ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2423/2008

S-a luat act că partea vătămată Primăria Municipiului București nu a formulat pretenții civile în cauză. În baza art. 348 C. proc. pen., s-a dispus restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii (pct. 1R), prin desființarea totală a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între E.B. și M.M. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în esență, următoarele: Prin rechizitoriul nr. 354/P/2000 al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv a inculpatului N.I., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 288 alin. (2) C. pen., art. 26 raportat la art. 290 C. pen., art. 291 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 215 alin. (2) și (5) cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Potrivit art. 45 raportat la art. 38 C. proc. pen., a fost disjunsă cauza cu privire la săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 288 alin. (2) C. pen., art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 31 C. pen., art. 290, art. 291 C. pen., art. 215 alin. (2) și (5) C. pen., de către învinuitul C.M. și numiții S.E., B.N., E.A.N., Z.I. și B.D. referitor la circumstanțele dobândirii imobilului situat în str. Speranței, sector 2; s-a dispus, de asemenea, disjungerea cauzei conform art. 45 raportat la art. 38 C. proc. pen., urmând să fie cercetat într-un dosar separat sub aspectul comiterii infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 C. pen., învinuitul U.l., precum și cu privire circumstanțele dobândirii și vânzării imobilelor proprietatea sa; de asemenea, s-a dispus disjungerea cauzei conform art. 45 raportat la art. 38 C. proc. pen., urmând a fi cercetați învinuitul C.M. și numiții S.E., B.N. și S.M. cu privire la săvârșirea infracțiunilor prevăzută de art. 26 raportat la art. 288 alin. (2) C. pen., art. 291 C. pen. și art. 215 alin. (2) și (5) C. pen., comise cu ocazia dobândirii imobilului situat în București, sector 1. În fapt, s-a reținut că inculpatul N.l. a ajutat la falsificarea mai multor înscrisuri aflate în păstrarea Arhivelor Naționale de către funcționarii acestei instituții, precum și a unui înscris sub semnătură privată, documente pe care Ie-a utilizat ulterior atât în cursul soluționării unor procese civile, cât și în fața autorităților administrative, cu scopul de a dobândi două imobile din domeniul unităților administrativ teritoriale, cauzând un prejudiciu total în cuantum de 6.243.574.000 lei. Prin sentința penală nr. 66 din 31 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală (pronunțată în dosarul nr. 1723/2002), s-a dispus condamnarea inculpatului N.l., la 12 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina sa. Numitul N.l. este persoana care a revendicat, în perioada anilor 1998 - 2000, patru imobile foarte valoroase amplasate în zone de maxim interes ale Municipiului București, astfel: str. Speranței, str. Av. Radu Beller, str. Astronomului și Aleea Alexandru, sector 1. Învinuitul a arătat că a descoperit o carte purtând o dedicație făcută tatălui său, N.l., în cuprinsul căreia se făcea referire la adresa unde acesta din urmă locuia la data primiri cărții, primind confirmarea existenței dreptului de proprietate asupra a patru imobile în patrimoniul tatălui său, pentru ca tot el să arate că a lucrat în Ministerul de Interne până în anul 1991. La data de 05 martie 1998, reclamantul N.l., unic moștenitor al tatălui său, N.l., a chemat în judecată pe pârâtul l.G. pentru a se constata că între cei doi a intervenit vânzarea-cumpărarea imobilului situat în București, str. Speranței, și pentru a pronunța o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare autentic. Cererea a format obiectul dosarului civil nr. 3994/1998; reclamantul a fost reprezentat de avocat Z.I. (al cărui stagiar era inculpatul C.M.). În dovedirea acțiunii sa administrat proba cu înscrisuri obținute de inculpatul C.M. (actul de vânzare-cumpărare din 19 mai 1978 între I.G. și N.I., dovedit a fi fals și certificatul de calitate de moștenitor) și martori (martorul U.I.). Prin sentința civilă nr. 7922/1998 (definitivă prin neapelare) a fost admisă acțiunea, constatându-se intervenită convenția de vânzare-cumpărare a imobilului situat în București, str. Speranței. Hotărârea comunicată a fost primită de inculpatul C.M., care a semnat cu numele reclamantului, acest inculpat semnând apoi cererea de legalizare a sentinței. Ulterior, reclamantul a solicitat ca pe cale de ordonanță președințială să se dispună evacuarea persoanelor ce ocupau imobilul din str. Speranței; cererea a fost semnată de inculpatul C.M. Prin sentința civilă nr. 10920/1998, cererea a fost admisă, soluția aparținând aceluiași judecător care a soluționat acțiunea de revendicare. Împotriva sentinței anterior indicate au formulat apel pârâții, apelul fiind respins ca nefondat. Ulterior, s-a format dosarul de executare nr. 673/1998, numitul B.D. consimțind să elibereze imobilul pe care-l ocupa, inculpatul C.M. oferindu-i un apartament, valoarea despăgubirii fiind de aproximativ 35.000 – 40.000 dolari S.U.A. Ulterior, vânzării imobilului din str. Speranței, inculpatul C.M. a fost recompensat de numitul N.I., în acest mod constituindu-se grupul N. – C. – S. (aflat inițial în anturajul lui B.D.). Imobilul din str. Speranței a fost vândut de numitul N. pentru suma de 245.488.000 fiului său; inculpații C.M. și S.E. având calitatea de cumpărători ca și I.B.M., Z.I., B.N., E.N.A., aceștia vânzând ulterior imobilul pentru suma de 4.111.85.000 lei către SC R. SA. Referitor la imobilul din București, str. Speranței, s-a constatat că demersurile de revendicare și scoatere din posesia Primăriei Municipiului București au fost realizate de inculpații C.M. și S.E., folosindu-se de inculpatul T.P., cunoscut al inculpatului S.E. Deoarece inculpatul T.P. avea o situație materială precară, inculpatul S.E. s-a ocupat de achiziționarea unui imobil pe numele inculpatului T.P., în cartea sa de identitate fiind indicat domiciliul în imobilul achiziționat de inculpatului S.E. Apoi, inculpatul C.M. a redactat și semnat pentru inculpatul P.T., fără a avea mandat, o cerere adresată B.C.F. al Judecătoriei sectorului 4 București, solicitând eliberarea unui certificat de grefă din care să rezulte că nu a fost deschisă succesiunea de pe urma defunctului T.T.; urmare acestei cereri, Judecătoria sectorului 4 București – Biroul publicitate imobiliară a emis certificatul succesoral nr. 522 din 16 decembrie 1999, folosit ulterior pentru întocmirea certificatului de moștenitor în urma defunctului T.T. În cursul procedurii succesorale notariale (derulate la B.N.P. L.S.) s-au administrat probele cu martori (T.V. și D.N., influențați de inculpatul T.P. în declarațiile date) și înscrisuri „eliberându-se certificatul de moștenitor nr. 158 din 20 decembrie 1999 în care se menționase că inculpatul T.P. îi revine întreaga masă succesorală rămasă de pe urma tatălui său, T.T. Acest înscris a stat la baza sentinței civile nr. 8119/2000 a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care s-a admis acțiunea reclamantului T.P. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, pârâta fiind obligată să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul situat în București, str. Speranței. În această cauză, cererea de chemare în judecată a fost semnată de inculpatul T.P., acesta fiind asistat de avocat T.G., împuternicirea avocațială fiind semnată de inculpatul C.M. la rubrica „client”. În susținerea acțiunii s-au depus înscrisuri (actul de vânzare-cumpărare din 29 aprilie 1943 care s-a dovedit a fi fals, numărul de încheiere de autentificare și numărul din registrul de transcrieri corespunzând unui act de vânzare-cumpărare având ca obiect un autoturism și, respectiv, unui act de vânzare-cumpărare a unui teren, părțile necorespunzând. Împotriva sentinței indicate a formulat apel Primăria Municipiului București, care a fost respins ca nefondat (în apel inculpatul T.P. a fost asistat de avocat O.S., împuternicirea avocațială nefiind semnată de el ci de avocata care a arătat că reprezintă alt coleg) sentința legalizată fiind semnată de inculpatul C.M. La 23 noiembrie 2001 s-a solicitat punerea în executare a sentinței, punerea în posesie fiind realizată la 3 ianuarie 2001. În februarie 2001, inculpatul T.P. a solicitat locatarei imobilului (U.A.P.) să evacueze imobilul. Împotriva sentinței 8119 din 22 iunie 2000 a formulat cerere de revizuire Primăria Municipiului București, invocând caracterul fals al înscrisurilor depuse în cauză. Întâmpinarea formulată de T.P. a fost redactată și semnată de inculpatul C.M., care a semnat la rubrica client și împuternicirea avocațială. Prin sentința civilă nr. 2665 din 5 martie 2002, Judecătoria sectorului 2 a admis cererea de revizuire, schimbându-se în tot sentința nr. 8119/2000 și respingând ca neîntemeiată acțiunea inițial promovată. Ulterior, pronunțării sentinței nr. 8119/2000, inculpatul T.P. a vândut imobilul din str. Speranței, inculpaților C.M. și S.E., aceeași calitate având-o și numitul B.N., prețul vânzării fiind de 1.169.000.000 lei. În vederea revânzării către alte persoane a imobilului, inculpatului S.E. i-a revenit atribuția de a face presiuni în scopul evacuării, prin orice mijloace a locatarilor imobilului; aceste demersuri au fost realizate de inculpatului S.E. (exclusiv sau cu participarea inculpatului C.M. și a numitului B.N.), în prezent imobilul aflându-se în stăpânirea sa de fapt. Apărările inculpatului C.M., relative la necunoașterea caracterului fals a înscrisurilor utilizate și recunoașterea inculpatului P.T. anterior datei cumpărării imobilului proprietatea acestuia au fost înlăturate, deoarece nu se coroborează cu celelalte probe. În legătură cu imobilul din București, str. Av. Radu Beller: S-a reținut că numitul N.I. a formulat o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, solicitând lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului din București, str. Av. Radu Beller, fiind moștenitorul adevăratului proprietar, N.I., care a cumpărat imobilul în 1946, fiind ulterior în mod abuziv trecut în proprietatea statului. În dovedirea pretențiilor a fost depus actul de vânzare-cumpărare (dovedit ulterior a fi fals), acte de valoare civilă și certificatul de calitate de moștenitor al reclamantului; împuternicirea avocațială emisă de av. T.G. a fost semnată de inculpatul C.M. la rubrica „client”. Înscrisurile ulterior depuse la dosar de av. T.G. au fost remise acesteia de reclamant. Cererea de chemare în judecată a fost admisă sentința civilă nr. 9283 din 19 mai 2000 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămânând definitivă prin neapelare. Cererea de investire cu formulă executorie a fost redactată și semnată de av. T.G., titlul executor fiind remis de inculpatului C.M. Originalul înscrisurilor din dosar au fost restituite apărătorului reclamantului la 6 iulie 2000. Primarul General al Municipiului București a emis dispoziția de restituire a imobilului. Ulterior, inculpații au constatat că imobilul era ocupat de două familii de chiriași, o parte din imobil fiind cumpărată de numita M.A.; aceasta din urmă a fost în final determinată de inculpați și de numiții N.I., B.N. și S.M. să vândă (la 17 noiembrie 2000) partea din imobil proprietatea sa numitului I.N., prețul fiind de 2.167.502.000 lei, chiriașii dând declarații notariale relative la primirea de despăgubiri de la N.I. în schimbul renunțării la beneficiul contractelor de închiriere. La 17 noiembrie 2000 inculpatul S.E. a cumpărat imobilul din București, str. Av. Radu Beller de la numitul N.I., prețul fiind de 694.000.000 lei, imobilul fiind apoi revândut pentru suma de 94.265 dolari S.U.A. Cu privire la probele administrate în cauză, prima instanță a reținut că: - inculpatul T. a recunoscut constant săvârșirea faptelor; - inculpatul C.M. a negat că l-ar fi cunoscut pe inculpatului T.P. anterior cumpărării imobilului proprietatea acestuia; - rapoartele de constatare tehnico-științifică întocmite în cauză au confirmat semnarea de către inculpatului M.C. a împuternicirilor avocațiale emise de av. G.T. și O.S., a cererilor adresate Biroului de Carte Funciară al Judecătoriei sectorului 4 și Judecătoriei sectorului 2 (pentru legalizare) investire cu formulă executorie a sentinței civile nr. 8118/2000 și a sentinței nr. 7922/1998); - declarațiile martorilor P.A., P.I., L.R., S.A.M. și a angajaților U.A.P. din România au confirmat exercitarea de presiuni de către inculpații S.E. și C.M. în scopul eliberării imobilului din str. Speranței nr. 15 și str. Av. R. Beller; - declarațiile inculpatului S.E. au demonstrat acțiunile conjugate ale inculpaților; - martorii T.V. și D.N. confirmă prezența inculpatului E.S. la biroul notarial unde avea loc o dezbatere succesorală privind pe T.T.; - martorul Z.I. a confirmat că inculpatului C.M. s-a ocupat de depunerea înscrisurilor în dosarul având ca obiect revendicarea imobilului din str. Speranței. - martorul U.I. a declarat că inculpatul C.M. a fost prezent în instanță la termenul la care s-a procedat la audierea sa, fiind în prealabil instruit de acesta. - declarațiile lui B.N., N.I., E.A.N., B.D. și Z.I. au fost înlăturat, aceștia aparținând altor grupări care, în perioada 1998 – 2000 s-au ocupat cu revendicarea de imobile pe bază de acte false. Concluzionând, instanța de fond a apreciat că faptele inculpatului T.P. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., art. 26 raportat la art. 290 C. pen., art. 26 raportat la art. 288 alin. (1) C. pen. și art. 291 C. pen. S-a apreciat, de asemenea, că se impune schimbarea încadrării juridice a infracțiunii prevăzute de art. 25 raportat la art. 260 C. pen., reținută în sarcina inculpatului S.E. în două infracțiuni prevăzute de art. 25 raportat la art. 260 C. pen.; cu privire la infracțiunea de înșelăciune, reținută prin rechizitoriu s-a apreciat că probele administrate dovedesc efectuarea de către inculpat de activități specifice complicelui și nu autorului, astfel că încadrarea juridică a fost schimbată în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., acțiunile inculpatului fiind de înlesnire a manoperelor de inducere în eroare realizate de inculpatul T.P., rezultatul socialmente periculos producându-se ca urmare a acțiunii directe a inculpatului P.T. Cu aceeași motivare s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunii de înșelăciune reținută în sarcina inculpatului C.M. în infracțiunea de complicitate la înșelăciune [(art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen)]. Soluția de achitare sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 25 raportat la art. 260 C. pen., art. 25 raportat la art. 291 C. pen., art. 25 raportat la art. 290 C. pen. și art. 31 alin. (2) raportat la art. 291 C. pen., a fost motivată, în esență, prin inexistența unor probe certe de vinovăție, instanța neputându-și forma convingerea în sensul săvârșirii faptelor, cu forma de vinovăție cerută de lege de către inculpat, probele necoroborându-se. Sub aspectul reținerii în dispozitivul rechizitoriului în încadrarea juridică a infracțiunilor de înșelăciune a dispozițiilor art. 13 alin. (1) C. pen., s-a apreciat că în cauză nu sunt realizate condițiile pentru reținerea acestei prevederi legale, față de valoarea reținută a prejudiciului care depășește cuantumul prevăzut de art. 146 C. pen. În procesul de individualizare a pedepselor au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., pericolul social generic și concret al faptelor, împrejurările și modul de săvârșire a infracțiunilor, natura acestora, amploarea activității infracționale, urmările produse și scopul vizat. Raportat la latura civilă, cu privire la imobilul din București, str. Speranței s-a apreciat că sentința nr. 7922/1998 a Judecătoriei sectorului 2 este în ființă, nefăcând obiectul unei cereri de revizuire, în această fază procesuală neputând fi desființate decât înscrisurile falsificate ce au stat la baza acesteia, situația contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente urmând a fi stabilită ulterior prin promovarea unei eventuale cereri de revizuire. Cu această motive a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de SC R. SA. Acțiunea civilă promovată de U.A.P. a fost respinsă, ca neîntemeiată, deoarece s-a constatat că nu există o legătură de cauzalitate directă și imediată între eventualul prejudiciu și faptele ce au format obiectul cauzei, partea civilă având calitatea de locatar al imobilului, având deci posibilitatea recuperării daunelor produse prin lipsa de folosință a imobilului prin promovarea unei acțiuni împotriva proprietarului. Având în vedere că prin sentința civilă nr. 2665 din 5 martie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 s-a admis cererea de revizuire formulată de Primăria Municipiului București, cu consecința schimbării în tot a sentinței atacate. S-a dispus desființarea înscrisurilor falsificate și restabilirea situației anterioare prin obligarea, în solidar, a inculpaților la plata sumei de 30000 dolari S.U.A. în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri către terțul cumpărător B.N., reprezentând cuantumul sumei plătite de acesta ca preț al cotei sale părți din imobil. Relativ la imobilul din str. Av. R. Beller, s-a constatat că nu s-au formulat pretenții civile, constatându-se că sentința civilă nr. 9283 din 19 mai 2000 a Judecătoriei sectorului 1 este în ființă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpații. Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 106/ A din 29 martie 2007, a respins, ca nefondate, apelurile declarate, apelanții inculpați fiind obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a apreciat că starea de fapt și vinovăția inculpaților au fost corect stabilite de prima instanță, încadrările juridice date faptelor comise fiind juste. S-a constatat că apelurile inculpaților vizau aspecte de ordin procedural și de fond, iar apelul parchetului de pe lângă Tribunalul București se referea la greșita achitare a inculpatului C.M. pentru unele infracțiuni reținute prin rechizitoriu. Relativ la criticile de ordin procedural, instanța de apel a constatat că sunt nefondate, reținând în esență că: - procedura de citare cu inculpatul T.P. a fost legal îndeplinită, cu respectarea art. 177 C. proc. pen.; - audierea unor martori în absența unei dispoziții anterioare exprese nu este sancționată cu nulitatea absolută, iar nulitatea relativă nu mai putea fi invocată în acea fază procesuală inculpații M.C. și E.S. fiind prezenți și asistați de apărătorul ales la termenul la care s-a administrat proba, neopunându-se audierii martorului I.N. și nedovedind vătămarea produsă prin administrarea probei; - inculpaților prezenți în instanță li s-a acordat ultimul cuvânt, neîncălcându-se dreptul la apărare, nerespectarea dispozițiilor art. 341 C. proc. pen., nefiind sancționată cu nulitatea absolută, nulitatea relativă având un regim juridic distinct și putând fi invocată în termenul prevăzut de lege sub sancțiunea decăderii; - încheierile de amânare a pronunțării se află la dosarul de fond, neavând relevanță data redactării lor; - primirea de înscrisuri la dosarul instanței de fond (reprezentând informațiile anterior solicitate de instanță) după dezbateri nu atrage nulitatea absolută a sentinței pronunțate, având în vedere atât poziția exprimată de apărătorul ales al inculpaților C.M. și S.E. (consemnată în încheierea de ședință de la termenul la care au avut loc dezbaterile), cât și nedovedirea vătămării concrete suferite; - în cauză, cadrul procesual a fost corect stabilit, calitatea de parte vătămată aparținând unității administrativ teritoriale a cărui patrimoniu a fost prejudiciat, respectiv a terțului dobânditor de bună credință (B.N.), prejudiciat, prima instanță soluționând corect latura civilă a cauzei, exclusiv prin raportare la părțile având calitatea procesuală prevăzută de lege. - Încadrarea juridică reținută prin hotărârea apelată cu referire la infracțiunea de înșelăciune nu o contrazice pe cea reținută prin rechizitoriu, fiind vorba despre o eroare materială evidentă, considerentele și minuta sentinței dovedind că instanța de fond nu a avut în vedere o altă variantă agravantă a infracțiunii de înșelăciune ci doar o altă formă de participație. - în cauză nu s-au administrat probe pertinente care să susțină critica inculpatului M.C., privind calitatea de magistrat a procurorului care a efectuat urmărirea penală. Referitor la criticile vizând fondul cauzei, s-a constatat că și acestea sunt nefondate, soluția de achitare a inculpatului M.C. fiind corectă și bazându-se pe o corectă aplicare a dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen.; s-a reținut totodată, că în cauză a fost dovedită realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii de înșelăciune, activitățile de inducere în eroare derulate de către inculpați, producând prejudicii unor patrimonii; s-a constatat de asemenea, că instanțele de judecată au fost victimele manoperelor dolosiv utilizate de inculpați, dar că aceasta nu le conferă calitatea de subiect pasiv al infracțiunii de înșelăciune. Referitor la cuantumul prejudiciului produs prin săvârșirea infracțiunilor pentru care inculpații au fost condamnați, s-a reținut că acesta a fost corect stabilit, cu consecința corectei rețineri a încadrării juridice, în funcție de valoarea reală a imobilelor la momentul scoaterii lor din patrimoniile părților vătămate, valoarea de impozitare nereprezentând valoarea de înlocuire a bunurilor; sub acest aspect s-a arătat că luarea în considerare a raportului de expertiză efectuat în alt dosar de urmărire penală (345/P/2000) este irelevantă, deoarece acest dosar privește alte persoane din grupul celor specializate în revendicări imobiliare frauduloase și a reprezentat punctul de plecare pentru cercetările din prezenta cauză, efectuarea unei noi expertize fiind inutilă. Relativ la pedeapsa aplicată inculpatului P.T. s-a arătat că aceasta corespunde dispozițiilor art. 52 și 72 C. pen. Împotriva acestei decizii au formulat recurs: 1. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a invocat cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 385 9 pct. 17 și 18 C. proc. pen., constând în: - greșita încadrare a infracțiunilor prevăzute de art. 25 raportat la art. 260 C. pen., art. 25 raportat la art. 290 C. pen. și art. 25 raportat la art. 291 C. pen.; s-a arătat că încadrarea juridică corectă este art. 26 raportat la art. 292 C. pen., art. 26 raportat la art. 290 C. pen. și art. 26 raportat la art. 291 C. pen. și că în mod greșit s-a dispus achitarea inculpatului C.M. pentru infracțiunile având încadrările juridice indicate. - greșita achitare pentru infracțiunea prevăzută de art. 31 alin. (2) raportat la art. 291 C. pen. S-a menționat că probele administrate dovedesc săvârșirea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost achitat, instanța reținând în mod greșit incidența dispozițiilor art. 260 C. pen., în loc de art. 292 C. pen. (cu privire la fapta de determinare a dării de declarații neconforme realității în cadrul dezbaterii notariale a succesiunii), după cum în moc greșit s-a apreciat că în cauză a fost săvârșită atât o infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă simplă, cât și una în formă continuată. În condițiile în care aceasta din urmă includea un act material și infracțiunea reținută în formă simplă. Referitor la inculpatul T.P., decedat în prezent, s-a solicitat încetarea procesului penal. 2. Inculpatul C.M., invocând temeiurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 385 9 pct. 2, pct. 9, pct. 10, pct. 12 și pct. 21 C. proc. pen., a solicita achitarea potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. Prin motivele de recurs formulate de apărătorul ales s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor anterior pronunțate, iar în rejudecare, achitarea în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., indicându-se drept cazuri de casare și dispozițiile art. 385 9 pct. 18 și 19 C. proc. pen. În esență, s-a arătat că: - urmărirea penală nu a fost efectuată de un organ competent, fiind încălcate dispozițiile art. 12 din Legea nr. 508/2004; - s-a dispus condamnarea pentru alte infracțiuni decât cele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, neprocedându-se potrivit art. 335 – art. 337 C. proc. pen.; - s-au utilizat probe administrate în alte cauze, neadministrându-se proba cu expertiză prețuitoare solicitată de inculpat; - instanțele nu au analizat corect probele administrate, dar instanța de ape nu a procedat la o nouă examinare a cauzei, hotărârile cuprinzând doar descrierea unor prezumții în legătură cu faptele comise de alte persoane, preluate din rechizitoriul privind pe N.I.; - instanțele nu s-au pronunțat asupra înscrisurilor depuse în apărare (emanând de la organele fiscale, confundând valoarea de inventar și cea de impozitare a imobilelor la care fac referire; - hotărârea de condamnare se referă la o faptă ce nu a făcut obiectul trimiterii în judecată, respectiv, infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru care, prin rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale, procurorul de ședință nesolicitând extinderea procesului cu privire la această faptă, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârilor pronunțate; - începerea urmăririi penale (la 21 noiembrie 2001) nu a fost adusă la cunoștința inculpatului, încălcându-i-se dreptul la apărare; - încălcarea prezumției de nevinovăție; - inculpatul T.P. a fost nelegal citat, dispunându-se greșit citarea acestuia prin afișare la Consiliul local al sectorului 2 București; - în mod nelegal a fost citată Primăria Municipiului București, calitate procesuală pasivă având consiliul general sau primarul; - au fost încălcate dispozițiile art. 37 1 din Legea nr. 51/1995, actele de urmărire penală și probele administrate în această fază procesuală fiind lovite de nulitate absolută; - nu există probe certe de vinovăție, astfel că se impune achitarea inculpatului.

Inculpatul S.E. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 9, 10, 18 și 19 C. proc. pen., cu aceeași motivare ca aceea invocată în recursul inculpatului C.M. Verificând recursurile formulate prin prisma cazurilor de casare indicare, cât și din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este fondat în parte, iar recursurile declarate de inculpații C.M. și S.E. sunt nefondate, pentru motivele ce urmează. I. Cazuri de casare nefondate. A. 1. referitor la criticile invocate în recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București se va constata că, cea cuprinsă la pct. 1 din motivele de recurs vizând greșita încadrare juridică a unor infracțiuni pentru care s-a dispus soluția achitării inculpatului C.M., nu poate fi invocată în recurs, deoarece nu a constituit un motiv de apel, soluția primei instanțe sub aspectul încadrării juridice a infracțiunilor de mărturie mincinoasă (în forma instigării), instigare la uz de fals, instigare la fals material în înscrisuri oficiale și participație improprie la uz de fals, rămânând definitivă potrivit art. 416 pct. 2 C. proc. pen., la data expirării termenului de apel în condițiile în care, o asemenea critică nu a fost formulată ca motiv de apel; a admite formularea acestei critici direct în recurs echivalează admiterii unui motiv de recurs vizând hotărârea de fond omissio medio, ceea ce este inadmisibil. Cu privire la critica referitor la achitarea inculpatului C.M. pentru comiterea infracțiunilor prevăzută de art. 25 raportat la art. 260, art. 25 raportat la art. 290 și art. 25 raportat la art. 291 C. pen., se constată că aceasta este nefondată, deoarece raportat la acestea nu au fost administrate probe care, coroborate să poată fundamenta o soluție de condamnare. Astfel, declarațiile martorilor D.N. și T.V. nefiind edificatoare cu privire la infracțiunea de instigare la mărturie mincinoasă, martorul D.N. retrăgându-și în instanță declarația inițială, iar inculpatul nerecunoscând comiterea infracțiunii, Înalta Curte concluzionează că instanțele au dat o justă aplicare dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., apreciind că declarația singulară a martorului T.V. nu poate justifica o soluție de condamnare. Totodată, se va reține că nici infracțiunile de instigare la uz de fals și fals în înscrisuri sub semnătură privată nu au fost probate corespunzător, inculpatul M.C. negând săvârșirea infracțiunii de uz de fals, iar declarațiile inculpatului T.P. nefiind edificatoare; relativ la infracțiunea prevăzută de art. 25 raportat la art. 291 C. pen., s-a reținut corect că declarațiile martorei O.S. nu dovedesc realizarea conținutul constitutiv ale infracțiunii. 2. Relativ la cel de-al doilea motiv de recurs, privind greșita achitare a inculpatului C.M. pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals în forma participației improprii [(art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 291 C. pen.)] se constată că acesta este nefondat, deoarece nici declarația martorei I. nu a susținut această învinuire, sus-numita neafirmând cu certitudine că înscrisurile predate spre a fi depuse la dosar au fost primite de la inculpatul C.M., martorul N.I. neconfirmând decât aspectul prezenței sale în instanță alături de martori, iar inculpatul C.M. negând săvârșirea faptei, astfel că. Soluția achitării este legală și temeinică, existând dubii cu privire la săvârșirea acestei fapte de către inculpat, instanța neputându-și forma convingerea sub acest aspect (potrivit art. 62, 343 C. proc. pen.), deoarece nu există probatorii care, coroborate să justifice soluția de condamnare. B. Cu privire la criticile formulate de către recurentul inculpat C.M., se va observa că acestea sunt nefondate, în ansamblul lor, urmând a fi respinse cu motivarea care urmează: 1. Privitor la cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 2 C. proc. pen. (cu motivarea indicată în motivele de recurs formulate de către inculpat și de către apărătorul său ales), se va reține că în cauză au fost respectate normele imperative ce reglementează competența după materie, deoarece Legea nr. 508/2004 în forma aflată în vigoare la data emiterii rechizitoriului (6 aprilie 2005), condiționa efectuarea urmăririi penale de către D.I.I.C.O.T. de un anumit cuantum al prejudiciului, respectiv 500.000 euro minimum, prag care nu era atins în cauză, astfel după cum rezultă din probele administrate. Așadar, efectuarea de cercetări prealabile de către D.G.P.M.B. – Serviciul cercetări penale sub supravegherea Parchetului de pe lângă Tribunalul București, iar apoi, sub supravegherea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a respectat normele în vigoare la acel moment, și în mod similar înaintarea dosarului D.I.I.C.O.T. – Serviciul teritorial București (după intrarea în vigoare a Legii nr. 508/2004) a fost justă, după cum legală a fost și ultima declinare de competență în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, urmare modificării art. 12 din Legea nr. 508/2004 prin O.G. nr. 7/2005, deoarece normele în discuție sunt de imediată aplicare. Se va constata așadar, că atât actele de urmărire cât și sesizarea instanței au respectat normele legale ce reglementează competența materială. Împrejurarea că organele judiciare au efectuat acte premergătoare și s-au sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea de fapte penale de către inculpați pornind de la cercetările efectuate inițial față de alte persoane, nu poate conduce la o concluzie contrară celei anterior expuse, aceste activități circumscriindu-se dispozițiilor art. 224 C. proc. pen. și neprejudiciind persoanele vizate prin investigațiile realizate. De asemenea, se va observa că dreptul la apărare al inculpatului C.M. a fost respectat, acestuia fiindu-i aduse la cunoștință învinuirile, fiind asistat de apărător, prezentându-i-se materialul de urmărire penală, având posibilitatea să solicite administrarea de probe noi. În ce privește critica vizând nerepectarea dispozițiilor art. 33 1 , 37 1 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat se va constata că avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a fost obținut la data de 7 octombrie 2004, anterior începerii urmăririi penale față de inculpatul C.M., acesta aprobând în final și trimiterea în judecată a inculpatului, critica formulată urmând a fi respinsă ca nefondată. În legătură cu diferențele existente între infracțiunile reținute prin rechizitoriu și cele pentru care inculpatul C.M. a fost condamnat, se impune a se observa că acestea nu pot fi sancționate ca neregularități de sesizare a instanței, aceasta, în urma verificării probelor administrate în cursul urmăririi penale, având posibilitatea să procedeze la schimbarea încadrării juridice a infracțiunilor ce au făcut obiectul actului de sesizare, ceea ce s-a și realizat în cauza de față, cu respectarea art. 334 C. proc. pen.; se va constata așadar că noțiunile de „schimbare a încadrării juridice și extindere a procesului/acțiunii penale” nu se pot confunda, în prezenta cauză negăsindu-și aplicarea dispozițiile art. 335 – art. 337 C. proc. pen., deoarece instanța de fond, bazându-se exclusiv pe starea de fapt și pe aspectele indicate în partea expozitivă și în dispozitivul rechizitoriului a apreciat că se impun modificări privind textul de lege și care se încadrează faptele obiect al sesizării, neconstatându-se existența unor acte materiale ce intră în conținutul infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată și nici a unor fapte aflate în legătură cu cele indicate prin rechizitoriu. Relativ la cuantumul prejudiciului produs prin infracțiunile comise, acesta a fost corect stabilit prin coroborarea probelor administrate în acest scop. 2. Cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen. Se va reține, raportat la aceste critici că sunt nefondate, deoarece instanța de fond și-a argumentat soluția respectând principiile rolului activ și al aflării adevărului, formându-și convingerea pe baza probelor administrate în cauză și care se coroborau, înlăturând motivat anumite probe, hotărârea respectând dispozițiile art. 356 C. proc. pen., soluția adoptată fiind motivată în fapt și în drept. Cu privire la decizia instanței de apel se va observa că aceasta a dat o soluționare completă a criticilor invocate de apelanți, cauza fiind analizată în conformitate cu dispozițiile art. 378 și art. 371 C. proc. pen. Împrejurarea că instanța de fond și-a format convingerea în baza unora din probele administrate care se coroborau nu semnifică o încălcare a obligației de stabilire a adevărului pe bază de probe ci dimpotrivă, o expresie a acestui principiu, totodată, împrejurarea că după verificarea actelor dosarului, instanța de control nu a ajuns la concluzii diferite față de cele reținute de instanța de fond, nu reprezintă o lipsă de motivare a deciziei. 3. Cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen. Se va constata sub acest aspect că, în esență, critica a fost formulată și în apel, reținându-se că, relativ la înscrisurile primite după încheierea dezbaterilor, inculpații au arătat că nu insistă în administrarea acestei probe, neimpunându-se repunerea cauzei pe rol, instanța formându-și convingerea în baza probelor administrate în cursul cercetării judecătorești în condiții de oralitate, nemijlocire, publicitate și contradictorialitate.

Temeiul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen. Astfel, după cum s-a arătat anterior, din verificarea actelor dosarului rezultă că instanța de fond nu a judecat cauza cu depășirea limitelor investirii, schimbarea încadrării juridice a unor fapte efectuându-se potrivit dispozițiilor art. 334 C. proc. pen., inculpatul având posibilitatea să formuleze apărări raportat șa încadrarea reținută, fiind asistat și la acel termen de apărătorul ales, căruia i s-a acordat cuvântul sub aspectul schimbării încadrării juridice.

Cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., va fi respins, ca nefondat, instanța de fond constatând fapte conforme realității, hotărârea nebazându-se pe constatări de fapt denaturate sau contravenind realității evidente, actele dosarului și aprecierile cuprinse în sentința dată asupra fondului fiind în perfectă concordanță.

Cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 19 C. proc. pen., urmează a fi respins, ca nefondat, instanțele dând o corectă interpretare și aplicare normelor legale incidente în cauză, în vigoare la momentul aplicării lor, nefiind probată imixtiunea în domeniul altei puteri din stat.

Cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 21 C. proc. pen., reluat și în motivele de apel, urmează a fi respins, ca nefondat, observându-se că citarea coinculpatului T.P. s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 177 C. proc. pen. și în orice caz că neregularitățile citării unei alte părți nu ar fi putut prejudicia drepturile procesuale ale inculpatului C.M., o asemenea vătămare nefiind probată; se va reține totodată, că în cauză prima instanță a stabilit corect cadrul procesual, atât sub aspectul subiecților activi, cât și sub cel al subiecților pasivi. Calitatea de parte vătămată fiind corect stabilită față de părțile în patrimoniul cărora s-a răsfrânt negativ infracțiunea comisă.

Susținerile privind greșita stabilire a prejudiciului, inexistența infracțiunii de înșelăciune și aspecte privind starea de fapt urmează a fi înlăturate, ele făcând obiectul unor critici anterior formulate în fața instanței de apel și judicios examinate, infracțiunea existând sub aspect obiectiv și subiectiv, prejudiciul produs fiind corect stabilit ca reprezentând nu doar o pură valoare de impozitare, ci valoarea de înlocuire a bunurilor scoase fraudulos din patrimoniile părților vătămate. C. Relativ la criticile formulate în recursul inculpatului S.E., se va observa că acestea sunt nefondate, argumentele anterior expuse rămânând valabile și aplicându-se corespunzător, constatându-se că starea de fapt și vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost condamnat rezultă cu evidență din probele administrate și care s-au coroborat, hotărârile pronunțate fiind corect motivate în fapt și în drept. Referitor la solicitarea comună a recurenților inculpați de achitare conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., urmează a se observa că soluția de fond, menținută în apel a realizat o examinare completă a materialului probator ce determină în detaliu modul de comitere a faptelor pentru care inculpații au fost condamnați și vinovăția acestora, neexistând dubii sub nici un aspect. II. Cazuri de casare fondate. A. Referitor la critica formulată în recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, vizând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17, cu privire la săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată se constată că aceasta este fondată. Astfel, prima instanță a apreciat că inculpatul C.M. a redactat și semnat pentru inculpatul T.P., fără acordul acestuia, o serie de înscrisuri (cererea adresată B.C.F. Sector 4, împuternicirea avocațială nr. 405626 din 27 ianuarie 2000 eliberată de av. T.G., cererea de eliberare a unei copii a de C. civ. 8196.A/2000 a Tribunalului București, cererea adresată D.G.A.F.I. București pentru eliberarea certificatului de punere în posesie asupra imobilului din str. Speranței, întâmpinarea în dosarul civil nr. 9820/2001 al Judecătoriei sectorului 2), aceste acte materiale întărind în conținutul unei unice infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar fapta de a semna în locul lui N.I. împuternicirea avocațială nr. 405646/2000, eliberată de av. T.G. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen. Sub aspectele arătate se va observa că în mod greșit s-a apreciat că semnarea împuternicirii avocațiale nr. 405646/2000 pentru numitul N.I. constituie o infracțiune independentă în formă simplă, de fals în înscrisuri sub semnătură privată și în această situație, găsindu-și aplicarea dispozițiilor art. 41 C. pen., acțiunea de semnare a împuternicirii avocațiale neavând autonomie și constituind un act materiale care intră în conținutul infracțiunii continuate de fals în înscrisuri sub semnătură privată, deoarece a fost realizat la un moment diferit de timp, dar în realizarea unei rezoluții infracționale a inculpatului C.M., constând în dobândirea de foloase materiale în urma revendicării și vânzării de diferite imobile prin folosirea de mijloace frauduloase. Pentru motivele indicate anterior, instanța urmează a în temeiul art. 385 15 alin. (3) C. proc. pen., să admită recursul, iar în rejudecare, conform art. 385 15 lit. d) C. proc. pen., se va casa în parte, exclusiv la acest aspect, hotărârile anterior pronunțate. Se va descontopi pedeapsa rezultantă de 13 ani închisoare, aplicată inculpatului C.M., repunându-se pedepsele în individualitatea lor, astfel: 12 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune, prevăzută de art. 26, raportat la art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. (pct. 1 Rechizitoriu); 12 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune, prevăzută de art. 26, raportat la art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. (pct. 2 Rechizitoriu); 12 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune, prevăzută de art. 26, raportat la art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. (pct. 3 Rechizitoriu); 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.