ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1847/2004

Asupra recursului de față,

Examinând actele dosarului constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 586 din 18

iunie 2003, pronunțată în dosarul nr. 4200/2002, Tribunalul București, secția I

penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d)

C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului I.D., pentru săvârșirea

infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen.

Tribunalul a reținut că fapta

inculpatului de a smulge telefonul din mâna părții vătămate G.G. la data de 4

martie 2002 și de a-i fixa o întâlnire acesteia în aceeași zi la orele 19,30,

la Poarta nr. 4 a SC F. SA, în vederea recuperării telefonului nu constituie

infracțiunea de tâlhărie, faptă pentru care acesta a fost trimis în judecată

prin rechizitoriu, întrucât inculpatul nu a acționat cu intenția de a sustrage,

prin violență, bunul părții vătămate, ci pentru a relua relațiile de concubinaj

cu aceasta, relații existente și în prezent.

Prin decizia penală nr. 613 din 20

octombrie 2003, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a desființat în parte

sentința atacată și, în baza art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., cu aplicarea

art. 13 și a art. 74 lit. a), art. 76 lit. b) C. pen., a condamnat pe

inculpatul I.D. la un an închisoare. S-au aplicat dispozițiile art. 71 și art.

64 C. pen.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive de la 4 martie 2002 la 18 septembrie 2002. S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a considerat că

inculpatul a acționat cu intenția de a-și însuși prin violență telefonul mobil

al părții vătămate, iar revenirea părții vătămate asupra declarațiilor inițiale

ar justifica începerea urmăririi penale împotriva sa sub aspectul infracțiunii

de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.

Împotriva acestei decizii, a

declarat recurs inculpatul, susținând că nu a avut intenția de a sustrage

telefonul mobil al părții vătămate cu care a avut relații foarte apropiate, ci

a intenționat să reia acele relații, într-o perioadă în care erau despărțiți.

Examinând recursul inculpatului, în

raport cu probele dosarului, Înalta Curte constată că este întemeiat, pentru

următoarele argumente:

În declarația dată de partea

vătămată G.G. la data de 26 martie 2002, aceasta precizează că inculpatul este

concubinul său, care în ziua de 4 martie 2002 a oprit-o pentru a sta de vorbă.

Întrucât nu mai dorea să continue legătura cu inculpatul (care este căsătorit

și are un copil), iar inculpatul insista, în momentul în care a primit un apel

pe telefonul său mobil, partea vătămată a încercat să răspundă. Inculpatul i-a

luat telefonul cu intenția să-l închidă, iar nu pentru a-l sustrage, stabilind

o întâlnire în aceeași zi pentru restituirea bunului.

În aceeași declarație, partea

vătămată a relatat amănunțit că au stabilit și o întâlnire la care inculpatul urma

să-i restituie telefonul mobil. La acea întâlnire au venit și organele de

poliție care l-au arestat pe inculpat De asemenea, a explicat condițiile în

care a depus plângerea penală.

Prin rezoluția din 26 martie 2002,

Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus începerea urmăririi penale

împotriva părții vătămate pentru infracțiunea prevăzută de art. 264 C. pen.

Această declarație a fost menținută

și în instanță de partea vătămată. Totodată, atât mama părții vătămate, cât și

alți martori audiați au confirmat existența unei relații de concubinaj între

partea vătămată și inculpat.

În raport cu aceste dovezi, Înalta

Curte Constată că, fapta inculpatului nu constituie infracțiunea de tâlhărie,

întrucât îi lipsește un element constitutiv, respectiv intenția de a sustrage,

prin violență, un bun aparținând părții vătămate. Evident dacă inculpatul ar fi

intenționat să sustragă telefonul mobil, nu s-ar mai fi prezentat la întâlnirea

fixată cu partea vătămată. Or, acesta a fost prezent la locul și ora stabilită

și a restituit telefonul părții vătămate.

În consecință, constatând că fapta

inculpatului nu este infracțiune, iar condamnarea dispusă de instanța de apel

este greșită, Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpat, va casa

decizia atacată și va menține sentința primei instanțe (prin care inculpatul a

fost achitat).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

inculpatul I.D. împotriva deciziei penale nr. 613 din 20 octombrie 2003 a

Curții de Apel București, secția I penală.

Casează decizia atacată și menține

sentința penală nr. 586 din 18 iunie 2003 a Tribunalului București, secția I

penală.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2

aprilie 2004.