ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 688/2006

deliberând asupra recursului declarat de inculpatul C.F.C.

împotriva deciziei nr. 5 din 28 ianuarie 2003 a Curții Militare de Apel,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 76, pronunțată la 20 mai 2002, în

dosarul nr. 422/2001, Tribunalul Militar Teritorial București l-a condamnat pe

inculpatul C.F.C., la 3 ani de închisoare, pentru complicitate la infracțiunea

de înșelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (2) și (3) C.

pen.

Prin aceeași sentință inculpatul C.G. a fost condamnat:

- la 3 ani și 6 luni de închisoare pentru complicitate

la infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 26 raportat la 215 alin. (2)

și (3) C. pen. și

- la 2 ani de închisoare pentru infracțiunea de trafic

de influență prevăzută de art. 257 C. pen.,

- făcându-se totodată aplicarea art. 33 lit. a) și art.

34 lit. b) C. pen., în sensul contopirii acestor două pedepse cu consecința

executării de către inculpat a pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare.

În cazul acestor doi inculpați instanța a dispus de

asemenea aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.

De asemenea, a fost condamnat inculpatul P.G., la două

pedepse de câte două luni de închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uz

de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., și respectiv de fals în declarații

prevăzută de art. 292 C. pen., ambele cu aplicarea art. 74 lit. b) și c) și a art.

76 lit. e) C. pen., constatându-se că aceste pedepse au fost grațiate în

întregime, condiționat, prin art. 1 lit. b) din Legea nr. 137/1997.

Tot inculpatul P.G. a fost condamnat și, la un an de

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215

alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. b) și c) și art. 76 lit. c)

C. pen., pedeapsă în legătură cu care s-a dispus suspendarea executării în

condițiile prevăzute de art. 81 și art. 82 C. pen.

Prin aceeași hotărâre s-a dispus:

- confiscarea de la inculpatul C.G. a sumei de 200

mărci germane sau a echivalentului în lei a acestei valori, măsură aplicată

conform art. 257 alin. (2) cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen.;

- anularea procesului verbal Seria A nr. 231985,

eliberat la 15 ianuarie 1997 de Poliția Oradea;

- admiterea acțiunii civile exercitate de partea

civilă SC A.R. SA, sucursala Bihor, în sensul obligării în solidar a inculpaților

la plata către aceasta a unor despăgubiri în valoare de 10 050 000 lei și a

dobânzii legale aferente, calculată cu începere de la 4 martie 1994 și

- obligarea fiecărui inculpat la plata către stat a

unor cheltuieli judiciare în valoare de câte 2 500 000 lei.

Apelurile declarate ulterior împotriva sentinței

menționate de inculpații C.F.C. și C.G. au fost respinse, ca nefondate, prin

decizia nr. 5 pronunțată de Curtea Militară de Apel la 28 ianuarie 2003 în

dosarul nr. 51/2002.

Pentru a pronunța aceste hotărâri, instanța de fond și

cea de apel au reținut că:

- în ziua de 15 ianuarie 1997 P.F.A., care era minor,

a condus autoturismul marca Dacia 1300 pe drumurile publice, ocazie cu care a

tamponat autoturismul marca BMW având numărul austriac de înmatriculare (neasigurat

și neînmatriculat în România), condus de inculpatul C.F.C., care avea calitatea

de militar (subofițer);

- imediat după producerea accidentului, în urma unei

prime înțelegeri între cei doi în sensul achitării integrale a autoturismului

BMW tamponat, P.F.A. i-a plătit lui C.F.C. un avans de 200 de mărci germane;

- ulterior aceștia au luat legătura cu tatăl

minorului, inculpatul P.G. și cu inculpatul C.G. care, invocând influența pe

care pretindea că o are asupra unor polițiști și unor lucrători din cadrul SC A.

SA, a promis că va obține exonerarea de răspundere a minorului precum și plata

de despăgubiri de la societatea de asigurări;

- conform înțelegerii astfel intervenite inculpații au

acceptat ca P.G. să susțină că, în momentul tamponării se afla la volanul

automobilului care fusese condus în realitate de fiul său, iar C.F.C. să

confirme și el această variantă, nereală, a situației de fapt;

- procesul verbal de constatare a contravenției întocmit

ulterior de poliție exclusiv pe baza declarațiilor nereale date de cei doi, în

prezența lui C.G., a consemnat aceeași variantă nereală;

- pe baza acelui proces verbal și a constatării

daunelor aduse autoturismului BMW reprezentantul SC A. SA a încuviințat plata sumei

de 10 050 000 lei către inculpatul C.F.C.;

- din totalul menționat inculpatul C.F.C. a dat

inculpatului P.G. suma de un milion de lei destinată a fi folosită la repararea

autoturismului acestuia din urmă;

- conform aceleiași înțelegeri dintre cei trei

inculpați, ca recompensă pentru ajutorul dat, autoturismul BMW a fost predat

fără plată lui C.G., care l-a vândut apoi cu 2.000.000 lei, sumă,

- tot C.G. însușindu-și o sumă de 200 mărci germane luată

de la P.G. și despre care a afirmat că era destinată mituirii unui polițist,

aserțiune neconfirmată de probele administrate în cauză.

În plus, în considerentele deciziei date în apel au

fost analizate și înlăturate apărările invocate în acea fază procesuală de

inculpații C.F.C. și C.G., care susțineau fie inexistența faptelor, fie lipsa

unor elemente constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina lor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen

legal inculpații C.F.C. și C.G., cauza fiind apoi înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu numărul de dosar 844/2003.

Prin decizia nr. 745, pronunțată la 6 februarie 2004,

această Curte a respins, ca nefondate, ambele recursuri.

La 14 septembrie 2005 împotriva acestei decizii s-a

formulat de către C.F.C. o contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art.

386 lit. a) și b) C. proc. pen.

Prin decizia nr. 7086 pronunțată la 15 decembrie 2005,

în dosarul nr. 5496/2005, contestația în anulare a fost admisă conform art. 386

lit. a) și b) C. proc. pen., reținându-se că la 6 februarie 2005, când au avut

loc dezbaterile asupra recursului declarat de C.F.C., acesta se afla arestat în

Ungaria, fiind în imposibilitatea de a se prezenta și de a încunoștiința

instanța despre acea împiedicare, iar citarea sa exclusiv la domiciliu a fost

și ea lipsită de eficiență.

Prin aceeași decizie de admitere a contestației s-a

dispus și desființarea deciziei atacate, în ceea ce privește soluționarea

recursului declarat de C.F.C., stabilindu-se ca termen pentru judecarea

respectivului recurs. data de 2 februarie 2006, la care motivele de recurs

formulate inițial au fost completate.

În acest sens este de amintit că motivarea inițială a

recursului s-a făcut doar oral de către un avocat care l-a termenul de la 6

februarie 2004 a solicitat în favoarea lui C.F.C. „acordarea circumstanțelor

atenuante, în baza art. 74 – art. 76 C. pen. și suspendarea condiționată a

executării pedepsei conform art. 81 C. pen.” (dosarul de recurs nr. 844/2003 al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Prin motivele de recurs formulate în scris la 2

februarie 2006 recurentul-inculpat C.F.C. a precizat că susține și motivarea

inițială pe care a completat-o în solicitând în principal achitarea sa conform art.

11 pct. 2 raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Această cerere, fundamentată și pe dispozițiile art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., a fost argumentată afirmându-se că soluția

de condamnare a recurentului inculpat a fost dată cu ignorarea prezumției de nevinovăție

consacrată de art. 66 alin. (1) C. proc. pen. și cu încălcarea art. 63 alin.

(1) și (2) și respectiv a art. 69 C. proc. pen., de care nu s-a ținut seama în

administrarea și evaluarea probelor.

În aceeași ordine de idei s-a afirmat că probele

astfel administrate nu confirmă participarea lui C.F.C. la activitatea

infracțională, sub aspectul laturii obiective și mai ales al laturii

subiective.

În mod special s-a insistat asupra faptului că prin

omisiunea de a dezvălui poliției prezența la volanul autoturismului care a

provocat coliziunea a minorului P.F.A., recurentul a urmărit exclusiv

protejarea acestuia de consecințele juridice pe care le-ar fi avut fapta sa.

În subsidiar, recurentul-inculpat a solicitat, tot în

temeiul art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., să se ia în

considerare, ca o abordare subsidiară, pericolul social nesemnificativ al contribuției

pe care acesta a avut-o la ascunderea situației reale de fapt.

În această ordine de idei s-a afirmat că faptele sale

nu aveau pericolul social al unei infracțiuni, intrând sub incidența art. 18

1

C. pen., ca și a art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

)

C. proc. pen.

Varianta unei casări a deciziei recurate în temeiul art.

385

9

pct. 14 C. proc. pen., a fost, de asemenea, evocată de recurent

solicitându-se ca, în ipoteza în care cererile de achitare nu ar fi primite, această

instanță să procedeze la o diminuare a pedepsei, concomitent cu aplicarea

măsurii suspendării condiționate a executării acesteia.

Recursul este nefondat.

În acest sens, Curtea are în vedere ca fiind de

necontestat că inculpatul C.F.C. a fost în deplină cunoștință de cauză asupra

faptului că autoturismul care a provocat coliziunea fusese condus de o

persoană, P.F.A., care, dată fiind starea de minoritate, nu avea permis de

conducere auto și nu beneficia deci de asigurarea obligatorie de răspundere

civilă.

Această informație a fost ascunsă de inculpat atât

poliției cât și societății asiguratoare cu ocazia constatărilor făcute succesiv

în legătură cu dinamica accidentului și consecințele acestuia, ceea ce, în plan

juridic, a avut drept efect încasarea unei sume de bani de care a profitat

chiar recurentul-inculpat.

De altfel în declarațiile date în cursul urmăririi

penale și în fața instanței de judecată inculpatul C.F.C. nu a ascuns că, pe

lângă compasiunea față de minorul autor al accidentului, a fost extrem de

interesat în recuperarea propriului prejudiciu, obiectiv ce a fost atins cu

maximă operativitate prin inducerea SC A. SA în eroare de către inculpatul P.G.,

ajutat și de inculpatul C.G.

Nu în ultimul rând este de amintit recunoașterea de

către recurentul inculpat a faptului că a cedat o parte din suma primită de la

asigurator inculpatului P.G. și a predat cu titlu gratuit a autoturismului BMW către

C.G., gesturi a căror unică explicație rezonabilă constă în conivența

frauduloasă a celor trei.

Aserțiunea recurentului privind pericolul social redus

al activității sale ilicite este și ea lipsită de suport dacă se ia în

considerare maniera sofisticată în care cei trei inculpați au acționat pentru a

crea aparența unei alte situații de fapt decât cea reală și a obține astfel

diverse avantaje de ordin pecuniar.

Prin urmare în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 11

pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., sau după

caz la art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen. și art. 18

1

C. pen., neexistând temeiuri de achitare a recurentului.

Așa fiind, nu poate fi reținută incidența în speță a

motivului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C.

proc. pen.

Aceeași concluzie se impune și cu privire la motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.,

date fiind atât pericolul social al faptei, deja menționat, cât și împrejurarea

că instanța de fond a făcut o aplicare corectă și echilibrată a criteriilor de

individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., și a ținut seama de scopul

pedepse definit de art. 52 C. pen., iar în apel soluția a fost menținută.

Prin urmare Curtea reține că nu se justifică nici

cererile recurentului de diminuare a cuantumului pedepsei, de aplicare a unor

circumstanțe atenuante ori de luare în considerare a suspendării condiționate a

executării pedepsei.

Dat fiind că în speță nu a fost identificată nici

incidența altor prevederi ale art. 385

9

C. proc. pen., susceptibile

de a fi analizate și din oficiu, Curtea va face aplicarea art. 385

15

pct.

1 lit. b) din același cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare

prilejuite de judecarea cauzei în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

C.F.C. împotriva deciziei nr. 5 din 28 ianuarie 2003 a Curții Militare de Apel.

Obligă recurentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu

de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie

2006.