ÎCCJ, Decizia nr. 200/2005

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 59 din 17 aprilie 2002, Tribunalul Militar Teritorial București a achitat pe inculpatul O.D., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. (3) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod. A dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin procesul-verbal din data de 22 februarie 2001, asupra autoturismului indisponibilizat în Curtea Inspectoratului Județean de Poliție Buzău și restituirea acestuia, numitei O.M. Acțiunea civilă exercitată de P., sucursala Ploiești, a fost respinsă.

Curtea Militară de Apel, prin decizia nr. 100 din 7 noiembrie 2002, a admis apelul declarat de procuror împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat sentința atacată și, rejudecând cauza, l-a condamnat pe inculpatul menționat, la 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în formă continuată, prevăzută de art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (3) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod Totodată, prin aceeași decizie, instanța de control judiciar a dispus restituirea cantității de 280 l benzină, părții civile P., sucursala Ploiești, a admis acțiunea civilă exercitată de partea civilă menționată și a obligat inculpatul, să plătească acesteia, suma de 7.072.241 lei, reprezentând contravaloarea analizelor de laborator efectuate carburantului sustras.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că inculpatul a fost trimis în judecată, pentru infracțiunea de furt calificat în formă continuată. În rechizitoriu s-a reținut că, în data de 22 februarie 2001, a fost efectuată o percheziție la domiciliul inculpatului și a soacrei acestuia, prilej cu care au fost găsite 280 litri benzină și 300 litri motorină. Din analizele de laborator efectuate a rezultat că benzina este tip REGULAR FĂRĂ PLUMB care se transportă prin magistralele de pompare ale părții civile P. și care nu se distribuie în stațiile P. Nu se poate face această distincție cu privire la motorină, întrucât cifra octanică crește prin adăugarea tetraetilului de plumb, numai în cazul benzinei.

Inculparea a avut la bază declarațiile martorilor P.L. și A.A., manevranți de vagoane la Silozul Buzău Sud, în apropierea căruia trec conductele magistrale de benzină și motorină ale părții civile P. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, precum și din interpretarea logică a probelor rezultă că inculpatul este autorul unor sustrageri repetate de benzină din conducta magistrală. Singurele declarații date în favoarea inculpatului sunt cele ale soției, cumnatei și soacrei acestuia. Aceste declarații nu sunt, însă, susținute de nici o altă probă administrată în cauză. Sub un prim aspect, este dovedit de analizele de laborator, că benzina găsită la domiciliul inculpatului provine în totalitate din sustrageri din conducta magistrală.

Împrejurarea că benzina ar fi fost primită de cumnatul inculpatului, expert topograf, de la persoanele în folosul cărora a efectuat expertize, este infirmată de declarațiile acestora din urmă. În schimb, sustragerea benzinei de către inculpat, din conducta magistrală a părții civile, este probată cu declarațiile martorilor P.L. și A.A., date la urmărirea penală și menținute în cursul cercetării judecătorești. Prin decizia nr. 1191 din 7 martie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva acestei din urmă hotărâri. Împotriva ultimelor două hotărâri pronunțate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc.

pen. Recursul în anulare a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 277, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în complet de 9 judecători, la data de 18 octombrie 2004, cu motivarea că starea de fapt reținută de instanța de apel este susținută de materialul probator administrat în cauză, vinovăția inculpatului fiind cert stabilită. Împotriva acestei decizii, inculpatul O.D. a formulat contestație în anulare, susținând că dezlegarea dată pricinii este rezultatul unei greșeli care a determinat o soluție eronată. Astfel, pentru a pronunța această soluție, în flagrantă contradicție cu probele administrate, instanța de control judiciar a ignorat, confundat sau nu a observat unele elemente importante aflate la dosarul cauzei, cu referire la constatarea certă că benzina aparține cumnatului său, precum și la depozițiile martorilor S.N.

și P.L., care au arătat că nu au declarat nicăieri că l-ar fi văzut pe inculpat furând benzină. În fine, nu au fost avute în vedere declarațiile martorilor P.L. și A.A., care au susținut constant că nu îl cunosc pe inculpat. În concluzie, inculpatul a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și, pe fond, admiterea recursului în anulare, în sensul în care a fost formulat. Contestația în anulare urmează a fi respinsă, pentru următoarele motive: Potrivit art. 386 C. proc. pen.

„împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța, despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă”.

Prin art. 389 din același cod s-a stabilit: „contestația în anulare pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) - c) se introduce la instanța de recurs care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere. Contestația pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d), se introduce la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre”. Din economia textelor menționate rezultă că instanța care a pronunțat o hotărâre definitivă, o poate retracta, pe calea controlului judiciar provocat prin formularea în termen a unei contestații în anulare. Cale extraordinară de atac fiind, contestația în anulare poate fi formulată exclusiv pentru cel puțin unul din cele patru cazuri de exercitare a acesteia, limitativ stabilite de legea procesual-penală.

Drept urmare, prin art. 391 C. proc. pen., a fost stabilită o procedură de examinare în principiu a contestației în anulare. Astfel, potrivit textului menționat: „(1) instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestație prevăzută în art. 386 lit. a) - c), fără citarea părților. (2) Instanța, constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația, este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite, în principiu, contestația și dispune citarea părților interesate”. În cauză, contestatorul a invocat eroarea de fapt, în sensul că instanța a apreciat eronat probele, hotărârea pronunțată nefiind susținută de materialul probator administrat.

Or, acest motiv nu se regăsește între cele 4 cazuri de contestație, limitativ prevăzute în art. 386 C. proc. pen. Se constată, așadar, că nu este îndeplinită una din condițiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru exercitarea contestației în anulare, respectiv cea care impune ca „motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386”. Drept urmare, contestația în anulare nu este admisibilă în principiu. Pe de altă parte, contestația în anulare vizează retractarea unei decizii pronunțate în soluționarea unui recurs în anulare, cale extraordinară de atac. Or, în raport cu dispozițiile art. 386 C. proc. pen., raportat la art. 416 din același cod, se constată că în cauză nu este îndeplinită una din condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, cu referire la existența unei hotărâri determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

Ca atare, excepția pusă în discuție din oficiu se constată a fi întemeiată și sub acest aspect. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge contestația în anulare formulată de inculpatul O.D., ca inadmisibilă. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de inculpatul O.D. împotriva deciziei nr. 277 din 18 octombrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 100/2004. Obligă contestatorul menționat, la 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea acestuia, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iulie 2005.