ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 831/2003

Decizia nr. 831 Dosar nr. 8203/2001 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 29 decembrie 2000 reclamantul F.P.S. (în prezent A.P.A.P.S. ) a chemat în judecată pe pârâta S.C. I. S.A. Blaj pentru a fi obligată la plata sumei de 45.972.642 lei reprezentând daune interese moratorii pentru plata cu întârziere a dividendelor datorate pentru exercițiul financiar 1996. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că deși obligația de plată a dividendelor pentru anul 1996 s-a născut la 15 aprilie 1998, când a fost aprobat bilanțul contabil al societății comerciale pârâte, aceasta a achitat succesiv sumele datorate, cu întârzieri ce au generat calculul daunelor interese moratorii ce formează obiectul cererii.

Prin sentința civilă nr. 146 din 13 martie 2001 Tribunalul Alba, secția comercială și de contencios administrativ a respins acțiunea reclamantei cu motivarea că aceasta nu a pretins și calculat dobânda pieței, raportată la dobânda practicată de BNR, ci o daună care nu este generată de culpa debitorului. Hotărârea instanței de fond a rămas definitivă în baza deciziei nr. 512 din 15 iunie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, prin care s-a respins ca nefondat apelul reclamantei. Cu actul înregistrat la 10 septembrie 2001 reclamanta A.P.A.P.S.

București a formulat motive de recurs ce conțin, în esență, următoarele critici: - în mod greșit instanțele au respins pretențiile reclamantei la daune interese moratorii, acestea reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligației; - în ce privește întinderea acestor daune, a susținut că, în cazul neexecutării obligațiilor bănești de natură comercială, trebuie aplicată dobânda practicată de băncile comerciale, așa cum a solicitat prin acțiune. Recursul A.P.A.P.S. București este nefondat. Critica reclamantei este legată de problema dobânzii în materie comercială, reglementată de art. 43 C. com., prin derogare de la normele dreptului comun.

Această problemă este strâns legată de materia daunelor pentru neexecutarea obligațiilor contractuale. Când obligația contractuală constă în „facere” sau „dare” a unui alt bun decât o sumă de bani, regula invocată din ideea de integrală despăgubire a creditorului este că aceasta din urmă are dreptul să reclame creditorului, potrivit art. 1084 C. civ. atât pierderea cât și câștigul nerealizat, cu condiția să facă dovada existenței și întinderii lor. Dacă prestația constă într-o sumă de bani, daunele sunt prezumate, așa încât creditorul nu mai este obligat să facă dovada lor [art. 1088 alin. (2) C. civ.]. Este necontestat că, în cauză, obligația care nu a fost îndeplinită este comercială așa încât se aplică dispozițiile art. 43 C. com.

care stipulează că datoriile comerciale, lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile. Astfel, cuantumul dobânzii comerciale se stabilește de lege, în afară de cazul când părțile au stipulat o sumă mai mare, dar în limitele legilor speciale. Din acest punct de vedere este de reținut că părțile nu au stipulat un cuantum al dobânzii, care, deși curge de drept, trebuia determinat. Stăruința recurentei de a i se acorda dobânda pentru depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an nu poate fi primită întrucât s-ar eluda natura contractuală a acestor dobânzi. Dobânzile în materie comercială reprezintă, așa cum susține și recurenta, echivalentul daunelor provocate creditorilor prin neexecutare și, în consecință, ele corespund folosirii sumei de bani aparținând altuia de către debitor.

În comercial, au fost menținute principiile care guvernează daunele compensatorii, pentru sume de bani, cu o derogare de ordin general și cu consacrarea unor excepții de la regula limitării daunelor la dobânzi compensatorii și înlăturarea daunelor corespunzătoare pagubei reale și câștigului realizat. Derogarea privește însă momentul de la care curg dobânzile și faptul că acestea curg de drept. Prin urmare, recurenta, a dat o interpretare proprie dispozițiilor art. 43 C. com. atunci când a susținut că în cazul neexecutării obligațiilor bănești de natură comercială creditorul are dreptul la dobânda pe care ar fi încasat-o dacă banii se aflau în depozit cu termen. După cum rezultă din susținerile recurentei, sumele încasate cu titlu de dividende se varsă la bugetul statului și prin urmare, nu sunt menite să ducă la constituirea de depozite.

Este adevărat că O.G. nr. 9/2000 care reglementează dobânda legală în materie comercială este ulterioară momentului nașterii obligației de plată a dividendelor, dar și în lipsa acestui act normativ sau a unei stipulații convenționale între părți s-a acordat constant dobânda la nivelul taxei de scont al Băncii Naționale care s-a considerat cea mai stabilă și echitabilă într-un moment în care nu se mai putea pune în discuție dobânda legală stabilită prin Decretul nr. 311/1956. Este adevărat că, în recurs, reclamanta a întocmit – cu caracter subsidiar – și un calcul în raport de dobânda de referință a BNR dar, atâta timp cât nu s-au prezentat dovezi în legătură cu întinderea acestor dobânzi, el nu poate fi reținut de instanță în soluționarea pricinii.

Pentru toate aceste considerente recursul reclamantei va fi respins conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de reclamanta A.P.A.P.S. București împotriva deciziei nr. 512A din 15 iunie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2003.