ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2045/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Hotărârea Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României din 7 iulie 2000 a fost admisă în parte, contestația formulată de B.G., membru al Consiliului de Administrație al C.E.C., precum și de alți administratori ai C.E.C. SA, împotriva Ordinului nr. 34 din 2 iunie 2000, emis de Viceguvernatorul Băncii Naționale a României. Ca urmare, prin Ordinul nr. 351 din 19 iulie 2000, emis de Guvernatorul Băncii Naționale a României, s-a aplicat unor membri ai Consiliului de Administrație al C.E.C., printre care și recurentului B.G., pentru fapte care intră sub incidența prevederilor art. 69 alin. (1) lit. f) din Legea bancară nr. 58/1998, amenda reprezentând un salariu mediu/bancă din luna februarie 2000, reprezentând 3.713.083 lei, în conformitate cu prevederile art. 69 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 58/1998.

Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României, apreciind că există niveluri diferite de responsabilitate ale foștilor administratori ai C.E.C. SA, numiți de Ministerul Finanțelor Publice, față de conducătorii executivi ai băncii C.E.C. SA (președinte și vicepreședinți), în ședința din 7 iulie 2000, a hotărât diminuarea sancțiunii amendă, de la 6 salarii (aplicată prin Ordinul nr. 34/2000 al Viceguvernatorului Băncii Naționale a României), la nivelul unui salariu mediu/ bancă din luna februarie 2000, în cazul membrilor Consiliului de Administrație al C.E.C. SA, numiți de Ministerul Finanțelor Publice, inclusiv pentru B.G., hotărâre în urma căreia a fost emis Ordinul nr. 351/2000 al Guvernatorului Băncii Naționale a României.

B.G. a contestat aceste acte, în temeiul prevederilor art. 83 alin. (2) din Legea nr. 58/1998. În motivarea recursului, acesta a arătat că Hotărârea din 7 iulie 2000 nu i-a fost comunicată și din conținutul Ordinului nr. 351/2000 a tras concluzia că i-a fost admisă în parte, contestația pe care a formulat-o împotriva Ordinului nr. 34/2000 al Viceguvernatorului Băncii Naționale a României, contestație în care arătat că nu i-au fost comunicate procesele-verbale în baza cărora a fost emis Ordinul nr. 34/2000 și în care s-au consemnat abaterile care au determinat sancționarea sa. Recurentul a precizat că ordinele respective nu sunt motivate. S-a mai arătat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii prevăzută de art. 69 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 58/1998: efectuarea unor plasamente cu grad ridicat de risc, în unități de fond F.N.I.

și F.N.A., determinând periclitarea credibilității și viabilității băncii, prin administrarea necorespunzătoare a fondurilor ce i-au fost încredințate. Recurentul a susținut că plasamentele, începând cu data de 1 aprilie 1999, au fost efectuate cu respectarea dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 66/1996 și în Statutul aprobat prin H.G. nr. 888/1996, autorizația de funcționare a C.E.C. fiind emisă de Banca Națională a României, ulterior, în luna septembrie 1999. În cuprinsul cererii, petentul a arătat pe larg prevederile legale aplicabile, modul de lucru și modul de desfășurare a activității Consiliului de Administrație al C.E.C., apreciind că nu este în culpă.

Verificând cauza, în baza probelor administrate și având în vedere susținerile părților, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: Recurentul, împreună cu alți șase membri ai Consiliului de Administrație al C.E.C., numiți de Ministerul Finanțelor Publice, a fost sancționat datorită aprobării date pentru efectuarea plasamentului cu grad ridicat de risc, periclitând credibilitatea și viabilitatea băncii, prin administrarea necorespunzătoare a fondurilor ce i-au fost încredințate, faptă prevăzută de dispozițiile art. 69 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 58/1998. Decizia de sancționare a fost luată pe baza constatărilor consemnate în procesele-verbale nr. 12857 din 25 aprilie 2000 și nr. 16067 din 19 mai 2000, încheiate în urma acțiunilor de supraveghere efectuate de organele Băncii Naționale a României, la sediul C.E.C.

SA în perioadele 17 ianuarie – 31 martie 2000 și 15 – 16 mai 2000, prin Ordinul nr. 34 din 2 iunie 2000 al Viceguvernatorului Băncii Naționale a României. Prin scrisoarea de înaintare a ordinului s-a solicitat C.E.C., ca să transmită fiecărui administrator sancționat, o copie a acestui ordin. Se constată că actele contestate sunt motivate, iar fapta pentru care recurentul a fost sancționat, este menționată atât în Ordinul nr. 34/2000 al Viceguvernatorului Băncii Naționale a României, cât și în Ordinul nr. 351/2000 al Guvernatorului Băncii Naționale a României, precizându-se că s-a încălcat legea bancară, respectiv art. 69 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 58/1998. Cât privește procesele-verbale pe baza cărora au fost sancționați foștii administratori, petentul putea să cunoască conținutul lor, verificând faptele consemnate de organul de control, în virtutea calității sale de membru al Consiliului de Administrație al C.E.C.

Referitor la fondul cauzei, Curtea reține că nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 66/1996, republicată, lege care nu prevede posibilitatea efectuării unor astfel de plasamente. Aprobarea plasamentelor C.E.C., la F.N.I. și F.N.A. a avut loc la datele de 1 aprilie 1999 și 9 august 1999, când era în vigoare Legea nr. 66/1996 (M. Of. nr. 28/26.01.1999). Art. 2 din această lege nu prevede posibilitatea pentru C.E.C., de a efectua astfel de activități. Invocarea de către recurent a dispozițiilor Statutului C.E.C. aprobat prin H.G. nr. 888/1996, nu poate fi primită, deoarece statutul a fost emis în baza Legii nr. 66/1996, în forma pe care legea a avut-o înaintea republicării sale în luna ianuarie 1999. Conform art. 11 din Legea nr. 66/1996, republicată la 26 ianuarie 1999, modul de organizare și funcționare al C.E.C.

se stabilește prin Statutul propriu elaborat de Consiliul de Administrație și aprobat de Guvern. Asteriscul din dreptul acestui text legal, care trimite la o notă de subsol referitoare la vechiul Statut C.E.C., nu demonstrează viabilitatea H.G. nr. 888/1996, așa cum susține recurentul, hotărârea de guvern – act administrativ, nu poate să fie în contradicție cu legea în baza căreia a fost emisă. În caz contrar, ar însemna că actul administrativ încalcă legea, motiv pentru care nu poate să fie luat în considerare. Consiliul de Administrație al C.E.C., din care făcea parte și recurentul, avea datoria, conform art. 11 din Legea nr. 66/1996, republicată la 26 ianuarie 1999, să elaboreze un nou statut, pe care să-l supună aprobării Guvernului, ceea ce nu a făcut.

Invocarea emiterii de către Banca Națională a României, în luna septembrie 1999, a autorizației, nu exonerează de răspundere, C.E.C. și implicit, nici pe administratorii săi, în ceea ce privește îndeplinirea unor activități care nu sunt prevăzute în art. 2 din Legea nr. 66/1996, republicată, așa cum este cea privind efectuarea unor plasamente cu grad de risc ridicat, în unitățile de fond F.N.I. și F.N.A. Se reține că prin adresa nr. 1157/7659 din 29 iunie 1999, Ministerul Finanțelor Publice a aprobat doar participarea C.E.C., la capitalul social al S.O.V. I. SA, fără referire la plasamentele C.E.C. de la F.N.I. și F.N.A., în legătură cu care a fost reținută vinovăția administratorilor C.E.C.

Recurentul, alături de ceilalți membri ai Consiliului de Administrație al C.E.C., a încălcat, prin aprobarea plasamentelor sus-menționate, disciplina bancară, ceea ce constituie abatere prevăzută de art. 69 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 58/1998. Sub acest aspect, actele constatatoare au reținut corect că aprobarea de către administratorii C.E.C., printre care și recurentul, a efectuării unor plasamente în unitățile de fond F.N.I. și F.N.A., este nelegală, întrucât această activitate nu este inclusă printre cele permise a fi realizate de bancă, așa după cum rezultă din Legea nr. 66/1996 ,republicată, privind reorganizarea C.E.C., în societate bancară pe acțiuni.

Așadar, Hotărârea Consiliului de Administrație a Băncii Naționale a României din 7 iulie 2000, este legală și temeinică, iar sancțiunea aplicată prin Ordinul nr. 351/2000 al Guvernatorului Băncii Naționale a României, este proporțională cu gradul de vinovăție în săvârșirea faptei prevăzută de art. 69 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 58/1998, faptă reținută inițial prin Ordinul nr. 34 din 2 iunie 2000 al Viceguvernatorului Băncii Naționale a României. În consecință, recursul este nefondat și urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.G. împotriva Hotărârii din 7 iulie 2000 a Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2004.