ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1566/2007

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 585 din 16 mai 2006, Tribunalul București, secția I penală, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpaților D.C., P.C. (M.) și R.V., pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat și deosebit de grav, prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 lit. c), e), g) și i) și alin. (3) C. pen. S-a constatat că inculpatul D.C. a fost arestat preventiv, în cauză de la 28 noiembrie 2002, până la 5 iulie 2003, iar inculpatul P.C. (M.), de la 29 noiembrie 2002 până la 5 iulie 2003, precum și faptul că pentru inculpatul R.V. s-a dispus arestarea în lipsă, în baza mandatului de arestare preventivă nr. 1186 din 29 noiembrie 2002, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

În baza art. 346 alin. (3) C. proc. pen., a dispus neacordarea de despăgubiri civile părții vătămate B.M. Prin aceeași sentință, s-a dispus restituirea către inculpatul D.C. a sumei de 250 dolari S.U.A. și către inculpatul P.C. (M.) a sumei de 2063 dolari S.U.A. și 650 Euro, consemnate la C.E.C. – Agenția Victoria, cu recipisa nr. 423001/03/40, 600031 din data de 3 februarie 2003. S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător, instituit asupra autoturismului marca BMW-320 d, de culoare gri argintiu metalizat, aparținând numitului S.C. În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., s-a hotărât ca cheltuielile judiciare să fie suportate de stat, iar onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului R.V.

să se plătească din fondul Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele : Prin sentința penală nr. 883 din 15 iunie 2004, pronunțată în dosarul penal nr. 1431/2003, Tribunalul București, secția I penală, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpaților D.C., P.C. (M.) și R.V. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. a), e) și g) și alin. (3) C. pen. S-a constatat că inculpații D.C. și P.C. (M.) au fost arestați în perioada 28 noiembrie 2002 – 5 iulie 2003 și a fost înlăturată măsura interdicției de a părăsi municipiul București, pentru acești inculpați.

A fost respinsă cererea de despăgubiri civile, ca tardiv formulată, de partea vătămată B.M. S-a hotărât ca, cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului. Prin decizia penală nr. 821/ A din 9 noiembrie 2004, Curtea de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 3655/2004 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a desființat hotărârea instanței de fond și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul București, secția I penală. S-a decis ca onorariile de avocat cuvenite pentru apărarea din oficiu a celor trei inculpați, în sumă de 600.000 lei, să fie suportate din fondul Ministerului Justiției.

În motivarea deciziei de casare, instanța de apel a reținut că în cauză nu au fost respectate normele de procedură penală, cu ocazia judecării cauzei, ceea ce face ca sentința pronunțată să fie lovită de nulitate absolută, situație în care nu mai este posibilă analizarea și a celorlalte motive de casare invocate. Cauza de nulitate a constat în aceea că pe parcursul judecății, instanța de fond nu a asigurat apărarea din oficiu pentru inculpatul R.V., deși aceasta, în raport cu fapta imputată, era obligatorie. În același context, s-a arătat că în cauză, cu ocazia dezbaterilor în fond, prima instanță nu a acordat ultimul cuvânt inculpaților D.C. și P.C. (M.), deși aceștia au fost prezenți, încălcându-li-se acestora dreptul la apărare, încălcare sancționată, de asemenea, cu nulitate absolută.

În final, după casare, cu ocazia rejudecării, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, ce a format obiectul dosarului nr. 561/P/2001 au fost trimiși în judecată inculpații D.C., P.C. (M.) și R.V., pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 lit. a), e), g) și alin. (3) C. pen. În esență, în sarcina inculpaților s-a reținut că, la data de 11 ianuarie 2000, în jurul orei 18,00, au sustras din autoturismul marca Mercedes ML, parcat în Calea Plevnei, aparținând părții vătămate B.M., o geantă imitație din piele în care se aflau sumele de : 420.000 dolari S.U.A., 30.000 mărci germane, 200 lire sterline, 200 guldeni, 30.000 pesetas și o pungă de plastic cu 120.000.000 lei.

Cu ocazia rejudecării s-a procedat la reaudierea inculpaților D.C. și P.C. (M.) care, ca și anterior, respectiv în cursul urmăririi penale și al judecății, nu au recunoscut că au comis fapta imputată și că învinuirea a fost făcută de partea vătămată B.M. pentru faptul că acesta avea cunoștință de faptul că ei dețineau sume mari de bani, pe care intenționa să și-i însușească. După administrarea probatoriilor, instanța de rejudecare a reținut că în cauză nu există probe certe care să indice pe inculpați ca autori ai faptei, după cum nu s-a dovedit cu certitudine existența bunurilor sustrase și valoarea acestora. În legătură cu fapta reclamată, instanța de fond, în rejudecare, a reținut că partea vătămată B.M.

a dat declarații contradictorii în diversele etape ale procesului penal, iar anumite aspecte ce rezultă din declarațiile sale sunt necredibile și vin să susțină dubiile cu privire la existența bunurilor ce pretinde a fi fost furate, fiind inexplicabil faptul că acesta a lăsat în portbagajul mașinii bani și bijuterii de o asemenea valoare, cum și împrejurarea că plângerea la organele de cercetare penală a fost depusă după o perioadă destul de mare de timp. În acest context, s-a arătat că nu apare credibilă nici declarația martorei H.R. dată în cursul urmăririi penale care, pe lângă faptul că este interesată în cauză, descrie cu exactitate sumele de bani pe care partea vătămată pretinde că le avea în mașină la momentul furtului, deși este vorba de mai multe asemenea sume în diverse monede, cum ar fi lire sterline, guldeni olandezi, pesetas, dolari S.U.A.

și chiar lei. S-a mai reținut de prima instanță că în declarația sa adresată organelor de cercetare penală la data de 17 ianuarie 2000, partea vătămată nu face nici o mențiune despre existența unor bijuterii ce i-ar fi fost sustrase. A mai reținut prima instanță că în cauză toți martorii audiați la urmărirea penală și pe a căror declarații s-a reținut vinovăția inculpaților ori au revenit cu amănunte care au făcut să fie lipsite de valoare, declarațiile incriminatoare date anterior, elocvente fiind în acest sens, declarația martorului A.M. care, în cursul judecății, a confirmat susținerile inculpaților, în sensul că în cauză este vorba de o înscenare. Singura probă, care ar fi putut să conducă prin coroborarea eventual cu alte probe dacă acestea ar fi fost credibile, a arătat prima instanță, ar fi declarația martorei L.M.

prezentată de partea vătămată ca fiind martor ocular dar care nu a putut fi administrată, din cauza imposibilității găsirii acestuia la adresele indicate; această situație confirmând o dată în plus existența unei înscenări. În legătură cu declarația dată de martora L.M., în cursul urmăririi penale prima instanță a reținut că aceasta „a observat cum inculpații au spart geamul lateral – stânga al Mercedesului, au luat o geantă și o sacoșă, au urcat în BMW-ul care a părăsit în trombă urmărit de autoturismul Dacia nu pot fi reale de vreme ce incidentul se presupune că a avut loc la ora 18,00, în data de 11 ianuarie 2000, în condiții de ceață și întuneric care nu ar putea permite unei persoane să observe cu claritate trăsăturile celor doi inculpați pentru ca după trei ani să-i poată recunoaște după fotografie”.

Nu poate fi luată în considerare nici declarația martorului căruia inculpatul i s-a confesat în arest în sensul că a furat banii părții vătămate deoarece acesta nu și-a mai menținut declarațiile date în cursul urmăririi penale, precizând că nu poate declara în niciun fel, fiind amenințat atât de inculpați cât și de partea vătămată. A mai precizat prima instanță că singura împrejurare dovedită este aceea a geamului spart de la autoturismul părții vătămate și în niciun caz al existenței faptei de furt, apărând inexplicabilă atitudinea părții vătămate care „după ce a suferit o asemenea pagubă, împreună cu alte două persoane din anturajul său au plecat în Republica Dominicană unde se află și în momentul de față”.

În sprijinul soluției de achitare instanța a arătat că unele persoane, au fost torturate de către recuperatorii angajați de partea vătămată. Legat de acest aspect instanța a făcut referire la martorul D.C., care a fost bănuit de partea vătămată, alături de inculpatul R.V., de furtul banilor și care a precizat că niciodată inculpatul R.V. nu i-a spus că el ar fi autorul furtului. Mai mult chiar acest martor a confirmat faptul că, în seara săvârșirii furtului, a fost împreună cu inculpatul R.V. să cumpere vopsea pentru mașină, cum și faptul că atât el cât și inculpatul R.V. au fost supuși la torturi greu de imaginat, astfel că ar fi greu de crezut că în această situație inculpatul R.V. nu ar fi recunoscut săvârșirea faptei sau ar fi comunicat informații despre aceasta.

S-a mai făcut precizarea că în actul de inculpare sunt invocate ca probe în acuzare „doar prezumții ce izvorăsc din anumite împrejurări dar care însă nu pot fi apreciate probe în sensul art. 63 C. proc. pen.”. S-a concluzionat că în raport de cele mai sus reținute, în speță nu există dovezi certe în ce privește existența infracțiunii de furt reclamată de partea vătămată B.M., astfel că potrivit principiului dubiul profită inculpatului, urmează a se dispune achitarea celor trei inculpați, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru că fapta nu există. Împotriva hotărârii pronunțată de prima instanță au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și partea vătămată B.M.

Prin apelul declarat parchetul a criticat hotărârea atacată sub aspectul greșitei achitări a inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina lor prin actul de trimitere în judecată, cu motivarea că în cauză există probe care dovedesc vinovăția inculpaților și că partea vătămată B.M. a făcut dovada sumei de bani sustrasă, sumă pe care inculpații nu au contestat-o. S-a mai susținut că achitarea inculpaților s-a dispus numai ca urmare a acordării de credibilitate maximă probelor administrate în cursul cercetării judecătorești în dauna celor de la urmărirea penală care dovedesc contrariul și s-a făcut precizarea că schimbarea declarațiilor în fața instanței de judecată de către martora audiată în cursul urmăririi penale nu este justificată și ca atare nu pot fi considerate ca exprimând adevărul.

Parchetul a mai criticat hotărârea primei instanțe și cu privire la omisiunea de a se pronunța asupra menținerii sau ridicării măsurii sechestrului asigurator dispusă asupra autoturismului Mercedes Benz, în faza de urmărire penală. Partea vătămată B.M. nu și-a motivat apelul declarat. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 653/ A din 12 septembrie 2006, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București în sensul că a desființat parțial sentința atacată și rejudecând în fond a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit asupra autoturismului Mercedes. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a fost respins ca nefondat apelul declarat de partea vătămată B.M.

care a fost obligat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. S-a dispus ca onorariul de avocat cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului R.V. să se plătească din fondul Ministerului Justiției.

În motivarea acestei decizii instanța de apel a arătat următoarele: - instanța de fond a făcut o judicioasă analiză a probatoriilor administrate, pronunțând o soluție legală și temeinică, cu respectarea prevederilor art. 63 C. pen.; - corect s-a reținut că toți martorii audiați cu privire la infracțiunea de furt și-au schimbat fie integral, fie au revenit cu amănunte care au lipsit de valoare probatorie declarațiile inițiale, așa încât în lipsa altor probe care să susțină declarațiile date la urmărirea penală, în cauză exista un puternic dubiu cu privire la săvârșirea infracțiunii de furt în materialitatea ei, dubiu care profită inculpaților; - corect s-a constatat că nu s-a dovedit cu certitudine existența bunurilor pretins sustrase, valoarea acestor bunuri și autorii eventualului furt, singura împrejurare dovedită fiind aceea a geamului spart de la autoturismul părții vătămate; - prima instanță a făcut o corectă evaluare a probelor administrate în cadrul ambelor faze ale procesului penal, deoarece nu există un temei legal care să creeze o ordine de preferința referitoare la declarațiile date în cele două faze, motiv pentru care instanța poate să considere, atunci când acestea sunt contradictorii, că numai una dintre ele exprimă adevărul, având obligația să le înlăture motivat pe celelalte,

iar în situația în care nu există alte probe care să încline balanța într-un sens sau altul și deci nu pot fi înlăturate lăsând loc unor dubii, acesta trebuie să profite inculpaților; - în cauză, în contextul multitudinii declarațiilor unor martori, puține sunt cele care acreditează ideea comiterii infracțiunii de către inculpați și oricum și revenirea acestor martori asupra declarațiilor date în fața instanței de judecată, în măsura în care primele declarații ale acestora nu se coroborează nici chiar cu declarațiile părții vătămate, nu pot fi luate în considerare ca fiind temeiuri ale unei eventuale condamnări. S-a apreciat că este întemeiată critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 357 pct. 2 lit. c) C. proc.

pen., în sensul că în cauză pronunțându-se achitarea inculpaților se impunea ridicarea măsurii sechestrului asigurator asupra autoturismului Mercedes Benz; aceasta coroborat și cu faptul că furtul acestui autoturism din Italia nu are nicio legătură cu fapta dedusă judecății. Cu privire la apelul declarat de partea vătămată B.M. s-a arătat că în raport de soluția de achitare menținută în apel, urmează a se constata că apelul declarat de acesta este nefondat și a fi respins ca atare. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și se referă la: - greșita achitare a inculpaților D.C., P.C. (M.) și R.V. de sub învinuirea de săvârșire a infracțiunii de furt calificat cu consecințe deosebit de grave, caz de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen. În motivarea recursului parchetul a arătat că soluția de achitare a inculpaților este netemeinică și nelegală, întrucât au fost înlăturate nejustificat dovezi care atestau că aceștia au săvârșit furtul din autoturismul aparținând părții vătămate B.M. Astfel, martorii B.N.D. și A.N. a comunicat părții vătămate semnalmentele unora din persoanele implicate în săvârșirea faptei și caracteristicile autoturismelor folosite și numerele parțiale ale acestora, în acest sens fiind edificatoare declarațiile acestora din dosarul nr. 1431/2003 al Tribunalului București, secția I penală, din dosarul nr. 143/2003 al Tribunalului București, secția I penală și din dosarul nr. 3750/2005 al aceleiași instanțe.

În sensul săvârșirii faptei de către inculpați este și identificarea autoturismului cu care s-a săvârșit fapta, dintr-un grup de autoturisme de aceeași marcă, cum și faptul că în acea perioadă autoturismul era folosit de inculpatul R.V., astfel cum a declarat martorul A.A. În același context, s-a arătat că nu s-a dat eficiență și credibilitate declarației martorei L.M., audiată în cursul urmăririi penale care a arătat că la data săvârșirii faptei a observat o persoană care a ieșit dintr-un autoturism marca BMW și care după spargerea unui geam a sustras din interior o geantă de culoare închisă, existența unui al doilea autoturism folosit la săvârșirea infracțiunii, precum și recunoașterea din grup făcută de aceasta care l-a identificat pe inculpatul R.V.

ca fiind persoana care a spart geamul autoturismului părții vătămate și a sustras geanta, iar pe inculpatul D.C. ca fiind conducătorul autoturismului Dacia. S-a mai arătat că în mod nejustificat nu s-a dat credibilitate și eficiență probatorie declarației martorului A.M. care a arătat că a purtat o discuție telefonică cu inculpatul P.C. (M.) care i-a dat de înțeles că este unul din autorii furtului și care i-a solicitat să-i transmită părții vătămate să nu sesizeze organele de poliție și că ulterior a asistat la o discuție telefonică între Ș. și A. și inculpații D.C. și P.C. (M.) în cadrul căreia aceștia din urmă au recunoscut săvârșirea faptei, deoarece revenirea acestuia în fața instanței nu are la bază explicații plauzibile.

În sensul vinovăției inculpaților trebuia avută în vedere și declarația martorului I.A. care a arătat atât în faza de urmărire penală cât și în fața instanței că inculpatul R.V. a recunoscut în fața sa că a sustras bunurile aparținând părții vătămate împreună cu ceilalți doi inculpați, ocazie în care i-a descris pe larg caracteristicile genții sustrase; - instanțele au omis să se pronunțe și cu privire la măsura arestării preventive dispusă în lipsă față de inculpatul R.V., în sensul că din moment ce s-a dispus achitarea acestuia trebuia să hotărască în ce măsură mandatul emis mai poate ori nu să-și producă efecte. Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este fondat în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta: În art. 1 alin. (1) C. proc.

pen., se stabilește că procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni .. iar în art. 3 din același cod, se arată că în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului. Diferit, în art. 4 C. proc. pen., este înscrisă obligația organelor de urmărire penală și instanțelor de judecată de a avea rol activ în desfășurarea procesului penal. Corespunzător acestor principii, cu caracter general, aplicabile în tot cursul urmăririi penale și a judecății în codul de procedură penală au fost înscrise și alte norme de care trebuie să se țină seama.

Astfel, în titlul III, intitulat Probele și mijloacele de probă, capitolul I. Dispoziții generale, se arată: - în art. 62 că, în vederea aflării adevărului organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe baza de probe; - în art. 65, că, sarcina administrării probelor în procesul penal revine organelor de urmărire penală și instanței de judecată; - în art. 66, că, învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția ..; - în art. 63 alin. (2) că probele nu au valoare mai dinainte stabilită și că aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Verificând hotărârile pronunțate în cauză de către prima instanță și instanța de apel se constată că aceste principii nu au fost respectate întocmai, soluțiile pronunțate fiind susceptibile de critică atât din punct de vedere al temeiniciei cât și al legalității. Trebuie totuși semnalat de la început că nici organul de urmărire, în faza proprie de activitate, nu a dat dovadă de rol activ și nu a depus diligențele necesare pentru administrarea unui probatoriu complet, prin care să se lămurească toate aspectele legate de situația de fapt. Relevarea acestui aspect este însă lipsit de eficiență câtă vreme instanțele de judecată, odată investite cu judecarea unei cauze, nu mai au posibilitatea de a o retrimite la organul de urmărire penală în vederea completării materialului probator, revenindu-i obligația de a suplini carențele urmăririi penale, cu toate consecințele ce decurg din aceasta asupra celerității înfăptuirii actului de justiție.

În cauză, soluțiile de achitare pronunțată de cele două instanțe nu se bazează pe o analiză amănunțită a probelor de la dosar, uneori contradictorii, alteori echivoce și nici nu au fost verificate și eventual valorificate anumite aspecte rezultate din probele deja administrate. În concret, acestea se referă la: - necesitatea audierii în calitate de martor a avocatului S.M., titularul cabinetului de avocatură unde se pretinde că la momentul săvârșirii faptei se afla partea vătămată B.M. și la care, la intervale scurte de timp se susține că au venit și numiții B.N.D., avocat stagiar și A.N.I.

pentru a se stabili, dacă într-adevăr aceștia au fost prezenți cu adevărat, în acel loc și dacă aveau de rezolvat probleme ce explicau prezența lor, întrucât, în raport de celelalte probe din dosar, acest lucru apare ca fiind mai mult un aranjament în vederea confirmării unei anume situații de fapt (în acest sens a se vedea declarația martorului A.M., dosar 3750/2005, Tribunalul București). Tot astfel, se impunea a se lămuri de către instanțe, susținerea martorului A.I.N., potrivit căreia mai înainte de a intra în cabinetul de avocatură a văzut autoturismul din care se pretinde că s-au sustras sumele de bani și bijuteriile reclamate de către partea vătămată și că a reținut o parte din numerele de înmatriculare ale autoturismului menționat, care, apoi au fost scrise pe o hârtie care ar fi fost înmânată numitului B.M.

Pentru lămurirea acestui aspect, deosebit de important, deoarece confirma prezența autoturismului reclamat a fi fost folosit la săvârșirea furtului la locul faptei, era necesar să se depună diligențe pentru identificarea acelui înscris, care poate constitui o probă materială importantă în stabilirea adevărului, deoarece simpla afirmație a acestor martori în sensul arătat, raportat la alte dovezi, făcute de inculpați în apărare (că nu se aflau la ora săvârșirii faptei în București, ori că desfășurau activități în alte locații) nu prezintă garanția că această afirmație ar fi reală. Lămurirea acestui aspect, în sensul arătat, se impune cu atât mai mult, cu cât în declarația dată la data de 15 iunie 2004, la Tribunalul București (dosar nr. 1431/2003) martorul A.A.

a făcut precizarea că „În biletul care nu a fost arătat erau 4 numere și 3 litere”. Cine și în ce context i-a arătat acest bilet care se presupune a fi hârtia pe care se pretinde că au fost scrise numerele și literele (însă mai puține decât pretinde martorul) în cabinetul avocatului M.S. nu a constituit o preocupare pentru instanțe rămânând ca o afirmație pur și simplu dar ca o probă în acuzare pentru organul de urmărire penală, necenzurată suficient. În declarația dată la 6 decembrie 2005, la Tribunalul București martorul A.M. a afirmat între altele „Cât timp eram în închisoare am avut mai multe convorbiri telefonice cu B.M., într-una din acestea B.M. informându-mă că a aranjat ca soția unui prieten de-al nostru L.M.

să depună mărturie împotriva inculpaților, însă eu știu că această martoră nu avea ce să caute în zona unde s-a produs infracțiunea și de asemenea mi-a mai comunicat despre doi avocați, tot în scopul acest, de a-i incrimina pe cei trei inculpați care urmau să spună că au observat numărul de la mașina lui R.V. ca fiind al autoturismului care s-a aflat la locul săvârșirii faptei ...”. În aceeași declarație martorul a mai afirmat: „Pot spune că am asistat la discuția dintre B.M. și cei doi avocați, care s-a întâmplat într-un bar aproape de Poliția capitalei”. Aspectele relevate mai sus nu au fost verificate de instanță, în sensul că nu s-a insistat și nu se știe cine era prietenul a cărui soție, L.M., urma să depună mărturie (lucru pe care l-a și făcut la urmărirea penală, fiind contestată prezența sa la locul faptei) și nici cine sunt cei doi avocați, care au purtat discuții cu B.M.

S-ar putea presupune că era vorba de persoanele aflate în biroul de avocatură aparținând avocatului S.M., dar acolo din cele două persoane numai una era avocat. Identificarea acestora, audierea și, eventual, confruntarea cu martorul era absolut necesară. Același martor A.M., în declarația în discuție a mai afirmat că „Am primit o scrisoare la penitenciar de la B.M., prin care îmi solicita să depun mărturie în sensul incriminării inculpaților, oferindu-mi în schimb 100.000 dolari S.U.A. menționând în această scrisoare și alte persoane care vor să depună mărturie în același sens și sumele pe care acesta urma să le primească”, cu precizarea că „O să trimit din penitenciar scrisoarea despre care am făcut vorbire la acest termen”.

Legat de acest aspect nu se constată nicio reacție din partea instanței de judecată, deși era, în măsura în care cele afirmate de martor se adevereau, lămuritoare în multe privințe, cu privire la faptele și persoanele deduse judecății. Este adevărat că la dosar există un înscris intitulat M. care se pare a fi adresat martorului de către partea vătămată B.M., dar care nu confirmă cele pretins a fi cuprinse în scrisoarea promisă a fi trimisă instanței. De altfel, această „scrisoare”, este dactilografiată și nesemnată astfel că nu poate constitui o dovadă în sensul celor pretinse. Afirmațiile martorului fiind deosebit de importante, necesitatea prezentării acestui înscris, în original, se impunea cu necesitate , concluziile ce se putea desprinde în urma confirmării afirmațiilor făcute în declarație fiind lesne de înțeles.

În legătură cu obiectul cauzei, furtul genții cu bani și sacoșei cu bijuterii, la data de 10 ianuarie 2005, a fost audiat, în calitate de martor numitul G.G. în care acesta afirma, între altele, că are știință (cunosc) mai multe în legătură cu acest caz, dar că nu ar dori să dea o declarație decât în lipsa publicului și a inculpaților din sală. Afirmațiile martorului nu au fost luate în seamă de instanță și nici nu s-a preocupat de a crea condițiile necesare, în vederea declarării a tot ce știe despre obiectul cauzei, prin acordarea protecției pe care legea o conferă unor persoane în situații speciale. În apărarea sa, între altele, inculpatul P.C. (M.) a afirmat că în ziua săvârșirii faptelor împreună cu mama sa M.P., cumnatul său V.M.

și doi prieteni P.C. și S.C. au mers la diverse magazine din București unde au făcut cumpărături, revenind la domiciliul părinților săi în jurul orelor 16,45 unde a stat cca. 2 ore după care a plecat la o prietenă în orașul Ploiești. În legătură cu acest aspect, în cursul urmăririi penale S.C. a dat o declarație care se contrazicea atât cu cele susținute de inculpat cât și de celelalte persoane. Sesizând acest lucru, mama inculpatului, M.P., la data de 29 martie 2000, a purtat o discuție telefonică destul de îndelungată, cu prietena lui S.C. cerându-i acesteia să se pună de acord cu privire la modul în care s-au derulat evenimentele în ziua în care se pretinde că a avut loc săvârșirea faptei.

Ulterior această convorbire s-a materializat cu declarațiile date de cei menționați, în sensul că nu au mai existat discordanțe majore. Nici acest aspect nu a fost analizat de instanțe în sensul că nu s-au cerut explicații celor în cauză și nu s-a procedat la o eventuală confruntare, convorbirea telefonică, deși importantă în conținut, a fost neglijată total. Din convorbirea la care s-a făcut referire rezultă și aspecte legate de cauză, pe care instanțele ar fi trebuit să le valorifice într-un sens sau altul (vinovăție - nevinovăție). Inculpatul D.C. în declarațiile date a susținut că în ziua și ora la care se pretinde că s-a comis sustragerea sumelor de bani și a bijuteriilor de la partea vătămată, se afla în municipiul Mizil pentru a face diverse cumpărături.

În afară de persoanele în a căror companie susține că s-a aflat, acesta a făcut precizarea că a fost văzut și de către doi lucrători de poliție. Deși instanța de judecată a admis audierea acestora în calitate de martori, acest lucru nu s-a mai întâmplat. Mai mult, se constată că după mai multe termene de judecată la care a fost citat în instanță pentru a depune mărturie, S.C., sub diverse pretexte și față de care instanța nu a luat măsurile prevăzute de lege, printr-un înscris depus la dosar (dosar nr. 25400/3/2005 Tribunalul București, secția I penală) face cunoscut, între altele, că nu are nicio cunoștință în legătură cu cele afirmate de inculpat.

Deși înscrisul echivala cu o probă extrajudiciară și ridica semne de întrebare cu privire la afirmația inculpatului, instanța de judecată nu a manifestat interes pentru a lămuri această situație, în sensul de a chema în instanță martorul care să confirme ori să infirme, sub prestare de jurământ, cele declarate, extrajudiciar. Audierea persoanei menționate era în măsură să lămurească instanța asupra temeiniciei susținerilor inculpatului în apărare, uneori confuze, alteori contradictorii. În același sens, se impunea audierea și celui de-al doilea lucrător de poliție indicat de inculpat în apărare. Un alt aspect, rămas nerezolvat de către instanțe este acela al audierii martorei L.M.

Audierea acestei martore se impunea, în primul rând, pentru faptul că era persoana care pretinde că la momentul în care a avut loc furtul se afla la locul faptei, dar și pentru a da explicații cu privire la constatarea instanței potrivit căreia din locul unde se afla, datorită condițiilor meteorologice și a unor obstacole ce le avea în fața câmpului vizual, nu avea cum să identifice persoanele învinuite de săvârșirea faptei. Legat de această martoră, audierea se impune și pentru a se verifica dacă este real motivul pentru care aceasta susține că se afla în acea zonă, respectiv că se întorcea de la o prietenă care lucra la tribunal. Verificarea acestei susțineri este, de asemenea, necesară, pentru aprecierea sincerității martorei, fără a se omite și afirmația martorului A.M., la care s-a făcut referire mai sus.

S-a mai susținut în cauză, că prima spărtură produsă la geamul mașinii din care s-a sustras geanta cu banii și sacoșa cu bijuterii, datorită dimensiunilor genții aceasta nu putea fi scoasă prin gaura produsă. Pentru lămurirea acestui aspect era necesar să se facă o reconstituire, cu o geantă de dimensiunile descrise de cei care aveau cunoștință despre aceasta (în acest sens, se propune audierea concubinei părții vătămate H.R.) dar și alte persoane care au dat detalii cu privire la acest bun). Partea vătămată a susținut personal aspecte rezultate și din declarațiile concubinei sale H.R., că a primit amenințări atât scrise cât și telefonice de la inculpați. Dacă verificarea amenințărilor, telefonice, erau mai greu de dovedit dar nu imposibil cele scrise trebuiau cerute de la părți de instanțe, pentru a se stabili dacă emanau de la inculpați și dacă aveau legătură cu cauza.

Simplele afirmații ale celor interesați nu pot constitui dovezi de vinovăție, aspect care însă a fost apreciat de organul de urmărire penală ca o dovadă în acuzare. Constatarea instanței că în cauză nu s-a dovedit existența bunurilor sustrase este, în parte, eronată. În acest sens trebuiesc avute în vedere declarațiile părții vătămate, ale concubinei acesteia H.R., ale martorului I.V. și C.L. Fără îndoială că toate afirmațiile făcute de cei menționați se impune a fi verificate prin mijloacele de probă permise de lege (înscrisuri, declarații de martori; în ce privește proveniența s-a susținut că banii au provenit din restituirea unor datorii, beneficii de la diverse societăți comerciale etc. care, de asemenea, se impune a fi verificate).

Cât privește susținerea instanței că acțiunea civilă privind pretențiile formulate de partea vătămată ar fi tardivă, este o problemă ce va fi apreciată ca atare, însă existența ori inexistența sumei de bani și a bijuteriilor ca obiect al infracțiunii, trebuie dovedită deoarece în raport cu aceasta se va stabili încadrarea juridică a faptei și în cazul vinovăției inculpaților, tratamentul juridic sancționator și dacă e cazul aplicarea măsurii confiscării speciale. Pentru considerentele mai sus expuse, urmează a se constata că în cauză se impune casarea atât a deciziei atacată cât și a hotărârii pronunțată de prima instanță și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceasta din urmă, pentru lămurirea aspectelor menționate.

În afara aspectelor menționate a fi lămurite, cu ocazia rejudecării cauzei, se va administra și oricare alte probe ce se vor dovedi utile aflării adevărului, instanțele urmând să-și manifeste cu mai multă eficiență rolul activ, atât în administrarea cât și în aprecierea acestora (probelor). PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 653/ A din 12 septembrie 2006 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe inculpații R.V., D.C. și P.C. (M.). Casează decizia atacată și sentința penală nr. 585 din 16 mai 2006 a Tribunalului București, secția I penală. Trimite cauza spre rejudecare, la Tribunalul București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 martie 2007.