ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 807/2003
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 807/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
R O M Â N I A
S-au luat în examinare
recursurile declarate de terții deținători de bunuri D.I., A.Z. și L.O.
împotriva deciziei penale nr.327 din 19 iulie 2002 a Curții de Apel Ploiești,
privind pe intimatul inculpat D.L.
S-au prezentat : recurentul D.I.
și intimata parte civilă prin B.G., asistată de avocat C.D.P., apărător ales.
Au lipsit: intimatul
inculpat și recurenții terți A.Z. și L.O.
Procedura
de citare a fost îndeplinită.
Recurentul
D.I. a solicitat admiterea recursului său, casarea deciziei atacate și, pe
fond, să se constate că este cumpărător de bună-credință.
Intimata
parte civilă a solicitat respingerea recursurilor formulate în cauză.
Procurorul
a pus concluzii de respingere a recursurilor terților deținători de bunuri, ca
nefondate.
C U R T E A
Asupra
recursurilor de față;
În
baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr.371
din 22 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Prahova a fost condamnat
inculpatul D.L. la:
-
5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a,
b, c Cod penal pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută de
art.215
1
alin.1 și 2 cu aplicarea art.41 alin.2 și art.74-76 Cod
penal;
-
4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri
oficiale prevăzută de art.288 alin.1 și 2 Cod penal cu aplicarea art.74-76
lit.e Cod penal și
- 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals
prevăzută de art.291 Cod penal cu aplicarea art.74-76 lit.e Cod penal.
În
baza art.33 lit.a și 34 lit.b Cod penal, s-a dispus ca inculpatul să execute
pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor
prevăzute de art.64 lit.a, b, c Cod penal.
A
fost obligat inculpatul să plătească 77.400 USD în echivalent în lei la data
plății cu titlu de despăgubiri civile către SC „P.E.E.”
S-a
dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanța nr.5/P/2000
din 1 martie 2000 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.
S-a
dispus anularea facturii fiscale nr.304.3451 din 13.07.1999.
Pentru
a hotărî astfel prima instanță a reținut că, în calitate de administrator la SC
„P.E.E.”, inculpatul D.L. și-a însușit în perioada 14.06.1999 – 01.08.1999 trei
autovehicule și o remorcă în valoare totală de 61.400 USD pe care le-a
înstrăinat, iar banii și i-a însușit. S-a mai reținut că în aceeași calitate,
cu prilejul întocmirii facturii fiscale nr.304.3451, prin care atesta vânzarea
unei autoutilitare cu remorcă, cumpărătorului I.M., a consemnat o sumă mai mare
decât cea achitată în realitate, respectiv suma de 341.600.000 lei în loc de
160.000.000 lei, factura fiind înregistrată în contabilitatea societății.
Împotriva
sentinței au declarat apel inculpatul și partea civilă, iar Curtea de Apel
Ploiești prin decizia penală nr.87 din 21 februarie 2001 a admis numai apelul
părții civile, a desființat sentința în latura civilă în sensul că a menținut
sechestrul asigurător instituit prin ordonanța nr.5/P/01.03.2000 a Parchetului
de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.
Împotriva
deciziei au declarat recurs partea civilă, inculpatul și D.I. cumpărătorul
unuia din cele trei autovehicule.
Prin
decizia nr.5545 din 28 noiembrie 2001 pronunțată de Secția Penală a Curții
Supreme de Justiție, s-a admis recursul declarat de partea civilă și a respins
recursurile declarate de inculpat și de D.I.
Au
fost casate sentința și decizia numai cu privire la soluționarea acțiunii
civile .
Cauza
a fost trimisă pentru rejudecare la Tribunalul Prahova.
S-a
motivat că deoarece autovehiculele înstrăinate de inculpat proveneau din
comiterea unei infracțiuni iar bunurile se găsesc în natură, instanța de fond
trebuia să dispună introducerea în cauză a persoanelor la care se aflau
bunurile, în calitate de deținători sau de cumpărători și să dispună, în
temeiul art.14 alin.3 Cod procedură penală, restituirea bunurilor în natură
părții civile prejudiciate.
Tribunalul
Prahova a rejudecat cauza și prin sentința penală nr.178 din 7 mai 2002 a admis
acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal de SC „P.E.E.” și a
obligat pe inculpat la plata sumei de 77.400 USD în echivalentul în lei la data
plății, cu titlu de despăgubiri civile. Totodată, a dispus ridicarea
sechestrului asigurător instituit prin ordonanța parchetului.
Prin
nesocotirea îndrumărilor date prin decizia instanței supreme, tribunalul a
motivat că nu mai este posibilă introducerea în cauză a cumpărătorilor
deținători a bunurilor cumpărate deoarece la rândul lor au vândut
autovehiculele și acestea au primit alte numere de înmatriculare.
A
mai motivat că nu este legal și nici moral, ca partea civilă să nu suporte
riscul mandatului încredințat inculpatului, în condițiile în care întreaga
răspundere se deplasează către cumpărătorul de bună credință.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel partea civilă care a criticat-o ca nelegală și
netemeinică deoarece nu au fost avute în vedere la soluționarea cauzei,
îndrumările date de instanța de casare.
Secția
penală a Curții de Apel Ploiești a admis apelul prin decizia nr.327 din 19
iulie 2002, a desființat în parte sentința și a dispus restituirea către partea
civilă în natură a celor trei autovehicule:
-
autocamion MAN cu nr.B-18-FGN serie sasiu WVM 056000 – G0021467; motor serie
021522375101341.
-
autocamion DAF – FA – 95380 sasiu serie XLAA-E 47 – WS00314814; motor H18100 –
fabricație 1988, marcă de înmatriculare B.11-AXS și remorcă KASSBOHRER – an
fabricație 1988, cu seria WKK – 419000 10.13227 având nr.de înmatriculare
B-80-RRW.
-
autoutilitară marca DAF capacitate 3,5 tone cu serie sasiu
XLRVE-04-ETON-86867440, serie motor 86867440 motor seria A 002672.
A
menținut sechestrul asigurător aplicat prin ordonanța nr.5/P/2000 din 1 martie
2000 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și procesele
verbale de aplicare a sechestrului aflate la filele 209-213 – dosar urmărire
penală.
Împotriva
acestei hotărâri au declarat recurs D.I., A.Z. și L.O., terți deținători ai
bunurilor provenind din infracțiune.
Recurentul
D.I. a criticat hotărârea ca nelegală, susținând în esență că este cumpărător
de bună credință și că prin obligarea la restituirea către partea civilă a
bunului cumpărat de la inculpat suferă o pagubă.
A
mai arătat că a cumpărat autovehiculul de la inculpat, care avea mandat de la
acționarul unic al SC „P.E.E.”, situație în care hotărârea legală este cea
pronunțată de prima instanță care l-a obligat pe inculpat să repare prejudiciul.
Recurenții
A.Z. și L.O. nu și-au motivat recursurile.
Verificând
legalitatea și temeinicia deciziei recurate sub aspectul criticilor formulate
cât și din oficiu conform art.385
9
alin.3 din Codul de procedură
penală se constată că recursurile sunt nefondate.
Instanța
de apel a reținut și motivat că prima instanță nu s-a conformat deciziei de
casare, prin care s-a dat îndrumarea ca la rejudecarea cauzei să fie citate
persoanele care au cumpărat bunuri din infracțiune și să fie obligate să
restituie aceste bunuri.
Desigur
că s-au avut în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale fie cu
ocazia primei judecăți din care a rezultat că inculpatul de rea-credință cu
participarea lui I.M. – persoană netrimisă în judecată – și-a încălcat
atribuțiile de serviciu.
Din
chitanța de mână încheiată între inculpatul și cumpărătorul recurent D.I. (fila
73 d.u.p.) rezultă că ultimul a cumpărat o autoutilitară marca V.W.
(Volkswagen) cu 100.000.000 lei, adică la acea dată prețul unei Dacii 1400.
Mai
apoi este de observat că această autoutilitară era înregistrată ca aport de
capital, evaluată în luna ianuarie 1999, cu circa 7 luni înainte, la suma de
320.000.000 lei (filele 49 și 86 d.u.p.).
Potrivit
contractului de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit aflat la fila 86
d.u.p. – rezultă că autocamionul era proprietatea părții civile – iar
inculpatul este trecut ca reprezentant.
Recurentul
a motivat că din moment ce patronul societății parte civilă i-a dat mandat de
reprezentare inculpatului - partea civilă trebuie să suporte riscul mandatului
încredințat și deci corect prima instanță l-a obligat pe inculpat la
despăgubiri.
Dacă
recurentul ar fi verificat mandatul pentru a se convinge că nu cumpără un bun
provenit din infracțiune sau care nu poate fi înstrăinat ar fi putut să observe
ușor că D.L. nu avea mandat pentru a vinde bunuri ale societății pe care o
administra.
Astfel,
din actul autentificat sub nr.5439/24 septembrie 1998 de notarul public I.C.
din Ploiești rezultă că B.G. – patronul SC „P.E.E.” – l-a împuternicit pe D.L.
să semneze în numele lui și pentru el, orice act cu privire la modificarea și
completarea statului societății, publicarea și înregistrarea lor unde este
necesar, înregistrarea în Registrul Comerțului precum și orice alte acte cu
privire la operațiunile ce se fac prin conturile bancare ale societății și să-l
reprezinte ca mandatar în probleme de răspundere bancară (fila 47).
Iată
deci, că inculpatul nu a fost mandatat să vândă sau să cumpere pentru și în
numele firmei.
Că
recurentul nu a fost de bună-credință atunci când a cumpărat autovehiculul
rezultă și din propriile declarații date în cursul urmăririi penale
(f.171-175). Aici a declarat mincinos că a cumpărat numai de la D.L. ca apoi să
recunoască faptul că cel care a pus la cale toată afacerea a fost I.M., care a
trecut în contract suma de 65.000.000 și nu 100.000.000, așa cum au convenit
și că tot acesta l-a învățat ce să declare ca să nu fie amestecat alături de D.L.
Bunurile
care au constituit obiect al infracțiunii de delapidare înstrăinate unor
cumpărători de rea credință se impune a fi restituite în natură părții civile –
conform art.14 alin.3 Cod procedură penală.
Hotărârea
pronunțată de instanța de apel fiind legală și temeinică urmează ca recursul să
fie respins în conformitate cu art.385
15
pct.1 lit.b Cod procedură
penală.
Văzând
și dispozițiile art.192 Cod procedură penală, recurenții urmează a fi obligați
să plătească cheltuieli judiciare statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca nefondate,
recursurile declarate de terții deținători de bunuri D.I., A.Z. și L.O.
împotriva deciziei penale nr.327 din 19 iulie 2002 a Curții de Apel Ploiești,
privind pe intimatul inculpat D.L.
Obligă
recurenții la câte 500.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pronunțată
în ședință publică, azi 18 februarie 2003.