ÎCCJ, Decizia nr. 144/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 222 din 20

mai 2002, Tribunalul Prahova a condamnat, între alții, pe inculpatul D.V. la 7

ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt calificat

prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. a), g) și

alin. (3) lit. a), cu aplicarea art. 37 lit. a) și b) C. pen., dispunând să

execute, în urma contopirii acestei pedepse, cu restul rămas neexecutat dintr-o

pedeapsă anterioară, pentru care s-a revocat liberarea condiționată, pedeapsa

cea mai grea, de 7 ani închisoare, iar pe inculpatul R.M. tot la 7 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt calificat

prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. a), g) și

alin. (3) lit. a), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., dispunând ca și acest

inculpat să execute, în urma contopirii pedepsei, cu restul rămas neexecutat

dintr-o pedeapsă anterioară, pentru care s-a revocat liberarea condiționată,

pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare.

Pentru ambii inculpați s-a dedus din

pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 13 octombrie 2001

până la data pronunțării sentinței, fiind, totodată, menținută starea de arest

a acestora.

Împotriva sentinței inculpații au

declarat apel, ambele apeluri fiind respinse, ca nefondate, prin decizia penală

nr. 224 din 7 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești.

Împotriva acestei decizii,

inculpații R.M. și D.V. au declarat recurs, fiind fixat termen, în vederea

judecării, la 2 octombrie 2003.

Prin încheierea din 17 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

2

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală, dispunând

prelungirea acesteia până la 15 august 2003.

La data de 14 august 2003,

întemeindu-se pe aceleași dispoziții legale, Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin încheierea din aceeași zi, a prelungit din nou durata arestării

preventive a inculpaților, până la 11 septembrie 2003.

Ambii inculpați au declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursurilor declarate, urmează ca acestea să fie respinse cu

obligarea inculpaților să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de

inculpații R.M. și D.V. împotriva încheierii din 14 august 2003, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2413/2003.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte

200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu, vor

fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi, 3

septembrie 2003.