ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 49/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr.104 din

6 februarie 2003 a Tribunalului București a fost condamnat inculpatul Ș.M. în

baza art.211 alin.2 lit.b și c cu aplicarea art.13, 74 și 76 C. pen. la 3 ani

închisoare.

S-au aplicat

dispozițiile art.71 și 64 C. pen. și s-a dedus din pedeapsă durata arestării preventive

de la 17 aprilie 2002 la 13 septembrie 2002.

Inculpatul a fost

obligat la 5.000.000 lei daune morale către partea vătămată A.I.C.constatându-se

că telefonul mobil sustras a fost restituit în timpul urmăririi penale.

Pentru a pronunța

această soluție instanța a reținut în fapt că, în ziua de 10 aprilie 2002, în

jurul orelor 18, în timp ce se afla în fața unui liceu și implicat într-un

conflict la care au participat mai multe persoane,  inculpatul Ș.M. a aplicat

lovituri cu palmele și cu tocul pistolului în cap apoi a deposedat-o prin

violență pe partea vătămată A.I.C. de telefonul mobil „Nokia-3310”.

Ca urmare a

loviturilor aplicate părții vătămate i-au fost produse leziuni pentru care,

conform certificatului medico-legal din dosar, au fost necesare 8-9 zile

îngrijiri medicale.

Ulterior, la 17

aprilie 2002 inculpatul s-a prezentat la poliție, ocazie cu care a fost

recuperat telefonul mobil sustras.

Situația de fapt și

vinovăția inculpatului au fost stabilite în baza declarațiilor părții vătămate,

a  declarațiilor martorilor, a procesului verbal de cercetare la fața locului

probe coroborate cu declarațiile inculpatului.

Curtea de Apel

București, secția I penală prin decizia  nr.287 din 27 mai 2003 a admis apelul

declarat de procuror, a desființat sentința primei instanțe și rejudecând cauza

a înlăturat aplicarea art.74, 76 C. pen. și a majorat pedeapsa la 5 ani

închisoare.

Totodată, a fost

înlăturată obligarea inculpatului la 5.000.000 lei daune morale către partea

vătămată și s-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Prin aceeași

decizie a fost respins apelul declarat de inculpat.

Pentru a decide

astfel instanța de control judiciar a considerat întemeiate criticile formulate

de parchet în sensul greșitei individualizări a pedepsei prin recunoașterea

nejustificată a circumstanțelor atenuante și greșitei soluționări a laturii

civile prin obligarea inculpatului la plata daunelor morale.

Astfel, s-a

apreciat de către instanța de control judiciar că nu se justifică aplicarea

dispozițiilor art.74, 76 C. pen., față de modul în care a fost comisă

infracțiunea, de consecințele produse și de întinderea prejudiciului cauzat

părții vătămate.

Privitor la daunele

morale s-a reținut că acestea nu au fost solicitate de către partea vătămată,

care a cerut numai despăgubiri materiale de 10.000.000 lei reprezentând costul

îngrijirilor medicale pentru leziunile corporale suferite, prejudiciu care nu a

reușit să îl probeze.

În legătură cu

apelul inculpatului s-a considerat nefondată critica formulată în sensul că

fapta trebuia încadrată în infracțiunile de loviri sau alte violențe și de furt

calificat, rezultând din probe că deposedarea părții vătămate de telefonul

mobil s-a făcut prin folosirea violenței, ceea ce caracterizează infracțiunea

complexă de tâlhărie.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs în termen legal inculpatul care, invocând

dispozițiile art.385

9

alin.1 pct.17 și 14 C. proc. pen. a susținut

în principal că fapta trebuia încadrată în dispozițiile art.180 alin.2 și 208,

209 alin.1 lit.e C. pen. și în subsidiar că pedeapsa aplicată în apel este prea

severă, solicitând menținerea pedepsei stabilită de prima instanță.

Recursul declarat

este neîntemeiat.

1.

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului se constată că instanțele au stabilit în mod corect

situația de fapt și vinovăția inculpatului în săvârșirea la data de 10 aprilie

2002 în loc public de către o persoană având asupra sa o armă a infracțiunii de

tâlhărie prevăzută de art.211 alin.2 lit.b și e cu aplicarea art.13 C. pen.

Probele administrate

în cauză au confirmat că inculpatul l-a lovit pe tânărul A.C.I. în zona capului

cu tocul pistolului cu bile pe care făptuitorul îl deținea, partea vătămată a

reușit să fugă, iar inculpatul a urmărit-o trăgând asupra aceluiași tânăr cu

pistolul.

După aproximativ 10

m l-a ajuns din urmă, a continuat să îl lovească, tânărul căzând la pământ.

În aceste condiții

inculpatul i-a luat părții vătămate telefonul mobil din buzunarul hainei, bun

pe care l-a însușit pe nedrept.

Deoarece potrivit

celor ce preced, inculpatul a acționat pe plan subiectiv cu intenția de

sustragere a bunului arătat prin întrebuințarea de violențe, fapta săvârșită

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii complexe de tâlhărie și

nicidecum ale infracțiunilor distincte de lovire și furt calificat, cum s-a

susținut în recurs.

Așa fiind

încadrarea juridică dată faptei este cea corectă, iar motivul de casare invocat

este nefondat.

2.

Referitor la al

doilea motiv de casare în sensul greșitei individualizări a pedepsei aplicată

în apel se constată că nici acesta nu este întemeiat.

Astfel, instanța de

control judiciar aplicând pedeapsa de 5 ani închisoare, situată chiar la

minimul legal, a avut în vedere conform art.72 C. pen., pericolul social al

faptei, împrejurările săvârșirii ei, valoarea prejudiciului cauzat,

consecințele la care a fost expusă partea vătămată, respectiv producerea unor

leziuni vindecabile în 8-9 zile îngrijiri medicale, dar și persoana

inculpatului care nu posedă antecedente penale și a recunoscut în parte infracțiunea.

Se mai constată că

această pedeapsă este de natură a asigura, potrivit art.52 C. pen., prevenirea

săvârșirii de noi infracțiuni și reintegrarea în comunitate a făptuitorului.

În sfârșit, mai

este de menționat că în cauză nu s-a probat existența unor împrejurări din cele

prevăzute la art.74 C. pen. care să constituie circumstanțe atenuante spre a fi

posibilă coborârea pedepsei sub minimul legal, așa cum s-a solicitat de către

recurent.

3.

Întrucât motivele

de recurs invocate sunt neîntemeiate, iar din examinarea actelor dosarului nu

se constată existența unor cazuri de casare din cele prevăzute de art.385

9

alin.3 C. proc. pen. care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea, în

baza art.385

15

pct.1 lit.b din același cod, urmează a respinge

recursul declarat de inculpat, ca nefondat, cu obligarea acestuia la cheltuieli

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge,

ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul Ș.M. împotriva deciziei penale nr.287

din 27 mai 2003 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă pe inculpat la plata

sumei de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 7 ianuarie 2004.