ÎCCJ, Decizia nr. 277/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 59 din 17 aprilie 2002, Tribunalul Militar Teritorial București a achitat pe inculpatul O.D., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208-209 alin. (3) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

A dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit, prin procesul-verbal din data de 22 februarie 2001, asupra autoturismului indisponibilizat în curtea Inspectoratului Județean de Poliție Buzău și restituirea acestuia numitei O.M.

Totodată, instanța de fond a dispus și restituirea cantității de 280 litri benzină, indisponibilizată în curtea aceluiași inspectorat, numitei C.E.

Acțiunea civilă exercitată de SC P.T.S. SA, sucursala Ploiești a fost respinsă.

În motivarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut că, prin rechizitoriul nr. 146/P/2001 din 6 septembrie 2001 al Parchetului Militar Ploiești de pe lângă Tribunalul Militar București, inculpatul menționat a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208-209 alin. (3) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod, constând în aceea că, în perioada ianuarie-februarie 2001, în mod repetat și în baza aceleași rezoluții infracționale, a sustras cantitatea de 280 litri benzină CO 90, neetilată, în valoare de 3.476.000 lei, din conducta Ploiești-Constanța.

Pentru a hotărî în sensul achitării, instanța de fond a reținut că materialul probator administrat în cauză nu dovedește în mod cert săvârșirea de către inculpat a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată.

Împotriva hotărârii primei instanțe, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Teritorial a declarat apel, susținând că soluția de achitare a inculpatului este contrarie probelor administrate în cauză.

Curte Militară de Apel, prin decizia nr. 100 din 7 noiembrie 2002, a admis apelul declarat de procuror împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat sentința atacată și, rejudecând cauza, a condamnat pe inculpatul plt. adj. rez. O.D. la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în formă continuată, infracțiune prevăzută de art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (3) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Totodată, prin aceeași decizie, instanța de control judiciar a dispus restituirea cantității de 280 litri benzină părții civile, SC P.T.S. SA, sucursala Ploiești, a admis acțiunea civilă exercitată de partea civilă menționată și a obligat inculpatul să plătească acesteia suma de 7.072.241 lei, reprezentând contravaloarea analizelor de laborator efectuate carburantului sustras.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul O.D. a declarat recurs.

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 1191 din 7 martie 2003, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

Împotriva ultimelor două hotărâri pronunțate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.

S-a susținut că hotărârile criticate au fost pronunțate cu încălcarea legii, cu referire la art. 62 și art. 66 C. proc. pen., în sensul că acestea au apreciat cu privire la vinovăția inculpatului pe baza unor probe care, prin contradicțiile ce le relevă, nu pot fi calificate decât ca fiind dubitabile.

În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și menținerea sentinței instanței de fond.

Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În raport cu dispozițiile art. 62 și art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1, art. 200 și art. 289 din același cod, hotărârea prin care se soluționează cauza penală dedusă judecății trebuie să apară ca o concluzie logică a vinovăției, susținută de materialul probator administrat în cauză.

În acest context, eroarea gravă de fapt, cu titlu de caz de casare, impune îndeplinirea cumulativă a două cerințe, și anume: să se fi comis o eroare în stabilirea faptelor și această eroare să fie gravă.

Eroarea în stabilirea faptelor trebuie să fie evidentă, în sensul că situația de fapt, în raport cu probele administrate, este alta decât cea reținută de instanță.

Or, această primă cerință nu se constată a fi îndeplinită în cauză, împrejurare în raport cu care cea de a doua cerință devine irelevantă.

Astfel, administrând probe, cu referire la declarațiile martorilor P.L., A.A., C.O., V.P., P.Gh. și procesul-verbal de percheziție domiciliară, precum și buletinele de analiză ale eșantioanelor prelevate din conținutul recipientelor cu carburant găsite la percheziția domiciliară, s-a dovedit atacarea conductei de transport în vederea sustragerii, prezența inculpatului în zona atacată, sustragerea de combustibili lichizi – benzină și motorină – din conducte și depozitarea acestora la domiciliul socrilor inculpatului menționat, comun o anumită perioadă de timp cu al său.

Este adevărat că martorul P.L. a revenit, în parte, în cursul cercetării judecătorești, asupra declarațiilor date la urmărirea penală.

Totodată, invocându-se și declarațiile martorilor C.E., G.A. și O.M., se concluzionează în calea extraordinară de atac, în sensul incertitudinii cu privire la vinovăția inculpatului, condamnarea acestuia fiind, deci, urmarea unei grave erori de fapt, consecință a selecției inadecvate a probelor.

Astfel, cu referire la martorul P.L., sub un prim aspect, se pune problema revenirii, în instanță, asupra declarației date în cursul urmăririi penale.

Însă, pentru a fi luată în considerare, cu referire la revenirea în instanță asupra declarației date în cursul urmăririi penale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: pe de o parte, modificarea poziției martorului să fie determinată de motive temeinice, convingător dovedite și, pe de altă parte, noua declarație să se coroboreze cu celelalte probe administrate în cauză.

Or, în cauză, nici una dintre cerințele menționate nu este îndeplinită, revenirea asupra declarației date în cursul urmăririi penale nefiind justificată, iar noua declarație nu se coroborează cu celelalte probe, vizând nevinovăția inculpatului.

Pe de altă parte, sub un al doilea aspect, cu referire la același martor, s-ar pune problema stabilirii unei preeminențe a probelor, fie a celor administrate în cursul urmăririi penale, fie a celor administrate în instanță în cursul cercetării judecătorești.

Din economia art. 200 și art. 289 C. proc. pen. rezultă, însă, că probele strânse în cursul urmăririi penale, invocate în rechizitor, servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată, atunci când se apreciază că este cazul.

Pentru a servi drept temei pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată de către instanță, în ședință publică, în mod nemijlocit, oral și în contradictoriu.

Numai după verificarea obligatorie, în aceste condiții, instanța poate reține, motivat, că exprimă adevărul, fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecății.

Ca atare, preeminența vizată de titularul recursului în anulare în prezenta cauză, nu are suport legal.

Pe de altă parte, probele anterior menționate, iar, cu referire la martorul P.L., declarația dată în cursul urmăririi penale, concordante, justifică tragerea la răspundere a inculpatului, materializată în pedeapsa aplicată de instanța de apel și menținută de instanța de recurs, ca urmare a stabilirii cu certitudine a vinovăției, ca o concluzie a lanțului deductiv fără discontinuitate reprezentat de probele arătate, reținute motivat în hotărârea instanței de apel, reevaluate de instanța de recurs și apreciate ca fiind corect reținute.

În fine, cu referire la probele propuse de titularul recursului în anulare, în raport cu care s-ar putea concluziona în sensul incertitudinii vinovăției inculpatului și față de care se propune pronunțarea unei soluții de achitare a acestuia, ca o consecință a regulii

in dubio pro reo

, acestea au fost corect înlăturate de instanța de apel, conform art. 69 C. proc. pen., printr-o motivare convingătoare.

Astfel, explicațiile date de cei trei martori; soția, cumnata și soacra inculpatului, în sensul că benzina a fost adusă de cumnatul acestuia, expertul topo G.C., decedat cu trei ani în urmă, ca fiind primită de la beneficiarii expertizelor topo, sunt infirmate de declarațiile celor vizați (dosarul de urmărire penală).

Mai mult, din declarațiile acestor persoane rezultă că expertizele topo au fost efectuate în urmă cu peste 4-6 ani, ceea ce ar presupune o stocare îndelungată a carburanților și nefolosirea acestora de către inculpat, posesor de autoturism cu care circula intens.

De altfel, conform buletinelor de analiză, carburantul nu putea proveni din producția perioadei indicate de martorele menționate.

Mai mult, pe lângă împrejurarea că acestea nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel și, respectiv, instanța de recurs, urmare a reevaluării acestora, declarațiile martorilor menționați urmează a fi înlăturate și pentru alte motive, ținând de nesinceritatea dovedită.

Astfel, în procesul-verbal de percheziție domiciliară se reține de către agentul instrumentator, necontestat de martora C.E. și de martorii asistenți, că a solicitat acesteia să-i predea toate „bunurile, valorile sau înscrisurile ce au legătură cu cauza ori pe care le deține contrar dispozițiilor legale”, iar „aceasta declară că nu posedă în locuință nici un fel de bunuri, înscrisuri sau valori din cele menționate”.

Or, la percheziția efectuată s-au găsit cantitățile menționate de carburant, ceea ce dovedește cert nesinceritatea martorei menționate.

În fine, din același proces-verbal de percheziție domiciliară, cu referire la recipientele găsite cu această ocazie, martora C.E. arată că „nu cunoaște dacă și celălalt ginere, O.D., a folosit aceste recipiente”, butoiul cu „benzină argintiu crede că tot al soțului său este” și că „cele trei canistre metalice găsite în fânar, una a fost a soțului dânsei, iar restul (una mare și una mică) nu cunoaște ale cui sunt”.

Ulterior, susținerile acestei martore sunt integral în favoarea inculpatului, în sensul că, prin declarația dată la 22 februarie 2001, aceasta afirmă că „ginerele meu O.M. nu a adus niciodată benzină sau motorină. Tot ce s-a găsit la domiciliul meu îmi aparține”.

Ca atare, în mod corect instanța de apel a reținut că declarațiile martorelor menționate nu pot fi reținute, cele arătate anterior explicând cauza, dincolo de relațiile de rudenie, a necoroborării declarațiilor acestora cu celelalte probe administrate în cauză.

Așadar, neexistând un temei legal pentru stabilirea unei ordini de preferință între declarații succesive, date în cursul urmăririi penale și, respectiv, cercetării judecătorești, atunci când acestea sunt contradictorii, instanța de apel a înlăturat motivat declarația martorului P.L., dată în cursul judecății, precum și declarațiile martorelor menționate și a reținut ca fiind expresia adevărului numai acele declarații care se coroborau cu fapte și împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor existente în cauză.

Se constată, astfel, că instanța de apel a administrat probe, a evaluat probatoriul administrat în cauză și a stabilit starea de fapt funcție de acestea.

Or, eroarea gravă de fapt nu privește dreptul suveran al instanței de apreciere a probelor, ci discordanța dintre percepția instanței și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente și care a avut drept consecință pronunțarea unei alte hotărâri decât cea pe care materialul probator o susține, ceea ce nu este cazul în speță.

Ca atare, criticile formulate prin recursul în anulare se constată a fi neîntemeiate, hotărârile atacate nefiind supuse cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., corespunzător temeiului reglementat prin art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 din același cod, invocat prin recursul în anulare.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 414

1

, cu referire la art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei penale nr. 100 din 7 noiembrie 2002 a Curții Militare de Apel și deciziei nr. 1191 din 7 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpatul O.D.

Suma de 400.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 18 octombrie 2004.