ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2434/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2434/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința 398 din 29 august 2003, Tribunalul

Dâmbovița a admis contestația formulată de S.P.B., a anulat dispoziția de

desfacere a contractului de muncă 390 din 10 martie 2003 emisă de S.C. T.S. SRL

și a luat act de încetarea contractului de muncă prin demisie în baza art. 79

alin. (1) C. muncii obligând societatea intimată la plata sumei de 2.000.000

lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a

reținut că prin decizia 390 din 10 martie 2003 S.C. T.S. SRL a desfăcut

disciplinar contractul de muncă al contestatorului S.P.B. pe considerentul că

acesta și-a încălcat obligația de fidelitate și bună credință, utilizând baza

materială a angajatorului pentru realizarea intereselor societății concurente.

Mai mult, contestatorul nu a coordonat activitatea personalului din subordine

și nu și-a realizat celelalte sarcini de serviciu.

Tribunalul a constatat că atitudinea societății

intimate de a accepta pe contestator, în calitate de asociat al altei firme cu

obiect de activitate similar fără introducerea la încheierea contractului de

muncă a clauzei de fidelitate, nu poate conferi faptelor reținute în decizia de

desfacerea contractului de muncă semnificația unei abateri disciplinare.

Tribunalul a înlăturat susținerea angajatorului

potrivit căreia prin activitatea sa contestatorul ar fi contribuit la

diminuarea volumului activității și a profitului societății, prin deturnarea

clientelei, prin încheierea unor contracte și prin organizarea unor licitații

defavorabile acesteia după înființarea societății S.C. C. SRL deoarece

prejudiciile constatate prin deciziile de imputare din 17 februarie 2003 și 10

martie 2003 nu au legătură cu motivele desfacerii contractului de muncă.

Chiar și oficiul concurenței conchide prin

adresa nr. 1458 din 14 mai 2003 că, contestatorul nu se face culpabil de

încălcarea art. 4 lit. a), f), g), și h) din Legea nr. 11/1991, modificată și

completată prin Legea nr. 298/2001 sub nici unul din aspectele cu privire la

cele sesizate în legătură cu abaterile pretins comise de acesta, ele neîncadrându-se

în faptele de concurență neloială.

Este de observat că la 20 februarie 2003,

contestatorul a denunțat unilateral contractul de muncă prin demisie și nu a

acceptat modificarea clauzelor acestuia.

Cu toate acestea însă, după 21 zile, societatea

intimată i-a desfăcut disciplinar contractul de muncă, împrejurare care conduce

la netemeinicia deciziei.

Tribunalul a înlăturat susținerea

contestatorului referitoare la nelegalitatea dispoziției de sancționare ca

neîntemeiată, pe considerentul că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute

de art. 268 alin. (2) C. muncii sub sancțiunea nulității absolute.

Având în vedere faptul că abaterile reținute

prin dispoziția din 10 martie 2003 nu au fost săvârșite de contestator și că

acesta a denunțat unilateral contractul de muncă prin demisie, tribunalul a

admis contestația, a anulat dispoziția și a luat act de încetarea contractului

de muncă prin demisie, conform art. 79 alin. (1) C. muncii.

Împotriva sentinței civile 398 din 29 august

2003 a Tribunalului Dâmbovița, a declarat recurs la 6 octombrie 2003 S.C. T.S. SRL,

admis în principiu prin încheierea din camera de consiliu din 12 februarie 2004

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea recursului, S.C. T.S. SRL invocând

nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. face o amplă

examinare a probelor dosarului, pretins ignorate de instanța de fond, care

evidențiază încălcarea de către contestatorul S.P.B. a obligațiilor de

fidelitate, și de respect față de disciplina muncii, prin activitatea

desfășurată în calitate de asociat la firma S.C. C. SRL, care are același

obiect de activitate cu acela al angajatorului.

În motivele suplimentare de recurs, depuse la 7

octombrie 2003, societatea recurentă – arată că instanța de fond reține în considerente,

faptul că raportat la data săvârșirii abaterilor – fiind incidente

dispozițiunile vechiului Cod al muncii aprobat prin Legea nr. 10/1972 –

obligația de fidelitate și discreție profesională nu era reglementată în mod

expres, ignorând însă reglementările speciale din Codul comercial – art. 397 și

art. 4 alin. (1) lit. b) Legea nr. 11/1991, avute în vedere la emiterea

deciziei de desfacerea contractului de muncă. În ambele texte speciale de

referință se instituie o prohibiție de concurență comercială și nu o activitate

competițională neloială.

Sentința este nelegală, deoarece instanța

anulând dispoziția 390 din 10 martie 2003, schimbă temeiul legal de încetare a

raporturilor de muncă, luând act de încetarea contractului individual de muncă

prin demisie în baza art. 79 alin. (9) din actualul Cod al muncii, deși

litigiului i-au fost aplicate prevederile vechiului Cod al muncii. În plus,

societatea recurentă arată că instanța de fond nu putea da curs cererii de

demisie, deoarece în temeiul art. 79 Legea nr. 53/2003 salariatul era ținut de

obligația respectării termenului de preaviz.

Curtea examinând sentința pronunțată în cauză,

prin prisma criticilor formulate încadrate în drept în dispozițiunile art. 304

pct. 8, 9, 10 și în viziunea dispozițiunilor legale incidente, constată că

recursul este nefondat.

Prin dispoziția din 10 martie 2003, S.C. T.S. SRL

a procedat la desfacerea contractului de muncă al numitului S.P.B. în temeiul

art. 130 lit. i) Legea nr. 10/1972 și art. 61 lit. a) Legea nr. 53/2003 – pe

considerentul că acesta, în calitate de director tehnic al societății a

încălcat prevederile art. 8 coroborat cu art. 96 și art. 97 C. muncii,

aplicabil până la 1 martie 2003 și ale art. 8 și art. 39 lit. a) și d) Legea nr.

53/2003 în sensul că a desfășurat activități care au adus prejudicii

societății, fiind acționar la o societate concurentă, deoarece a utilizat baza

materială a S.C. T.S. SRL pentru realizarea intereselor societății concurente,

nu a coordonat activitatea personalului din subordine, nerealizându-și

sarcinile prevăzute în fișa postului, a manifestat dezinteres în desfășurarea

activității, încălcându-și obligațiile de fidelitate și bună credință ce îi

reveneau.

Dispoziția de desfacerea contractului de muncă a

fost emisă, după ce la data de 11 februarie 2003 contestatorul S.P.B. a refuzat

să semneze actul adițional la contractul de muncă înregistrat sub numărul

112730 din 29ianuarie 2002, prin care se insera obligația acestuia ca în

perioada de valabilitate a contractului de muncă și un an după desfacerea

acestuia, să nu desfășoare activități concurențiale, în sensul de a nu fi

asociat, acționar, administrator, consilier, consultant, angajat și să nu

desfășoare nici un fel de activități în interesul unor societăți concurente,

ori care desfășoară activități de producție, comerț și prestări servicii

similare S.C. T.S. SRL.

Mai mult, dispoziția de desfacerea contractului

de muncă a intervenit în perioada preavizului, după ce la data de 20 februarie

2003 contestatorul S.P.B. a înregistrat la registratura societății sub numărul

380, cererea de demisie.

Contestația numitului S.P.B. astfel cum a fost

precizată, trebuie interpretată în sensul că investește instanța cu anularea

dispoziției de desfacerea contractului de muncă și schimbarea temeiului legal

de încetare a raporturilor de muncă prin demisie, fără ca aceasta să implice o

materializare a dispoziției angajatorului, așa cum susține acesta cu ocazia

invocării excepției de inadmisibilitate a contestației.

Din perspectiva limitelor investirii sale,

instanța de fond a făcut o temeinică analiză a probelor dosarului și o corectă

aplicare a prevederilor legale.

Dispozițiile art. 397 C. com., invocate de

societatea recurentă în sprijinul recursului său, trebuie coroborate cu

dispozițiunile art. 82 și art. 147 Legea nr. 31/1990.

Prepusul nu poate face „fără învoiala expresă a

patronului” operațiuni și nici nu poate lua parte pe socoteala proprie sau a

altuia, la alte negoțuri de natura aceluia în care este însărcinat” (art. 397 C.

com.). Potrivit dispozițiunilor Legii nr. 31/1990 art. 147, directorii

executivi sunt răspunzători față de societate și de terți ca și administratorii.

Că potrivit dispozițiunilor art. 82 din aceeași lege, asociații și

administratorii societăților cu răspundere limitată, nu pot conform art. 192

alin. (2) primi fără autorizarea adunării asociaților mandatul de administrator

în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate, nici să

facă același comerț ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altor

persoane fizice sau juridice, sub sancțiunea revocării sau răspunderii pentru

daune. Aceste obligații reveneau și petentului, dat fiind identitatea de regim

juridic dintre administratori și directorii executivi, numai că, în speță, așa

cum chiar societatea recurentă recunoaște la interogator aceasta a cunoscut

faptul că la data angajării, 29 ianuarie 2001, contestatorul avea calitatea de

asociat al unei firme cu profil asemănător (firma S.C. N.S. SRL) ceea ce

prezumă, în temeiul art. 82 LSC – acordul său ca S.P.B. să-și desfășoare

activitatea concomitent la ambele societăți.

Din moment ce societatea pârâtă nu a revocat

nici ulterior încheierii contractului de muncă această permisiune, se prezumă

că activitatea contestatorului nu constituie un potențial risc de concurență

neloială, iar efectele unui atare acord se păstrează chiar dacă pe parcursul

derulării contractului de muncă contestatorul a devenit asociat al unei alte

societăți comerciale cu același profil de activitate.

Societatea recurentă nu a probat cele reținute

în dispoziția de desfacere a contractului de muncă, cum că asocierea

contestatorului la o societate cu același profil a cauzat consecințe economice

negative, concretizate printr-un prejudiciu prezent sau viitor, prin deturnarea

clientelei, prin perfectarea unor contracte sau organizarea unor licitații

favorabile societății la care contestatorul era asociat. Prejudiciile

constatate prin deciziile de imputare din 17 februarie 2003 și 10 martie 2003

la care face trimitere recurenta, rămân fără relevanță sub aspectul temeiniciei

motivelor desfacerii contractului de muncă, deoarece ele nu au legătură cu

acestea.

Nici închirierea spațiului din Bl. 13 de către

societatea C. SRL nu semnifica încălcarea de către contestator a obligației de

fidelitate și buna credință în executarea contractului de muncă, de vreme ce

societatea recurentă care îl deținea, nu și-a manifestat intenția de a prelungi

contractul de închiriere după data expirării perioadei pentru care a fost

încheiat, respectiv 31 decembrie 2002, din care cauză proprietarul la 9

februarie 2003 l-a anunțat spre închiriere. Contestatorul, în calitate de

asociat al societății C. SRL, nu a făcut decât să dea curs ofertei din 9

februarie 2003 făcută de proprietarul spațiului comercial.

De altfel, faptele reținute în sarcina

contestatorului, acelea de concurență neloială, nu pot constitui temei al

desfacerii contractului de muncă, căci răspunderea prevăzută de Legea nr. 11/1991

este de natură civilă, contravențională sau penală, lucru confirmat și prin adresa

1458 din 14 mai 2003 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Oficiul

concurenței, sesizat la plângerea societății S.C. T.S. SRL. În urma

cercetărilor efectuate, oficiul de specialitate a concluzionat că S.B. nu se

face culpabil de acte constând în activitatea de deturnare a clientelei ori de

săvârșirea unor alte operațiuni specifice concurenței neloiale, de vreme ce în

contractul de muncă nu s-a inserat o clauză de exclusivitate, însoțită de promiterea

ori acordarea unor avantaje materiale.

Contestatorul nu poate fi culpabilizat nici de

concedierea sau atragerea unor salariați, în sensul art. 4 lit. h) Legea nr. 11/1991,

modificată și completată prin Legea nr. 298/2001, deoarece aceștia au plecat

din societate prin demisie, deci din proprie inițiativă, iar contestatorul a

înaintat cererea de demisie angajatorului, singurul competent să dispună măsuri

legate de relațiile de muncă. Împrejurarea că aceștia erau asociați ai

societății C. SRL nu poate căpăta semnificația de la art. 4 lit. h) Legea nr. 11/1991

– modificată, atâta timp cât nu este vorba de angajarea salariaților unui

comerciant concurent în scopul dezorganizării activității acesteia. De altfel,

societatea T.S. SRL nu a probat dezorganizarea activității sale prin demisia

salariaților săi, asociați ai societății C. SRL, aspect confirmat și de Oficiul

concurenței prin adresa 1458 din 14 mai 2003.

Este de observat, aspect reținut și prin

sentința recurată, că la 20 februarie 2003 contestatorul S.P.B. a denunțat

unilateral contractul de muncă prin demisie, iar după 21 de zile, în perioada

de preaviz, societatea T.S. SRL îi desface disciplinar contractul de muncă prin

dispoziția din 10 martie 2003, în temeiul art. 130 lit. i) Legea nr. 10/1972 de

aplicare a Codului muncii și art. 61 lit. a) din Legea nr. 53/2003.

Dispoziția de desfacere a contractului de muncă

este netemeinică și deci nelegală, deoarece așa cum s-a arătat mai sus

societatea T.S. SRL angajându-l pe contestator în deplină cunoștință de cauză,

că acesta este asociat la o societate cu profil asemănător a acceptat această

situație. Mai mult, nu a probat că, desfășurarea concomitentă a activității

contestatorului la ambele societăți i-a adus prejudicii și că pe parcursul

derulării contractului de muncă, aceasta și-ar fi retractat acordul. Actul

adițional de inserare în contractul de muncă a clauzei de exclusivitate din 11

februarie 2003, a cărui semnare a fost refuzată de contestator este o dovadă

evidentă a acestei situații și că de abia la 11 februarie 2003 societatea a

înțeles să se prevaleze de clauza exclusivității.

Refuzul contestatorului de a da curs acestei

clauze, a fost însoțită de denunțarea de către acesta a contractului de muncă,

prin cererea de demisie înregistrată la 20 februarie 2003.

Cererea contestatorului de anulare a dispoziției

de desfacere a contractului de muncă fiind așadar întemeiată, corect instanța

de fond a admis-o.

Ca urmare, s-a putut da curs efectelor cererii

de demisie, formulată de contestator la 20 februarie 2003, îndată după refuzul

semnării actului adițional de modificare a contractului de muncă, prin care

societatea T.S. SRL insera clauza de exclusivitate.

Cererea de demisie, înregistrată la 20 februarie

2003 reprezintă în accepțiunea art. 79 C. muncii, actul unilateral de voință al

salariatului prin care acesta anunța angajatorului încetarea contractului de

muncă, după împlinirea termenului de preaviz.

În speță, termenul de preaviz este de 30 zile în

lipsa unei clauze contractuale și în condițiile absenței unei renunțări totale

sau parțiale a angajatorului la termenul de preaviz, deoarece contestatorul S.B.

a îndeplinit o funcție de conducere, aceea de director tehnic în cadrul

societății T.S. SRL.

Instanța de fond făcând în cauză aplicarea art. 79

C. muncii a reținut corect încetarea contractului de muncă prin demisie.

O atare modalitate de încetare a contractului de

muncă nu presupune emiterea de către angajator a unui act material constatator

al încetării raporturilor de muncă, așa cum la un moment dat încearcă să

susțină societatea recurentă. În cauză, instanța de fond a putut lua act de

încetarea raporturilor de muncă prin demisie, tocmai ca urmare a constatării

nelegalității și netemeiniciei deciziei de desfacere a contractului de muncă.

Neîntemeiate sunt și criticile recursului

referitoare la aplicarea în timp a celor două Legi nr. 10/1972 și 53/2003.

Legalitatea și temeinicia dispoziției din 10 martie 2003, trebuia examinată în

viziunea vechiului Cod al muncii – deoarece temeiul desfacerii contractului de

muncă îl constituia art. 130 lit. i) din vechiul Cod al muncii, iar abaterile

disciplinare pentru care s-a aplicat această sancțiune disciplinară extremă au

fost comise, așa cum însăși societatea T.S. SRL precizează în motivele de

recurs, în perioada noiembrie 2002-februarie 2003, deci înainte de intrarea în

vigoare a noului Cod al muncii, aplicat prin Legea nr. 53/2003.

Efectele încetării contractului de muncă prin

demisie, operează la data expirării termenului de preaviz (în absența unei

renunțări a angajatorului la termenul de preaviz) astfel că în speță, atari

efecte intervenind la 20 martie 2003 ele trebuiau examinate în lumina actualei reglementări

din art. 79 pct. 7, potrivit principiului imediatității aplicării legii noi și

în conformitate cu prevederile art. 297 C. muncii, potrivit cărora, pe data

intrării în vigoare a noului Cod, numai conflictele de muncă aflate pe rolul

tribunalelor se judecă în continuare, potrivit dispozițiunilor procedurale

aplicabile la data sesizării instanțelor.

Evident că celelalte cerințe legate de forma

demisiei și a termenului de preaviz trebuiau examinate potrivit exigențelor

vechiului Cod al muncii, așa cum de altfel corect a procedat instanța de fond,

evitându-se astfel aplicarea retroactivă a legii.

Pentru toate aceste considerente recursul de

față apare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de S.C. T.S.

SRL Târgoviște împotriva sentinței civile nr. 398 din 29 august 2003 a

Tribunalului Dâmbovița, secția civilă.

Ia act că intimatul nu solicită cheltuieli de

judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2004.