ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3509/2003

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC O. Sibiu a chemat în judecată pe pârâtele S.I.F. Transilvania și F.P.S. București, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se constate nulitatea actului de cesiune, încheiat la 11 august 1997, să fie obligat F.P.S. București să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru 198 acțiuni nominative la SC 2F. SA Sibiu și la 500.000 lei daune cominatorii pe zi de întârziere, până la încheierea contractului de vânzare. S.I.F. Transilvania formulează cerere de chemare în garanție a Statului Român, prin F.P.S. București, considerând că, în cazul anulării contractului de cesiune, statul să îl despăgubească.

Tribunalul Sibiu, prin sentința civilă nr. 223/C din 16 februarie 2000, a respins excepțiile invocate, a admis în parte acțiunea, constatând nulitatea absolută a actului de cesiune, a obligat pe pârâta F.P.S. să plătească reclamantei 400.000 lei pe zi daune cominatorii, a respins cererea de chemare în garanție și a obligat pe pârâte la 935.000 lei cheltuieli de judecată. Instanța de fond a reținut interesul legitim al reclamantei de a cere anularea actului de cesiune, competența tribunalului în primă instanță de a soluționa pricina și a caracterizat imprescriptibilă acțiunea în constatarea nulității absolute. Pe fond, a considerat încălcate dispozițiilor art. 8 lit. b) din H.G. nr. 12/1997, respectându-se ordinea de privatizare, iar S.I.F.

Transilvania, deși era debitor al F.P.S., cu 5 acțiuni, a dobândit fără cauză legală 198 acțiuni. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 623/A din 1 septembrie 2000, a admis apelul părților, a desființat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, instanței de fond, considerând că tribunalul nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere și nici asupra tuturor mijloacelor de apărare invocate de pârâte. Reluând judecata fondului, Tribunalul Sibiu, prin sentința civilă 305/C din 6 martie 2001, a admis în parte acțiunea, constatând nulitatea absolută a actului de cesiune, a respins celelalte cereri și a obligat pe pârâte la 2.335.000 lei cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței astfel pronunțată, pârâtele au declarat apel, iar Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 641/A din 28 august 2001, le-a anulat ca netimbrate.

Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 2076 din 21 martie 2002, a casat hotărârea curții de apel întrucât greșit a apreciat obligația A.P.A.P.S. de a timbra cererile adresate instanțelor judecătorești. Prin decizia 38/A din 6 noiembrie 2002, instanța de apel a respins apelurile SC O. SRL și A.P.A.P.S., întrucât actul de cesiune nu a respectat condițiile prevăzute de H.G. nr. 12/1997, iar pe de altă parte, dreptul de preemțiune, recunoscut prin contractul de vânzare, poate fi valorificat la momentul la care A.P.A.P.S. va vinde acțiunile readuse în patrimoniul său. Reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei sus menționate, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină dreptul de preemțiune, recunoscut prin contractul de vânzare-cumpărare, acesta fiind ignorat.

Întrucât, prin cesionarea celor 198 acțiuni A.P.A.P.S., a considerat disponibile acțiunile, trebuia dată eficiență clauzei de preemțiune. A.P.A.P.S. a criticat, în recursul declarat, decizia curții de apel pentru că aceasta nu a avut în vedere scopul actului de cesiune, procesul de privatizare fiind o regularizare a datoriilor dintre fostul F.P.S. și S.I.F. Transilvania, reglementată de art. 8 din H.G. nr. 12/1997, iar dreptul de preemțiune este acordat numai în cazuri speciale, prescrise de Legea nr. 54/1998, așa încât interpretarea clauzei 7.6 din contract nu putea avea în vedere decât un drept de prioritate la cumpărarea pachetului disponibil de acțiuni. Actul de cesiune reprezintă numai o compensare a soldurilor pârâtelor, în urma căruia rămâneau disponibile un pachet de 5 acțiuni, care, de altfel, a fost vândut reclamantei.

Recursurile sunt nefondate și vor fi respinse. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 604 din 30 aprilie 1997, pârâta F.P.S. și reclamanta au stabilit să acorde un drept de preemțiune cumpărătorului pentru acțiunile disponibilizate, după efectuarea alocării cupoanelor nominative (pct. 7.6 din contract). Manifestarea de voință a părților, care nu înfrânge dispoziții de ordine publică, reprezintă suportul obligațional, care trebuie respectat, sub sancțiunea intervenției autorității publice. Anulând contractul de cesiune încheiat între pârâte, cu repunerea în situația anterioară, nu se determină, în mod necesar, obligarea A.P.A.P.S. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru 198 de acțiuni.

Aceasta, întrucât cauza actului de cesiune a fost compensarea soldurilor dintre pârâte, care nu echivalează cu disponibilizarea acțiunilor. Astfel, interpretarea dată de instanța de apel este judicioasă numai în condițiile în care A.P.A.P.S. va hotărî vânzarea acțiunilor SC 2F. SA și va putea da eficiență clauzei contractuale prevăzută la art. 7.6. Pronunțându-se explicit asupra acestei situații, instanței de apel nu i se poate imputa nemotivarea deciziei și nici nepronunțarea asupra cererii formulate. În privința recursului pârâtei, confuzia pe care încearcă să o creeze este evidentă: cesionarea a 198 acțiuni, peste procentul de 30%, este nelegală. S.I.F. Transilvania a primit cu titlu gratuit 205 acțiuni, reprezentând 30% din capitalul social al societății privatizate.

Cesionarea a încă 198 de acțiuni, chiar cu motivația că reprezintă o compensare a soldurilor, încalcă normele impuse de Anexa 4 la HG nr. 12/1997 și nu reprezintă un scop al procesului de privatizare. În aceeași măsură, scop al procesului de privatizare l-a reprezentat și încheierea contractului nr. 604/1997 între reclamantă și pârâta F.P.S., așa încât argumentul evocat de recurentă nu este pertinent. Pe de altă parte, existența unei clauze în contractul părților, nu poate fi anulată decât dacă normele imperative sunt contrare voinței părților. Dreptul de preemțiune, stipulat în pct. 7.6 al contractului dintre reclamantă și pârâta F.P.S. nu poate fi contestat, interpretarea pe care încearcă recurenta A.P.A.P.S.

să o dea fiind falsă. Dacă dreptul de preemțiune este prevăzut numai de Legea nr. 58/1998 și se referă la terenurile agricole extravilane, nici o altă situație sau acord al părților nu poate prevedea asemenea efecte în condițiile încheiate. Argumentul nu este concludent. Pacta sunt servanda este temeiul în baza căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Așa fiind, în temeiul dispozițiile art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 38/A din 6 noiembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC O. SRL Sibiu și A.P.A.P.S. București, împotriva deciziei nr. 38/A/2002 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2003.