ÎCCJ, Decizia nr. 200/2005

Asupra contestației în

anulare de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 59

din 17 aprilie 2002, Tribunalul Militar Teritorial București a achitat pe

inculpatul

O.D.,

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.,

pentru infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 și art. 209 alin.

(3) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

A dispus ridicarea

sechestrului asigurător instituit prin procesul-verbal din data de 22 februarie

2001, asupra autoturismului indisponibilizat în Curtea Inspectoratului Județean

de Poliție Buzău și restituirea acestuia, numitei O.M.

Acțiunea civilă exercitată

de P., sucursala Ploiești, a fost respinsă.

Curtea Militară de Apel,

prin decizia nr. 100 din 7 noiembrie 2002, a admis apelul declarat de procuror

împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat sentința atacată și,

rejudecând cauza, l-a condamnat pe inculpatul menționat, la 3 ani închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în formă continuată, prevăzută

de art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (3) lit. a) C. pen., cu aplicarea art.

41 alin. (2) din același cod

Totodată, prin aceeași

decizie, instanța de control judiciar a dispus restituirea cantității de 280 l

benzină, părții civile P., sucursala Ploiești, a admis acțiunea civilă

exercitată de partea civilă menționată și a obligat inculpatul, să plătească

acesteia, suma de 7.072.241 lei, reprezentând contravaloarea analizelor de

laborator efectuate carburantului sustras.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de control judiciar a reținut că inculpatul a fost trimis în judecată,

pentru infracțiunea de furt calificat în formă continuată.

În rechizitoriu s-a reținut

că, în data de 22 februarie 2001, a fost efectuată o percheziție la domiciliul

inculpatului și a soacrei acestuia, prilej cu care au fost găsite 280 litri

benzină și 300 litri motorină.

Din analizele de laborator

efectuate a rezultat că benzina este tip REGULAR FĂRĂ PLUMB care se transportă

prin magistralele de pompare ale părții civile P. și care nu se distribuie în

stațiile P.

Nu se poate face această

distincție cu privire la motorină, întrucât cifra octanică crește prin

adăugarea tetraetilului de plumb, numai în cazul benzinei.

Inculparea a avut la bază

declarațiile martorilor P.L. și A.A., manevranți de vagoane la Silozul Buzău

Sud, în apropierea căruia trec conductele magistrale de benzină și motorină ale

părții civile P.

Din analiza actelor și

lucrărilor dosarului, precum și din interpretarea logică a probelor rezultă că

inculpatul este autorul unor sustrageri repetate de benzină din conducta magistrală.

Singurele declarații date în

favoarea inculpatului sunt cele ale soției, cumnatei și soacrei acestuia.

Aceste declarații nu sunt,

însă, susținute de nici o altă probă administrată în cauză.

Sub un prim aspect, este

dovedit de analizele de laborator, că benzina găsită la domiciliul inculpatului

provine în totalitate din sustrageri din conducta magistrală.

Împrejurarea că benzina ar

fi fost primită de cumnatul inculpatului, expert topograf, de la persoanele în

folosul cărora a efectuat expertize, este infirmată de declarațiile acestora

din urmă.

În schimb, sustragerea

benzinei de către inculpat, din conducta magistrală a părții civile, este

probată cu declarațiile martorilor P.L. și A.A., date la urmărirea penală și

menținute în cursul cercetării judecătorești.

Prin decizia nr. 1191 din 7

martie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat,

recursul declarat de inculpat împotriva acestei din urmă hotărâri.

Împotriva ultimelor două

hotărâri pronunțate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe

art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.

Recursul în anulare a fost

respins, ca nefondat, prin decizia nr. 277, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, în complet de 9 judecători, la data de 18 octombrie 2004,

cu motivarea că starea de fapt reținută de instanța de apel este susținută de

materialul probator administrat în cauză, vinovăția inculpatului fiind cert

stabilită.

Împotriva acestei decizii,

inculpatul O.D. a formulat contestație în anulare, susținând că dezlegarea dată

pricinii este rezultatul unei greșeli care a determinat o soluție eronată.

Astfel, pentru a pronunța

această soluție, în flagrantă contradicție cu probele administrate, instanța de

control judiciar a ignorat, confundat sau nu a observat unele elemente

importante aflate la dosarul cauzei, cu referire la constatarea certă că

benzina aparține cumnatului său, precum și la depozițiile martorilor S.N. și

P.L., care au arătat că nu au declarat nicăieri că l-ar fi văzut pe inculpat

furând benzină. În fine, nu au fost avute în vedere declarațiile martorilor

P.L. și A.A., care au susținut constant că nu îl cunosc pe inculpat.

În concluzie, inculpatul a

solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și, pe

fond, admiterea recursului în anulare, în sensul în care a fost formulat.

Contestația în anulare

urmează a fi respinsă, pentru următoarele motive:

Potrivit art. 386 C. proc.

pen. „împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în

anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare

a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs,

nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că

la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța, despre această

împiedicare;

c) când instanța de recurs

nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele

prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i

1

), cu privire la care

existau probe în dosar;

d) când împotriva unei

persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă”.

Prin art. 389 din același

cod s-a stabilit: „contestația în anulare pentru cazurile prevăzute în art. 386

lit. a) - c) se introduce la instanța de recurs care a pronunțat hotărârea a

cărei anulare se cere.

Contestația pentru cazul

prevăzut în art. 386 lit. d), se introduce la instanța la care a rămas

definitivă ultima hotărâre”.

Din economia textelor

menționate rezultă că instanța care a pronunțat o hotărâre definitivă, o poate

retracta, pe calea controlului judiciar provocat prin formularea în termen a

unei contestații în anulare.

Cale extraordinară de atac

fiind, contestația în anulare poate fi formulată exclusiv pentru cel puțin unul

din cele patru cazuri de exercitare a acesteia, limitativ stabilite de legea

procesual-penală.

Drept urmare, prin art. 391

C. proc. pen., a fost stabilită o procedură de examinare în principiu a

contestației în anulare.

Astfel, potrivit textului

menționat: „(1) instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii de

contestație prevăzută în art. 386 lit. a) - c), fără citarea părților.

(2) Instanța, constatând că

cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe

care se sprijină contestația, este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în

sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar,

admite, în principiu, contestația și dispune citarea părților interesate”.

În cauză, contestatorul a

invocat eroarea de fapt, în sensul că instanța a apreciat eronat probele,

hotărârea pronunțată nefiind susținută de materialul probator administrat.

Or, acest motiv nu se

regăsește între cele 4 cazuri de contestație, limitativ prevăzute în art. 386

C. proc. pen.

Se constată, așadar, că nu

este îndeplinită una din condițiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru

exercitarea contestației în anulare, respectiv cea care impune ca „motivul pe care

se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386”.

Drept urmare, contestația în

anulare nu este admisibilă în principiu.

Pe de altă parte,

contestația în anulare vizează retractarea unei decizii pronunțate în

soluționarea unui recurs în anulare, cale extraordinară de atac.

Or, în raport cu

dispozițiile art. 386 C. proc. pen., raportat la art. 416 din același cod, se

constată că în cauză nu este îndeplinită una din condițiile ce se cer a fi

întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, cu referire la

existența unei hotărâri determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă

controlului judiciar pe această cale.

Ca atare, excepția pusă în

discuție din oficiu se constată a fi întemeiată și sub acest aspect.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge

contestația în anulare formulată de inculpatul O.D., ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de inculpatul O.D. împotriva

deciziei nr. 277 din 18 octombrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 100/2004.

Obligă contestatorul

menționat, la 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de

200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat cuvenit apărătorului desemnat din

oficiu, pentru asistarea acestuia, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iulie 2005.