a unor obstacole ce le avea în fața

câmpului vizual, nu avea cum să identifice persoanele învinuite de

săvârșirea faptei.

Legat de această

martoră, audierea se impune și pentru a se verifica dacă este

real motivul pentru care aceasta susține că se afla în acea

zonă, respectiv că se întorcea de la o prietenă care lucra la

tribunal. Verificarea acestei susțineri este, de asemenea, necesară,

pentru aprecierea sincerității martorei, fără a se omite

și afirmația martorului A.M., la care s-a făcut referire mai

sus.

S-a mai susținut în

cauză, că prima spărtură produsă la geamul

mașinii din care s-a sustras geanta cu banii și sacoșa cu

bijuterii, datorită dimensiunilor genții aceasta nu putea fi

scoasă prin gaura produsă.

Pentru lămurirea

acestui aspect era necesar să se facă o reconstituire, cu o

geantă de dimensiunile descrise de cei care aveau

cunoștință despre aceasta (în acest sens, se propune audierea

concubinei părții vătămate H.R.) dar și alte persoane

care au dat detalii cu privire la acest bun).

Partea

vătămată a susținut personal aspecte rezultate și din

declarațiile concubinei sale H.R., că a primit amenințări

atât scrise cât și telefonice de la inculpați. Dacă verificarea

amenințărilor, telefonice, erau mai greu de dovedit dar nu imposibil

cele scrise trebuiau cerute de la părți de instanțe, pentru a se

stabili dacă emanau de la inculpați și dacă aveau

legătură cu cauza. Simplele afirmații ale celor interesați

nu pot constitui dovezi de vinovăție, aspect care însă a fost

apreciat de organul de urmărire penală ca o dovadă în acuzare.

Constatarea instanței

că în cauză nu s-a dovedit existența bunurilor sustrase este, în

parte, eronată.

În acest sens trebuiesc

avute în vedere declarațiile părții vătămate, ale

concubinei acesteia H.R., ale martorului I.V. și C.L.

Fără îndoială

că toate afirmațiile făcute de cei menționați se

impune a fi verificate prin mijloacele de probă permise de lege

(înscrisuri, declarații de martori; în ce privește proveniența

s-a susținut că banii au provenit din restituirea unor datorii,

beneficii de la diverse societăți comerciale etc. care, de asemenea,

se impune a fi verificate).

Cât privește

susținerea instanței că acțiunea civilă privind

pretențiile formulate de partea vătămată ar fi

tardivă, este o problemă ce va fi apreciată ca atare, însă

existența ori inexistența sumei de bani și a bijuteriilor ca

obiect al infracțiunii, trebuie dovedită deoarece în raport cu

aceasta se va stabili încadrarea juridică a faptei și în cazul

vinovăției inculpaților, tratamentul juridic sancționator

și dacă e cazul aplicarea măsurii confiscării speciale.

Pentru considerentele mai

sus expuse, urmează a se constata că în cauză se impune casarea

atât a deciziei atacată cât și a hotărârii pronunțată

de prima instanță și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceasta

din urmă, pentru lămurirea aspectelor menționate.

În afara aspectelor

menționate a fi lămurite, cu ocazia rejudecării cauzei, se va

administra și oricare alte probe ce se vor dovedi utile aflării

adevărului, instanțele urmând să-și manifeste cu mai

multă eficiență rolul activ, atât în administrarea cât și

în aprecierea acestora (probelor).

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 653/

A din 12 septembrie 2006 a Curții de Apel București, secția I

penală, privind pe inculpații R.V., D.C. și P.C. (M.).

Casează decizia atacată

și sentința penală nr. 585 din 16 mai 2006 a Tribunalului

București, secția I penală.

Trimite cauza spre rejudecare, la

Tribunalul București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 22 martie 2007.