Decizia nr. 868/2004 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă · Dosar nr. 4514/1999 — recurs împotriva sentinței nr. 113/1999 a Tribunalului Constanța

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 113 din 4 august 1999, Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantei, C.N. A.P.M. Constanța, așa cum a fost formulată, și a dispus obligarea pârâtei, SC A.D. SA Constanța, să-i plătească suma de 125.528.624 lei, reprezentând plăți restante, 231.007.021 lei penalități de întârziere, 2.395.712 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul, în baza înscrisurilor depuse de reclamantă și a dispozițiilor legale incidente cauzei, a reținut că, potrivit contractului nr. 6 din 16 decembrie 1994, reclamanta a efectuat pentru pârâtă diverse prestații portuare pe care pârâta a refuzat să le plătească și, conform prevederilor art. 7.2 din contractul menționat, datorează penalități, de 0,4% pe zi, de întârziere.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 70 din 15 noiembrie 1999, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în dosarul nr. 4514/1999. S-a reținut că, la baza obligării pârâtei la plata contravalorii prestațiilor, cât și a penalităților, a stat contractul încheiat de părți și facturile emise de reclamantă, dar neonorate la plată de către pârâtă, în mod nejustificat. Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta-apelantă, SC A.D. SA Constanța. Se susține, pe de o parte, că pârâta-recurentă nu datorează penalitățile la care a fost obligată, iar pe de altă parte că decizia Curții de Apel Constanța este nemotivată. În drept, sunt invocate generic prevederile art. 304 C. proc.

civ., fără a se indica și dezvolta vreunul din cazurile de casare prevăzute în textul respectiv, pct. 1-10. Criticile, așa cum au fost formulate, sunt neîntemeiate, iar recursul se va respinge ca nefondat. Astfel, din contractele nr. 6/1994 și 1404/1998, rezultă că reclamanta s-a obligat să presteze pentru pârâtă serviciile portuare, precizate în anexele la contracte, printre acestea și cele a căror contravaloare a fost cerută prin acțiunea ce formează obiectul prezentului litigiu. De asemenea, pârâta s-a obligat să achite contravaloarea serviciilor prestate, iar potrivit clauzelor penale (art. 7.2 din primul contract, respectiv, art. 5.6 din cel de al doilea), pentru întârziere la plată s-au perceput penalități.

De altfel, pârâta a recunoscut datoriile față de reclamantă prin înscrisul intitulat tranzacție (depus în copie la dosarul de recurs) pe de o parte. Pe de altă parte, deși susține că, pentru anul 1997, nu ar fi avut încheiat contract valabil cu reclamanta, la data de 20, 21 și 28 iulie 1999, a achitat o parte din facturile emise între ianuarie 1997 și noiembrie 1997. Față de considerentele de mai sus, atât instanța de fond, cât și cea de apel au pronunțat soluții legale și temeinice, în concordanță cu înscrisurile depuse la dosarele cauzei, astfel că Înalta Curte de Casație și Justiție,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta, SC A.D. SA Constanța, împotriva deciziei nr. 80 din 15 noiembrie 1999 a Curții de Apel Constanța, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 4 martie 2004.