ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 821/2004

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 104 din 17 mai 2002, pronunțată de Tribunalul Buzău a fost condamnat inculpatul C.P. la 3 ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 215 alin. (2) și (5) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 81 și art. 82 C. pen. și s-a suspendat executarea pedepsei pe termen de încercare de 5 ani. S-a atras atenția asupra prevederilor art. 83 C. pen. Inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC P.C.C. SRL Slobozia, să plătească părții civile despăgubiri după cum urmează: Ș.D.

800 dolari S.U.A.; M.P. 800 dolari S.U.A.; L.G.C. 750 dolari S.U.A.; D.D. 600 dolari S.U.A.; A.D. 850 dolari S.U.A.; R.G. 300 dolari S.U.A. și 1.000.000 lei; B.R.D. 400 dolari S.U.A. ; M.V. 300 dolari S.U.A.; C.S. 300 dolari S.U.A.; C.N. 750 dolari S.U.A.; N.C. 1.500 mărci germane; J.P. 800 dolari S.U.A.; D.P.V. 800 dolari S.U.A.; H.I. 800 dolari S.U.A.; P.N. 800 dolari S.U.A.; Ș.L. 800 dolari S.U.A.; S.P. 300 dolari S.U.A. și 1.000.000 lei; S.V.S. 300 dolari S.U.A.; P.F. 800 dolari S.U.A.; I.G. 300 dolari S.U.A.; M.V.A. 800 dolari S.U.A. și 400 mărci germane; S.E. 800 dolari S.U.A.; C.G. 300 dolari S.U.A.; B.T. 300 dolari S.U.A.; M.V. 800 dolari S.U.A.; C.L. 300 dolari S.U.A.; M.M. 300 dolari S.U.A.; M.L.

250 dolari S.U.A.; M.V. 300 dolari S.U.A.; I.P. 300 dolari S.U.A.; R.M. 300 dolari S.U.A.; B.M.F. 300 dolari S.U.A.; H.R. 300 dolari S.U.A.; V.N. 200 dolari S.U.A. și 200 mărci germane, J.V. 300 dolari S.U.A., N.N. 800 dolari S.U.A.; N.A. 300 dolari S.U.A.; G.P. 300 dolari S.U.A.; S.M. 800 dolari S.U.A.; D.G. 300 dolari S.U.A.; B.M. 300 dolari S.U.A.; V.N. 300 dolari S.U.A.; M.T. 1600 mărci germane; S.C. 200 dolari S.U.A.; N.C. 400; B.N. 800 dolari S.U.A. și 430 mărci germane; P.P. 800 dolari S.U.A. S-a precizat că inculpatul este obligat la aceste despăgubiri alternativ cu plata în lei, la cursul valutar de la data plății. S-a constatat că inculpatul a restituit 900 dolari S.U.A. lui S.D. și S.V.

și 5.000.000 lei lui M.M. Partea vătămată I.I. nu s-a constituit parte civilă. S-au menținut măsurile asigurătorii. S-au desființat actele false, s-a dispus ca hotărârea definitivă să fie comunicată Camerei de Comerț și Industrie a Județului Ialomița. Inculpatul a fost obligat la 3.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Buzău a reținut că inculpatul C.P., cetățean italian a venit în România în anul 1996 și a înființat societatea comercială C. SRL București. În 13 noiembrie 1998 împreună cu S.P.Ș. a înființat SC P.C.C. SRL Slobozia, unde inculpatul are o cotă de participare de 96,66% și calitatea de administrator. Între obiectele de activitate ale societății s-a înscris și aceea de turism și asistență turistică.

La începutul anului 1999 inculpatul a deschis o filială la Focșani, dar nu obținuse licența de turism și prin urmare nu avea dreptul să desfășoare astfel de activitate. Inculpatul a dat mai multe anunțuri în ziarul M.V., în care arăta că înlesnește obținerea de vize pentru spațiul “Schengen”. Instanța de fond a motivat că inculpatul s-a hotărât, în mod evident să inducă în eroare diferite persoane, chiar de la apariția primelor anunțuri în ziare, deoarece în realitate atunci nu desfășura nici o activitate de turism. Este de asemenea relevantă pentru intenția frauduloasă a inculpatului împrejurarea, că suma de 800 dolari S.U.A. pretinsă de el pentru obținerea vizelor era exagerată în raport cu taxa reală de vize, care ajungea la 30 dolari S.U.A.

După citirea anunțurilor mai multe persoane din județul Vrancea și județele limitrofe au apelat la serviciile inculpatului, cu scopul declarat de a obține vize pentru Italia, unde intenționau să se încadreze în muncă. Inculpatul le-a garantat procurarea vizelor, le-a cerut câte 300 dolari S.U.A. avans, urmând ca după obținerea vizelor să achite și diferența de câte 500 dolari S.U.A. Astfel în perioada iulie-octombrie 1999 părțile civile din cauză au dat inculpatului cu titlu de avans sume în valută, pentru procurarea vizelor de intrare în țările Uniunii Europene. Nici una din cele 46 părți vătămate n-au primit astfel de vize. Au fost o parte cărora li s-au pus pe pașapoarte vize de intrare în Algeria, țară pentru care nici una din părțile vătămate nu ceruse viză, întrucât nici nu se gândiseră să viziteze Algeria.

Nici pentru Grecia, țară pentru care inculpatul a procurat vize la o mică parte din părțile civile, n-au fost solicitări. În total inculpatul a realizat prin inducerea în eroare a părților vătămate, un folos material în sumă de 27.095 și 200 mărci germane. Inculpatul a recunoscut faptele. Prin decizia penală nr. 428 din 23 septembrie 2002, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul inculpatului, care a susținut că faptele lui nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii, iar în subsidiar că pedeapsa aplicată este prea mare. Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul, care în principal critică hotărârile pronunțate pentru greșita condamnare solicitând achitarea, prin aplicarea art. 10 lit. d) C. proc.

pen., iar în subsidiar a cerut reducerea cuantumului despăgubirilor civile la care a fost obligat și reducerea pedepsei. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 215 C. pen., constituie infracțiunea de înșelăciune inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă. Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de calități mincinoase ori alte mijloace frauduloase, este formă calificată a infracțiunii și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani, ca și înșelăciunea în convenții. În cauză instanța de fond a stabilit o stare de fapt corespunzătoare realității pe care nici inculpatul n-o contestă și potrivit căreia acesta a încheiat convenții civile pentru procurarea de vize turistice în țările occidentale, respectiv Italia.

Instanța a mai stabilit că inculpatul nu avea licență de turism pentru a putea opera pe piața românească în acest domeniu, dar s-a prezentat părților vătămate ca un operator de turism cu acte în regulă, pregătit să realizeze toate operațiunile necesare pentru trecerea peste graniță a turiștilor. Este de notorietate că în perioada în care s-au comis faptele accesul cetățenilor români pe teritoriul țărilor din Uniunea Europeană era anevoios, presupunea formalități greoaie și obținerea de vize pe pașaport de la reprezentanțele diplomatice din România. Rezultă neîndoielnic din materialitatea faptelor că inculpatul C.P., cetățean italian, s-a hotărât să profite de această situație dar și de credulitatea și nevoile unor cetățeni români, pentru a realiza foloase materiale injuste prin escrocarea lor.

În acest sens s-a prezentat ca un operator de turism cu acte în regulă, ce nu era. A prezentat faptul procurării vizelor pentru intrarea în Italia ca o chestiune certă, or, s-a stabilit că n-a reușit să procure nici măcar o singură viză, pentru această țară. De fapt nici nu putea să procure legal aceste vize, având în vedere lipsa lui de competență în acest domeniu. Este evident că inculpatul își cunoștea limitele în acest domeniu și nici nu și-a pus problema procurării vizelor. Singurul lui gând a fost să escrocheze părțile vătămate să le ia banii, prezentându-se mincinos ca fiind un operator de turism cu competență în procurarea de vize turistice în Italia. Ori acestea constituie tocmai elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, pentru care a fost condamnat.

Pedeapsa aplicată inculpatului nu numai că este egală cu limita minimă prevăzută de lege, dar executarea ei a și fost suspendată de instanța de fond. Inculpatul a comis o faptă profund antisocială cu un pericol social ridicat. Prin faptul că a escrocat 46 de cetățeni, se distinge ca un infractor cu un potențial de pericol deosebit. Infracțiunea este continuată, ori dacă s-ar fi aplicat dispozițiile art. 42 C. pen., cu privire la pedeapsa în astfel de cazuri sancțiunea ar fi putut fi mult mai severă, având în vedere toate criteriile de individualizare, prevăzute de art. 72 C. pen. Nu există absolut nici o împrejurare de natură să atenueze răspunderea penală a inculpatului. În raport de lipsa recursului procurorului, Curtea nu poate corecta hotărârile în ce privește individualizarea pedepsei, dar consideră recursul inculpatului ca nefondat și în această privință.

Cât privește critica referitoare la rezolvarea laturii civile nici aceasta nu poate fi primită. Potrivit art. 998 C. civ., despăgubirile la care trebuie obligat cel care cauzează cuiva o pagubă, trebuie să fie integrale. Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a acestui text și l-a obligat pe inculpat la despăgubirile arătate în cuprinsul expunerii, acestea reprezentând pagube efective, pe care inculpatul le-a produs părților vătămate prin faptele lui. Așa fiind, Curtea în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul inculpatului pe care-l va obliga la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.P., împotriva deciziei penale nr. 428 din 23 septembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești. Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 11 februarie 2004.