ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3372/2004

Asupra recursului

civil de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului

rezultă următoarele :

D.F.L. a contestat dispoziția nr. 3 din 15

ianuarie 2003 emisă de S.C. Q. SRL, solicitând anularea ca nelegală și

netemeinică a acesteia, reintegrarea în funcția avută anterior, aceea de

muncitor necalificat și obligarea societății intimate la plata drepturilor

salariale, pe intervalul de la desfacerea contractului de muncă și până la

efectiva reîncadrare pe postul ocupat anterior.

În motivarea contestației, D.F.L. arată că

societatea intimată i-a desfăcut unilateral contractul de muncă înregistrat sub

nr. 174576 din 6 decembrie 2002 la Inspectoratul Teritorial de Muncă Maramureș,

fondându-și în drept această măsură pe dispozițiile art.129 C. muncii, iar în

adresa de comunicare a dispoziției de desfacerea contractului de muncă, primită

la 11 martie 2003, societatea intimată îi face cunoscut contestatoarei că la

solicitarea acesteia se obligă a-i asigura un loc de muncă.

D.F.L. arată că legalitatea dispoziției de

desfacerea contractului de muncă este afectată, deoarece îi lipsesc

împrejurările de fapt care motivează desfacerea unilaterală a contractului de

muncă, precum și mențiunile privitoare la termenele și organele la care măsura

luată poate fi atacată.

Mai mult, măsura desfacerii contractului de

muncă al contestatoarei este nelegală deoarece aceasta fiind însărcinată îi

sunt incidente dispozițiunile art. 146 C. muncii, precum și dispozițiunile art.

133 C. muncii, în temeiul cărora societatea era obligată să-i ofere în

prealabil desfacerii contractului de muncă un alt loc de muncă.

Un ultim aspect de nelegalitate al dispoziției,

învederat de contestatoare este acela că societatea intimată nu și-a încetat

activitatea prin dizolvare și prin urmare măsura luată de aceasta este abuzivă,

de natură a-i crea contestatoarei prejudicii materiale și morale.

Prin sentința civilă nr. 735 din 14 septembrie

2003, Tribunalul Maramureș, secția civilă, a respins acțiunea formulată de

contestatoarea D.L., pe care a obligat-o la 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție instanța a

reținut că desfacerea contractului de muncă al contestatoarei a intervenit la

solicitarea acesteia, începând cu data de 1 februarie 2003, deși semnătura de

pe cerere a fost contestată de aceasta. Expertiza grafică efectuată în cauză a

confirmat veridicitatea semnăturii de pe cerere ca aparținându-i

contestatoarei, fundamentând concluzia instanței aceea de încetare a

raporturilor de muncă în temeiul art. 129 C. muncii.

Instanța de fond a concluzionat că, dat fiind

temeiul juridic al desfacerii contractului de muncă, unitatea nu avea obligația

de a-i oferi un alt loc de muncă, iar faptul că contestatoarea este

însărcinată, nu constituie un impediment la desfacerea contractului de muncă

prin acordul părților.

În speță, arată instanța de fond nu poate fi

vorba de o desfacere unilaterală a contractului de muncă de vreme ce în afară

de cererea angajatei, comunicată de angajator la Inspectoratul teritorial de

muncă, pentru efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă, nu există o

dispoziție în acest sens, dovada fiind și faptul că, contestatoarea nici nu

precizează în ce sens s-a dispus desfacerea unilaterală a contractului de

muncă.

În motivarea recursului, admis în principiu, în

ședința din camera de consiliu de la 26 februarie 2004, D.F.L. critică sentința

nr. 735 din 19 septembrie 2003 a Tribunalului Maramureș, solicitând casarea

acesteia cu trimiterea spre rejudecare în vederea completării probațiunii și

pronunțarea unei soluții legale și temeinice.

Printr-un prim aspect, recurenta contestă

împrejurarea potrivit căreia ar fi solicitat încetarea raporturilor de muncă,

precizând că în mod nejustificat instanța a revenit la 19 septembrie 2003

asupra probelor încuviințate în ședința publică din 6 iunie 2003, cu care dorea

să dovedească o stare de fapt contrarie celei susținută de societatea intimată,

respectiv prestarea în concret a activității în societate până la data de 10

martie 2003, când a fost trimisă acasă și când toți salariații au fost puși să

semneze acte fictive, precum acela din speță.

Fictivitatea cererii contestatoarei, de încetare

a raporturilor de muncă decurge și din necorelarea în timp între comunicarea

adresei din 15 ianuarie 2003 cu data de 3 februarie 2003, când se pretinde

existența unei manifestări de voință pe linia încetării contractului de muncă.

De asemenea, instanța nu a făcut o interpretare

corectă a probelor, raportat la situația contestatoarei, care a lucrat în

continuare încă o lună și jumătate în unitate și interesul acesteia de a-și

menține raporturile de muncă, de vreme ce la scurt timp urma să intre în

concediu prenatal.

Recursul este nefondat.

Contestatoarea a fost angajata

societății în temeiul contractului de muncă înregistrat sub nr. 174576 din 6

decembrie 2002 și a lucrat ca muncitor necalificat.

La data de 3 februarie 2003 contestatoarea a

cerut încetarea raporturilor de muncă, cerere ce a fost comunicată

Inspectoratului Teritorial de Muncă al Județului Maramureș.

Cu adresa nr. 3 din 15 februarie 2003,

societatea intimată i-a comunicat contestatoarei acordul cu încetarea

raporturilor de muncă în temeiul art. 129 C. muncii în vigoare la acea dată.,

informând-o totodată că începând cu 1 februarie 2003 societatea și-a încetat

activitatea.

Susținerea contestatoarei, potrivit căreia

societatea i-a desfăcut unilateral contractul de muncă, urmare a încetării

activității, fără a emite decizie de desfacerea contractului de muncă este

nefondată.

În primul rând, încetarea raporturilor de muncă

prin acordul părților, este prioritară aceleia a desfacerii unilaterale a

contractului de muncă, chiar fără culpa salariatului, iar în al doilea rând

pentru desfacerea contractului de muncă prin acordul părților, nu se emite

decizie în acest sens.

Prin adresa nr. 3 din 15 februarie 2003

societatea nu numai că a dat o rezolvare favorabilă cererii contestatoarei,

exprimându-și acordul pentru încetarea raporturilor de muncă, dar a evidențiat

și temeiul juridic al acestei încetări, dispozițiunile art. 129 din vechiul Cod

al muncii, pentru ca astfel acest act să stea la baza mențiunilor din cartea de

muncă a salariatei.

Deși semnătura de pe cererea din 3 februarie

2003 a fost contestată de D.L., expertiza grafică efectuată în cauză la cererea

societății intimate a confirmat veridicitatea acesteia.

În motivarea recursului, contestatoarea susține

că instanța a lipsit-o de posibilitatea de a se apăra, deoarece după

încuviințarea probei cu martori, în ședința din 20 iunie 2003 i s-a refuzat

administrarea acestei probe.

Critica este neîntemeiată.

Este adevărat că în ședința din 20 iunie 2003,

contestatoarea recurentă prin avocatul său a solicitat proba cu martori pentru

a dovedi că a prestat efectiv munca la societatea intimată până la data de 10

martie 2003, când i s-a desfăcut unilateral contractul de muncă, dar instanța

nu a încuviințat această probă nici la termenul la care a fost solicitată și

nici la 19 septembrie 2003, când cererea a fost reiterată, deoarece viza

stabilirea unei situații de fapt cu care instanța nu fusese sesizată prin

contestație. Așa fiind, nu se poate pune problema încălcării dreptului la apărare

al contestatoarei, deoarece el trebuie examinat în strânsă legătură cu

conținutul și finalitatea acțiunii cu care instanța a fost sesizată.

Oricum, prorogarea raporturilor de muncă după

cererea contestatoarei, a cărei semnătură a fost confirmată prin expertiza

grafică, putea interveni numai în cazul retractării exprese sau tacite a

cererii din 3 februarie 2003 și înainte de acordul manifest al societății

intimate, ceea ce nu s-a pretins nici un moment. În lipsa unei retractări, în

condițiile mai sus expuse, munca putea fi prestată de contestatoare numai în

temeiul unui nou contract de muncă, care nu putea fi probat decât prin

înscrisuri și nu cu martori, astfel că în mod corect tribunalul a respins ca

neconcludentă proba testimonială.

Fiind vorba de încetarea raporturilor de muncă

prin acordul părților, conform art. 129 C. muncii, în vigoare la acea dată, în

sarcina angajatorului nu exista nici obligația de a oferi contestatoarei un alt

loc de muncă, astfel că oferta făcută prin adresa nr. 3/2003 are doar un

caracter umanitar, în considerarea situației contestatoarei de femeie

însărcinată.

Împrejurarea potrivit căreia la data încetării

raporturilor de muncă contestatoarea era însărcinată, nu constituie un

impediment la desfacerea contractului de muncă prin acordul părților,

dispozițiunile art. 146 C. muncii fiind incidente doar în situația desfacerii

contractului de muncă din inițiativa angajatorului

Inadvertențele temporare evidențiate

de recurentă în motivarea recursului nu sunt de natură a evidenția fictivitatea

încetării raporturilor de muncă prin convenția părților.

Este cert că, cererea de demisie a

fost formulată de contestatoare la 3 februarie 2003 solicitând încetarea raporturilor

de muncă începând cu data de 1 februarie 2003 și tot în aceeași zi de 3

februarie, după ce societatea intimată și-a dat acordul la încetarea

raporturilor de muncă, a făcut cuvenita informare Inspectoratului Teritorial de

Muncă al Județului Maramureș.

Este adevărat că adresa de

încunoștiințare a contestatoarei poartă data de 15 ianuarie 2003, deci

anterioară datei formulării cererii de demise dar aceasta trebuie interpretată

ca o simplă eroare de dactilografiere, deoarece ștampilele poștale de pe plicul

în care s-a aflat adresa societății de încunoștiințare a contestatoarei de

încetare a raporturilor de muncă poartă data de 7 martie 2003, deci ulterioară

aceleia imprimată pe adresă.

Existența acestei inadvertențe nu

trebuie speculată, ci trebuie să i se confere adevărata semnificație.

Toate aceste argumente conduc la concluzia

că sentința tribunalului este temeinică și legală, iar criticile ce o vizează

sunt neîntemeiate, motiv pentru care recursul contestatoarei urmează a fi

respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenta

urmează a fi obligată la 1.000.000 lei cheltuieli de judecată în recurs,

solicitate și dovedite de societatea intima

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta D.F.L. împotriva

sentinței civile nr. 735 din 19 septembrie 2003 a Tribunalului Maramureș,

secția civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 1.000.000

lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă S.C. Q. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 mai 2004.