ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3372/2004

Asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă următoarele : D.F.L. a contestat dispoziția nr. 3 din 15 ianuarie 2003 emisă de S.C. Q. SRL, solicitând anularea ca nelegală și netemeinică a acesteia, reintegrarea în funcția avută anterior, aceea de muncitor necalificat și obligarea societății intimate la plata drepturilor salariale, pe intervalul de la desfacerea contractului de muncă și până la efectiva reîncadrare pe postul ocupat anterior. În motivarea contestației, D.F.L.

arată că societatea intimată i-a desfăcut unilateral contractul de muncă înregistrat sub nr. 174576 din 6 decembrie 2002 la Inspectoratul Teritorial de Muncă Maramureș, fondându-și în drept această măsură pe dispozițiile art.129 C. muncii, iar în adresa de comunicare a dispoziției de desfacerea contractului de muncă, primită la 11 martie 2003, societatea intimată îi face cunoscut contestatoarei că la solicitarea acesteia se obligă a-i asigura un loc de muncă. D.F.L. arată că legalitatea dispoziției de desfacerea contractului de muncă este afectată, deoarece îi lipsesc împrejurările de fapt care motivează desfacerea unilaterală a contractului de muncă, precum și mențiunile privitoare la termenele și organele la care măsura luată poate fi atacată.

Mai mult, măsura desfacerii contractului de muncă al contestatoarei este nelegală deoarece aceasta fiind însărcinată îi sunt incidente dispozițiunile art. 146 C. muncii, precum și dispozițiunile art. 133 C. muncii, în temeiul cărora societatea era obligată să-i ofere în prealabil desfacerii contractului de muncă un alt loc de muncă. Un ultim aspect de nelegalitate al dispoziției, învederat de contestatoare este acela că societatea intimată nu și-a încetat activitatea prin dizolvare și prin urmare măsura luată de aceasta este abuzivă, de natură a-i crea contestatoarei prejudicii materiale și morale. Prin sentința civilă nr. 735 din 14 septembrie 2003, Tribunalul Maramureș, secția civilă, a respins acțiunea formulată de contestatoarea D.L., pe care a obligat-o la 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că desfacerea contractului de muncă al contestatoarei a intervenit la solicitarea acesteia, începând cu data de 1 februarie 2003, deși semnătura de pe cerere a fost contestată de aceasta. Expertiza grafică efectuată în cauză a confirmat veridicitatea semnăturii de pe cerere ca aparținându-i contestatoarei, fundamentând concluzia instanței aceea de încetare a raporturilor de muncă în temeiul art. 129 C. muncii. Instanța de fond a concluzionat că, dat fiind temeiul juridic al desfacerii contractului de muncă, unitatea nu avea obligația de a-i oferi un alt loc de muncă, iar faptul că contestatoarea este însărcinată, nu constituie un impediment la desfacerea contractului de muncă prin acordul părților.

În speță, arată instanța de fond nu poate fi vorba de o desfacere unilaterală a contractului de muncă de vreme ce în afară de cererea angajatei, comunicată de angajator la Inspectoratul teritorial de muncă, pentru efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă, nu există o dispoziție în acest sens, dovada fiind și faptul că, contestatoarea nici nu precizează în ce sens s-a dispus desfacerea unilaterală a contractului de muncă. În motivarea recursului, admis în principiu, în ședința din camera de consiliu de la 26 februarie 2004, D.F.L. critică sentința nr. 735 din 19 septembrie 2003 a Tribunalului Maramureș, solicitând casarea acesteia cu trimiterea spre rejudecare în vederea completării probațiunii și pronunțarea unei soluții legale și temeinice.

Printr-un prim aspect, recurenta contestă împrejurarea potrivit căreia ar fi solicitat încetarea raporturilor de muncă, precizând că în mod nejustificat instanța a revenit la 19 septembrie 2003 asupra probelor încuviințate în ședința publică din 6 iunie 2003, cu care dorea să dovedească o stare de fapt contrarie celei susținută de societatea intimată, respectiv prestarea în concret a activității în societate până la data de 10 martie 2003, când a fost trimisă acasă și când toți salariații au fost puși să semneze acte fictive, precum acela din speță. Fictivitatea cererii contestatoarei, de încetare a raporturilor de muncă decurge și din necorelarea în timp între comunicarea adresei din 15 ianuarie 2003 cu data de 3 februarie 2003, când se pretinde existența unei manifestări de voință pe linia încetării contractului de muncă.

De asemenea, instanța nu a făcut o interpretare corectă a probelor, raportat la situația contestatoarei, care a lucrat în continuare încă o lună și jumătate în unitate și interesul acesteia de a-și menține raporturile de muncă, de vreme ce la scurt timp urma să intre în concediu prenatal. Recursul este nefondat. Contestatoarea a fost angajata societății în temeiul contractului de muncă înregistrat sub nr. 174576 din 6 decembrie 2002 și a lucrat ca muncitor necalificat. La data de 3 februarie 2003 contestatoarea a cerut încetarea raporturilor de muncă, cerere ce a fost comunicată Inspectoratului Teritorial de Muncă al Județului Maramureș. Cu adresa nr. 3 din 15 februarie 2003, societatea intimată i-a comunicat contestatoarei acordul cu încetarea raporturilor de muncă în temeiul art. 129 C. muncii în vigoare la acea dată., informând-o totodată că începând cu 1 februarie 2003 societatea și-a încetat activitatea.

Susținerea contestatoarei, potrivit căreia societatea i-a desfăcut unilateral contractul de muncă, urmare a încetării activității, fără a emite decizie de desfacerea contractului de muncă este nefondată. În primul rând, încetarea raporturilor de muncă prin acordul părților, este prioritară aceleia a desfacerii unilaterale a contractului de muncă, chiar fără culpa salariatului, iar în al doilea rând pentru desfacerea contractului de muncă prin acordul părților, nu se emite decizie în acest sens. Prin adresa nr. 3 din 15 februarie 2003 societatea nu numai că a dat o rezolvare favorabilă cererii contestatoarei, exprimându-și acordul pentru încetarea raporturilor de muncă, dar a evidențiat și temeiul juridic al acestei încetări, dispozițiunile art. 129 din vechiul Cod al muncii, pentru ca astfel acest act să stea la baza mențiunilor din cartea de muncă a salariatei.

Deși semnătura de pe cererea din 3 februarie 2003 a fost contestată de D.L., expertiza grafică efectuată în cauză la cererea societății intimate a confirmat veridicitatea acesteia. În motivarea recursului, contestatoarea susține că instanța a lipsit-o de posibilitatea de a se apăra, deoarece după încuviințarea probei cu martori, în ședința din 20 iunie 2003 i s-a refuzat administrarea acestei probe. Critica este neîntemeiată. Este adevărat că în ședința din 20 iunie 2003, contestatoarea recurentă prin avocatul său a solicitat proba cu martori pentru a dovedi că a prestat efectiv munca la societatea intimată până la data de 10 martie 2003, când i s-a desfăcut unilateral contractul de muncă, dar instanța nu a încuviințat această probă nici la termenul la care a fost solicitată și nici la 19 septembrie 2003, când cererea a fost reiterată, deoarece viza stabilirea unei situații de fapt cu care instanța nu fusese sesizată prin contestație.

Așa fiind, nu se poate pune problema încălcării dreptului la apărare al contestatoarei, deoarece el trebuie examinat în strânsă legătură cu conținutul și finalitatea acțiunii cu care instanța a fost sesizată. Oricum, prorogarea raporturilor de muncă după cererea contestatoarei, a cărei semnătură a fost confirmată prin expertiza grafică, putea interveni numai în cazul retractării exprese sau tacite a cererii din 3 februarie 2003 și înainte de acordul manifest al societății intimate, ceea ce nu s-a pretins nici un moment. În lipsa unei retractări, în condițiile mai sus expuse, munca putea fi prestată de contestatoare numai în temeiul unui nou contract de muncă, care nu putea fi probat decât prin înscrisuri și nu cu martori, astfel că în mod corect tribunalul a respins ca neconcludentă proba testimonială.

Fiind vorba de încetarea raporturilor de muncă prin acordul părților, conform art. 129 C. muncii, în vigoare la acea dată, în sarcina angajatorului nu exista nici obligația de a oferi contestatoarei un alt loc de muncă, astfel că oferta făcută prin adresa nr. 3/2003 are doar un caracter umanitar, în considerarea situației contestatoarei de femeie însărcinată. Împrejurarea potrivit căreia la data încetării raporturilor de muncă contestatoarea era însărcinată, nu constituie un impediment la desfacerea contractului de muncă prin acordul părților, dispozițiunile art. 146 C. muncii fiind incidente doar în situația desfacerii contractului de muncă din inițiativa angajatorului Inadvertențele temporare evidențiate de recurentă în motivarea recursului nu sunt de natură a evidenția fictivitatea încetării raporturilor de muncă prin convenția părților.

Este cert că, cererea de demisie a fost formulată de contestatoare la 3 februarie 2003 solicitând încetarea raporturilor de muncă începând cu data de 1 februarie 2003 și tot în aceeași zi de 3 februarie, după ce societatea intimată și-a dat acordul la încetarea raporturilor de muncă, a făcut cuvenita informare Inspectoratului Teritorial de Muncă al Județului Maramureș. Este adevărat că adresa de încunoștiințare a contestatoarei poartă data de 15 ianuarie 2003, deci anterioară datei formulării cererii de demise dar aceasta trebuie interpretată ca o simplă eroare de dactilografiere, deoarece ștampilele poștale de pe plicul în care s-a aflat adresa societății de încunoștiințare a contestatoarei de încetare a raporturilor de muncă poartă data de 7 martie 2003, deci ulterioară aceleia imprimată pe adresă.

Existența acestei inadvertențe nu trebuie speculată, ci trebuie să i se confere adevărata semnificație. Toate aceste argumente conduc la concluzia că sentința tribunalului este temeinică și legală, iar criticile ce o vizează sunt neîntemeiate, motiv pentru care recursul contestatoarei urmează a fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ. În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenta urmează a fi obligată la 1.000.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, solicitate și dovedite de societatea intima

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta D.F.L. împotriva sentinței civile nr. 735 din 19 septembrie 2003 a Tribunalului Maramureș, secția civilă, ca nefondat. Obligă pe recurentă la plata sumei de 1.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă S.C. Q. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2004.