ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2434/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința 398 din 29 august 2003, Tribunalul Dâmbovița a admis contestația formulată de S.P.B., a anulat dispoziția de desfacere a contractului de muncă 390 din 10 martie 2003 emisă de S.C. T.S. SRL și a luat act de încetarea contractului de muncă prin demisie în baza art. 79 alin. (1) C. muncii obligând societatea intimată la plata sumei de 2.000.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin decizia 390 din 10 martie 2003 S.C. T.S. SRL a desfăcut disciplinar contractul de muncă al contestatorului S.P.B. pe considerentul că acesta și-a încălcat obligația de fidelitate și bună credință, utilizând baza materială a angajatorului pentru realizarea intereselor societății concurente.

Mai mult, contestatorul nu a coordonat activitatea personalului din subordine și nu și-a realizat celelalte sarcini de serviciu. Tribunalul a constatat că atitudinea societății intimate de a accepta pe contestator, în calitate de asociat al altei firme cu obiect de activitate similar fără introducerea la încheierea contractului de muncă a clauzei de fidelitate, nu poate conferi faptelor reținute în decizia de desfacerea contractului de muncă semnificația unei abateri disciplinare. Tribunalul a înlăturat susținerea angajatorului potrivit căreia prin activitatea sa contestatorul ar fi contribuit la diminuarea volumului activității și a profitului societății, prin deturnarea clientelei, prin încheierea unor contracte și prin organizarea unor licitații defavorabile acesteia după înființarea societății S.C.

C. SRL deoarece prejudiciile constatate prin deciziile de imputare din 17 februarie 2003 și 10 martie 2003 nu au legătură cu motivele desfacerii contractului de muncă. Chiar și oficiul concurenței conchide prin adresa nr. 1458 din 14 mai 2003 că, contestatorul nu se face culpabil de încălcarea art. 4 lit. a), f), g), și h) din Legea nr. 11/1991, modificată și completată prin Legea nr. 298/2001 sub nici unul din aspectele cu privire la cele sesizate în legătură cu abaterile pretins comise de acesta, ele neîncadrându-se în faptele de concurență neloială. Este de observat că la 20 februarie 2003, contestatorul a denunțat unilateral contractul de muncă prin demisie și nu a acceptat modificarea clauzelor acestuia.

Cu toate acestea însă, după 21 zile, societatea intimată i-a desfăcut disciplinar contractul de muncă, împrejurare care conduce la netemeinicia deciziei. Tribunalul a înlăturat susținerea contestatorului referitoare la nelegalitatea dispoziției de sancționare ca neîntemeiată, pe considerentul că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 268 alin. (2) C. muncii sub sancțiunea nulității absolute. Având în vedere faptul că abaterile reținute prin dispoziția din 10 martie 2003 nu au fost săvârșite de contestator și că acesta a denunțat unilateral contractul de muncă prin demisie, tribunalul a admis contestația, a anulat dispoziția și a luat act de încetarea contractului de muncă prin demisie, conform art. 79 alin. (1) C. muncii.

Împotriva sentinței civile 398 din 29 august 2003 a Tribunalului Dâmbovița, a declarat recurs la 6 octombrie 2003 S.C. T.S. SRL, admis în principiu prin încheierea din camera de consiliu din 12 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În motivarea recursului, S.C. T.S. SRL invocând nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. face o amplă examinare a probelor dosarului, pretins ignorate de instanța de fond, care evidențiază încălcarea de către contestatorul S.P.B. a obligațiilor de fidelitate, și de respect față de disciplina muncii, prin activitatea desfășurată în calitate de asociat la firma S.C. C. SRL, care are același obiect de activitate cu acela al angajatorului.

În motivele suplimentare de recurs, depuse la 7 octombrie 2003, societatea recurentă – arată că instanța de fond reține în considerente, faptul că raportat la data săvârșirii abaterilor – fiind incidente dispozițiunile vechiului Cod al muncii aprobat prin Legea nr. 10/1972 – obligația de fidelitate și discreție profesională nu era reglementată în mod expres, ignorând însă reglementările speciale din Codul comercial – art. 397 și art. 4 alin. (1) lit. b) Legea nr. 11/1991, avute în vedere la emiterea deciziei de desfacerea contractului de muncă. În ambele texte speciale de referință se instituie o prohibiție de concurență comercială și nu o activitate competițională neloială.

Sentința este nelegală, deoarece instanța anulând dispoziția 390 din 10 martie 2003, schimbă temeiul legal de încetare a raporturilor de muncă, luând act de încetarea contractului individual de muncă prin demisie în baza art. 79 alin. (9) din actualul Cod al muncii, deși litigiului i-au fost aplicate prevederile vechiului Cod al muncii. În plus, societatea recurentă arată că instanța de fond nu putea da curs cererii de demisie, deoarece în temeiul art. 79 Legea nr. 53/2003 salariatul era ținut de obligația respectării termenului de preaviz. Curtea examinând sentința pronunțată în cauză, prin prisma criticilor formulate încadrate în drept în dispozițiunile art. 304 pct. 8, 9, 10 și în viziunea dispozițiunilor legale incidente, constată că recursul este nefondat.

Prin dispoziția din 10 martie 2003, S.C. T.S. SRL a procedat la desfacerea contractului de muncă al numitului S.P.B. în temeiul art. 130 lit. i) Legea nr. 10/1972 și art. 61 lit. a) Legea nr. 53/2003 – pe considerentul că acesta, în calitate de director tehnic al societății a încălcat prevederile art. 8 coroborat cu art. 96 și art. 97 C. muncii, aplicabil până la 1 martie 2003 și ale art. 8 și art. 39 lit. a) și d) Legea nr. 53/2003 în sensul că a desfășurat activități care au adus prejudicii societății, fiind acționar la o societate concurentă, deoarece a utilizat baza materială a S.C. T.S. SRL pentru realizarea intereselor societății concurente, nu a coordonat activitatea personalului din subordine, nerealizându-și sarcinile prevăzute în fișa postului, a manifestat dezinteres în desfășurarea activității, încălcându-și obligațiile de fidelitate și bună credință ce îi reveneau.

Dispoziția de desfacerea contractului de muncă a fost emisă, după ce la data de 11 februarie 2003 contestatorul S.P.B. a refuzat să semneze actul adițional la contractul de muncă înregistrat sub numărul 112730 din 29ianuarie 2002, prin care se insera obligația acestuia ca în perioada de valabilitate a contractului de muncă și un an după desfacerea acestuia, să nu desfășoare activități concurențiale, în sensul de a nu fi asociat, acționar, administrator, consilier, consultant, angajat și să nu desfășoare nici un fel de activități în interesul unor societăți concurente, ori care desfășoară activități de producție, comerț și prestări servicii similare S.C. T.S. SRL. Mai mult, dispoziția de desfacerea contractului de muncă a intervenit în perioada preavizului, după ce la data de 20 februarie 2003 contestatorul S.P.B.

a înregistrat la registratura societății sub numărul 380, cererea de demisie. Contestația numitului S.P.B. astfel cum a fost precizată, trebuie interpretată în sensul că investește instanța cu anularea dispoziției de desfacerea contractului de muncă și schimbarea temeiului legal de încetare a raporturilor de muncă prin demisie, fără ca aceasta să implice o materializare a dispoziției angajatorului, așa cum susține acesta cu ocazia invocării excepției de inadmisibilitate a contestației. Din perspectiva limitelor investirii sale, instanța de fond a făcut o temeinică analiză a probelor dosarului și o corectă aplicare a prevederilor legale. Dispozițiile art. 397 C. com., invocate de societatea recurentă în sprijinul recursului său, trebuie coroborate cu dispozițiunile art. 82 și art. 147 Legea nr. 31/1990.

Prepusul nu poate face „fără învoiala expresă a patronului” operațiuni și nici nu poate lua parte pe socoteala proprie sau a altuia, la alte negoțuri de natura aceluia în care este însărcinat” (art. 397 C. com.). Potrivit dispozițiunilor Legii nr. 31/1990 art. 147, directorii executivi sunt răspunzători față de societate și de terți ca și administratorii. Că potrivit dispozițiunilor art. 82 din aceeași lege, asociații și administratorii societăților cu răspundere limitată, nu pot conform art. 192 alin. (2) primi fără autorizarea adunării asociaților mandatul de administrator în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate, nici să facă același comerț ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altor persoane fizice sau juridice, sub sancțiunea revocării sau răspunderii pentru daune.

Aceste obligații reveneau și petentului, dat fiind identitatea de regim juridic dintre administratori și directorii executivi, numai că, în speță, așa cum chiar societatea recurentă recunoaște la interogator aceasta a cunoscut faptul că la data angajării, 29 ianuarie 2001, contestatorul avea calitatea de asociat al unei firme cu profil asemănător (firma S.C. N.S. SRL) ceea ce prezumă, în temeiul art. 82 LSC – acordul său ca S.P.B. să-și desfășoare activitatea concomitent la ambele societăți. Din moment ce societatea pârâtă nu a revocat nici ulterior încheierii contractului de muncă această permisiune, se prezumă că activitatea contestatorului nu constituie un potențial risc de concurență neloială, iar efectele unui atare acord se păstrează chiar dacă pe parcursul derulării contractului de muncă contestatorul a devenit asociat al unei alte societăți comerciale cu același profil de activitate.

Societatea recurentă nu a probat cele reținute în dispoziția de desfacere a contractului de muncă, cum că asocierea contestatorului la o societate cu același profil a cauzat consecințe economice negative, concretizate printr-un prejudiciu prezent sau viitor, prin deturnarea clientelei, prin perfectarea unor contracte sau organizarea unor licitații favorabile societății la care contestatorul era asociat. Prejudiciile constatate prin deciziile de imputare din 17 februarie 2003 și 10 martie 2003 la care face trimitere recurenta, rămân fără relevanță sub aspectul temeiniciei motivelor desfacerii contractului de muncă, deoarece ele nu au legătură cu acestea. Nici închirierea spațiului din Bl.

13 de către societatea C. SRL nu semnifica încălcarea de către contestator a obligației de fidelitate și buna credință în executarea contractului de muncă, de vreme ce societatea recurentă care îl deținea, nu și-a manifestat intenția de a prelungi contractul de închiriere după data expirării perioadei pentru care a fost încheiat, respectiv 31 decembrie 2002, din care cauză proprietarul la 9 februarie 2003 l-a anunțat spre închiriere. Contestatorul, în calitate de asociat al societății C. SRL, nu a făcut decât să dea curs ofertei din 9 februarie 2003 făcută de proprietarul spațiului comercial.

De altfel, faptele reținute în sarcina contestatorului, acelea de concurență neloială, nu pot constitui temei al desfacerii contractului de muncă, căci răspunderea prevăzută de Legea nr. 11/1991 este de natură civilă, contravențională sau penală, lucru confirmat și prin adresa 1458 din 14 mai 2003 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Oficiul concurenței, sesizat la plângerea societății S.C. T.S. SRL. În urma cercetărilor efectuate, oficiul de specialitate a concluzionat că S.B. nu se face culpabil de acte constând în activitatea de deturnare a clientelei ori de săvârșirea unor alte operațiuni specifice concurenței neloiale, de vreme ce în contractul de muncă nu s-a inserat o clauză de exclusivitate, însoțită de promiterea ori acordarea unor avantaje materiale.

Contestatorul nu poate fi culpabilizat nici de concedierea sau atragerea unor salariați, în sensul art. 4 lit. h) Legea nr. 11/1991, modificată și completată prin Legea nr. 298/2001, deoarece aceștia au plecat din societate prin demisie, deci din proprie inițiativă, iar contestatorul a înaintat cererea de demisie angajatorului, singurul competent să dispună măsuri legate de relațiile de muncă. Împrejurarea că aceștia erau asociați ai societății C. SRL nu poate căpăta semnificația de la art. 4 lit. h) Legea nr. 11/1991 – modificată, atâta timp cât nu este vorba de angajarea salariaților unui comerciant concurent în scopul dezorganizării activității acesteia. De altfel, societatea T.S.

SRL nu a probat dezorganizarea activității sale prin demisia salariaților săi, asociați ai societății C. SRL, aspect confirmat și de Oficiul concurenței prin adresa 1458 din 14 mai 2003. Este de observat, aspect reținut și prin sentința recurată, că la 20 februarie 2003 contestatorul S.P.B. a denunțat unilateral contractul de muncă prin demisie, iar după 21 de zile, în perioada de preaviz, societatea T.S. SRL îi desface disciplinar contractul de muncă prin dispoziția din 10 martie 2003, în temeiul art. 130 lit. i) Legea nr. 10/1972 de aplicare a Codului muncii și art. 61 lit. a) din Legea nr. 53/2003. Dispoziția de desfacere a contractului de muncă este netemeinică și deci nelegală, deoarece așa cum s-a arătat mai sus societatea T.S.

SRL angajându-l pe contestator în deplină cunoștință de cauză, că acesta este asociat la o societate cu profil asemănător a acceptat această situație. Mai mult, nu a probat că, desfășurarea concomitentă a activității contestatorului la ambele societăți i-a adus prejudicii și că pe parcursul derulării contractului de muncă, aceasta și-ar fi retractat acordul. Actul adițional de inserare în contractul de muncă a clauzei de exclusivitate din 11 februarie 2003, a cărui semnare a fost refuzată de contestator este o dovadă evidentă a acestei situații și că de abia la 11 februarie 2003 societatea a înțeles să se prevaleze de clauza exclusivității. Refuzul contestatorului de a da curs acestei clauze, a fost însoțită de denunțarea de către acesta a contractului de muncă, prin cererea de demisie înregistrată la 20 februarie 2003. Cererea contestatorului de anulare a dispoziției de desfacere a contractului de muncă fiind așadar întemeiată, corect instanța de fond a admis-o.

Ca urmare, s-a putut da curs efectelor cererii de demisie, formulată de contestator la 20 februarie 2003, îndată după refuzul semnării actului adițional de modificare a contractului de muncă, prin care societatea T.S. SRL insera clauza de exclusivitate. Cererea de demisie, înregistrată la 20 februarie 2003 reprezintă în accepțiunea art. 79 C. muncii, actul unilateral de voință al salariatului prin care acesta anunța angajatorului încetarea contractului de muncă, după împlinirea termenului de preaviz. În speță, termenul de preaviz este de 30 zile în lipsa unei clauze contractuale și în condițiile absenței unei renunțări totale sau parțiale a angajatorului la termenul de preaviz, deoarece contestatorul S.B.

a îndeplinit o funcție de conducere, aceea de director tehnic în cadrul societății T.S. SRL. Instanța de fond făcând în cauză aplicarea art. 79 C. muncii a reținut corect încetarea contractului de muncă prin demisie. O atare modalitate de încetare a contractului de muncă nu presupune emiterea de către angajator a unui act material constatator al încetării raporturilor de muncă, așa cum la un moment dat încearcă să susțină societatea recurentă. În cauză, instanța de fond a putut lua act de încetarea raporturilor de muncă prin demisie, tocmai ca urmare a constatării nelegalității și netemeiniciei deciziei de desfacere a contractului de muncă. Neîntemeiate sunt și criticile recursului referitoare la aplicarea în timp a celor două Legi nr. 10/1972 și 53/2003.

Legalitatea și temeinicia dispoziției din 10 martie 2003, trebuia examinată în viziunea vechiului Cod al muncii – deoarece temeiul desfacerii contractului de muncă îl constituia art. 130 lit. i) din vechiul Cod al muncii, iar abaterile disciplinare pentru care s-a aplicat această sancțiune disciplinară extremă au fost comise, așa cum însăși societatea T.S. SRL precizează în motivele de recurs, în perioada noiembrie 2002-februarie 2003, deci înainte de intrarea în vigoare a noului Cod al muncii, aplicat prin Legea nr. 53/2003.

Efectele încetării contractului de muncă prin demisie, operează la data expirării termenului de preaviz (în absența unei renunțări a angajatorului la termenul de preaviz) astfel că în speță, atari efecte intervenind la 20 martie 2003 ele trebuiau examinate în lumina actualei reglementări din art. 79 pct. 7, potrivit principiului imediatității aplicării legii noi și în conformitate cu prevederile art. 297 C. muncii, potrivit cărora, pe data intrării în vigoare a noului Cod, numai conflictele de muncă aflate pe rolul tribunalelor se judecă în continuare, potrivit dispozițiunilor procedurale aplicabile la data sesizării instanțelor. Evident că celelalte cerințe legate de forma demisiei și a termenului de preaviz trebuiau examinate potrivit exigențelor vechiului Cod al muncii, așa cum de altfel corect a procedat instanța de fond, evitându-se astfel aplicarea retroactivă a legii.

Pentru toate aceste considerente recursul de față apare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de S.C. T.S. SRL Târgoviște împotriva sentinței civile nr. 398 din 29 august 2003 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă. Ia act că intimatul nu solicită cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2004.