ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1012/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 336 din 30 octombrie

2001 a Tribunalului Prahova, inculpatul O.M. a fost condamnat la 2 ani

închisoare cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 257 alin.

(1) C. pen., faptă comisă în luna ianuarie 2000.

Potrivit art. 257 alin. (2) și art.

256 alin. (2) C. pen., s-a confiscat de la inculpat suma de 34.000.000 lei

rezultată din săvârșirea infracțiunii.

Inculpatul a fost obligat și la

1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că în luna ianuarie 2000, numiții R.N. și N.N. din Ploiești, au

fost surprinși de organele de poliție în timp ce furau benzină de la S.C. P.

S.A. și în cauză se efectuau cercetări.

După audierea celor doi de către

organele de poliție, aceștia au revenit la locuințele lor din comuna Brazi, sat

Popești și au luat legătura cu diverse persoane pe care le cunoșteau, încercând

să scape de răspunderea furtului comis, respectiv pentru a „rezolva problema”.

În continuare, s-a mai reținut că

N.N. a chemat-o pe martora D.D., care a venit împreună cu martorul G.N., acesta

din urmă spunând că îl cunoaște pe O.M., persoană cu foarte multe relații și

astfel, l-a adus pe inculpatul O. la locuința lui N.N., unde se afla familia acestuia

și R.N.

Inculpatul aflând despre problema ce

trebuia rezolvată a arătat că are relații la poliție și la parchet și că poate

interveni pentru obținerea unei soluții favorabile și a cerut imediat suma de

6.000.000 lei.

N.N. i-a dat 4.000.000 lei, iar R.N.

i-a dat 2.000.000 lei, după care inculpatul împreună și cu martorii D.D., G.N.

și M.R. s-au deplasat, cu două autoturisme, în Ploiești. Aici, inculpatul O.M.

a intrat singur în curtea Inspectoratului de Poliție al Județului Prahova, unde

a rămas circa 15 minute și când a revenit i-a spus numitului N.N. și lui R.N.

care l-au așteptat în stradă ,că „s-a aranjat problema”.

Tot grupul de persoane s-a deplasat

apoi și la sediul parchetului, unde, din nou inculpatul O.M., singur, a intrat

în curtea instituției și când a revenit le-a spus numiților N.N. și R.N. că a

vorbit cu procurorul de serviciu și a anulat mandatele de arestare.

A doua zi inculpatul s-a întâlnit

din nou cu N.N. și R.N. și au mers la sediul Poliției Municipiului Ploiești,

unde O.M. a intrat și „a aranjat problema”.

Așa-numitele „intervenții” ale

inculpatului la lucrătorii de poliție și procurori au continuat. În acest scop

inculpatul s-a întâlnit de mai multe ori cu R.N., care de fiecare dată plătea

consumațiile la diferite restaurante din Ploiești și îi dădea inculpatului sume

de bani pentru „serviciile făcute”.

În seara zilei de 21 ianuarie 2000,

la onomastica soției, R.N. i-a dat inculpatului O.M. suma de 8.000.000 lei,

pentru că l-a ajutat și i-a rezolvat „problema”, în total inculpatul primind de

la R.N. suma de 30.000.000 lei, iar de la N.N. 4.000.000 lei.

Inculpatul a declarat apel împotriva

sentinței și a susținut că hotărârea este nelegală și netemeinică pentru că nu

a pretins și nu a primit bani de la N.N. și R.N., și de asemenea, a arătat că

pedeapsa este prea aspră, solicitând reducerea acesteia.

Instanța de apel a respins ca

nefondat apelul declarat de inculpat, constatând că prima instanță a reținut o

situație de fapt conformă cu probele administrate în cauză, corect interpretate,

stabilind vinovăția inculpatului căruia i-a aplicat o pedeapsă bine

individualizată în raport de prevederile art. 72 C. pen.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs inculpatul, care a criticat-o sub aspectul individualizării

pedepsei, considerând că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 81 C. pen.,

privind suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Recursul nu este fondat.

Verificând hotărârile pronunțate în

raport de critica invocată, cât și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată, că la individualizarea pedepsei

aplicate inculpatului, instanțele au avut în vedere criteriile generale

prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social concret al

faptei comise, împrejurările în care s-a consumat, limitele de pedeapsă

prevăzute în Partea specială a codului penal, dar și circumstanțele personale

ale inculpatului, orientându-se spre o pedeapsă situată la minimul special

prevăzut de textul încriminator, dând astfel dovadă de clemență față de

inculpat.

Cât privește cererea recurentului

formulată prin apărătorul său în sensul aplicării dispozițiilor art. 81 C.

pen., Curtea apreciază, că în cauză nu sunt întrunite toate condițiile impuse

de lege, care să permită suspendarea condiționată a executării pedepsei, scopul

acesteia prevăzut de art. 52 C. pen., neputând fi atins decât în condițiile

executării pedepsei în regim de detenție.

Ca urmare, critica recurentului

referitoare la modalitatea de executare a pedepsei aplicate este nefondată,

astfel că și recursul declarat va fi respins în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

recursul declarat de inculpatul O.M. împotriva deciziei nr. 525 din 27

decembrie 2001 a Curții de Apel Ploiești, ca nefondat.

Obligă pe recurent să plătească

statului 800.000 lei cheltuieli judiciare.

Pronunțată, în ședință publică, azi

27 februarie 2003.