ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2272/2003

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 444 din 7 mai 2002, Tribunalul București, secția a II–a penală, a condamnat pe inculpatul P.F. la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri de mare risc, fără drept, în vederea consumului propriu, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. În baza art. 17 din Legea nr. 143/2000, a confiscat de la inculpat cantitatea de 0,78 gr. heroină, rămasă în urma efectuării analizelor de laborator. S-a reținut că, la data de 7 februarie 2002, asupra inculpatului a fost găsită o pungă de celofan conținând o substanță pulverulentă de culoare bej.

În urma efectuării constatării tehnico - științifice asupra probei menționate, s-a stabilit că punga conținea 0,83 gr. heroină. Inculpatul, în faza urmăririi penale a arătat că nu este traficant sau consumator de droguri și că nu-și poate explica cum punga a ajuns asupra sa, la cercetarea judecătorească recunoscând săvârșirea faptei de consum de droguri. Împotriva hotărârii primei instanțe, inculpatul a declarat apel, arătând că, urmare unei greșite individualizări, pedeapsa aplicată este mult prea severă, astfel că solicită reducerea acesteia. Curtea de Apel București, secția a II–a penală, prin decizia nr. 653/ A din 8 octombrie 2000, a admis apelul declarat de către inculpat, a desființat în parte hotărârea atacată și, rejudecând, a redus pedeapsa aplicată inculpatului de la 5 ani, la 3 ani închisoare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că, deși inculpatul este cunoscut cu antecedente penale, anterior nu a săvârșit același gen de infracțiuni, iar față de ultima infracțiune a intervenit reabilitarea, condiții în care aplicarea unei pedepse la maximul prevăzut de lege apare ca fiind excesivă. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat apel atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cât și inculpatul P.F. Invocând motivul de casare, prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., parchetul a susținut că decizia pronunțată în apel este netemeinică și nelegală, pedeapsa aplicată inculpatului, sub aspectul cuantumului, nefiind just individualizată. S-a susținut că, pentru a aplica inculpatului o pedeapsă de 3 ani închisoare, instanța de apel nu a ținut seama, în suficientă măsură, de gradul de pericol social al faptei comise, de condițiile concrete, de săvârșire a acesteia și de persoana inculpatului.

În concluzie, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea hotărârii primei instanțe. Inculpatul a declarat recurs, fără a-l motiva în scris, la termenul de judecată din 15 mai 2003, prin apărător, solicitând reducerea pedepsei aplicate. Examinând cauza în raport de criticile formulate, se constată următoarele: Din cazierul judiciar rezultă că inculpatului i s-au aplicat anterior patru măsuri educative în perioada minoratului și o pedeapsă cu închisoarea, de 2 ani după împlinirea vârstei de 18 ani, toate pentru săvârșirea unor infracțiuni de furt calificat, din ultima pedeapsă fiind liberat condiționat la data de 11 octombrie 1995, având un rest de executat de 218 zile închisoare.

La data de 7 februarie 2002, inculpatul a săvârșit o nouă faptă penală, ceea ce dovedește perseverență în activitatea infracțională, pedepsele anterioare nefiind, în acest caz, apte a asigura reeducarea și reinserția socială a acestuia. Pe de altă parte, pe parcursul procesului penal inculpatul a avut o atitudine oscilantă, de natură să îngreuneze cercetarea penală. În raport de aceste împrejurări, se constată că reducerea pedepsei în apel nu satisface exigențele unei juste individualizări judiciare a pedepsei, conform criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen. Așa fiind, se constată că în mod greșit instanța de control judiciar a admis apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanțe, decizia pronunțată fiind supusă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen. Ca o consecință, este exclusă o reindividualizare a pedepsei, în sensul reducerii cuantumului, așa încât, criticile inculpatului apar ca neîntemeiate. În consecință, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Curtea va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, va casa decizia atacată și va menține hotărârea primei instanțe. Totodată, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către inculpat, ca nefondat. Conform art. 88 C. pen., se va deduce din pedeapsă perioada reținerii și a arestării preventive a inculpatului de la 7 februarie 2002, la zi. În baza art. 192 alin. (2) C. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 653/ A din 8 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind pe inculpatul P.F. Casează decizia penală atacată și menține hotărârea primei instanțe. Deduce din pedeapsă reținerea și perioada executată în arest preventiv de la 7 februarie 2002, la 15 mai 2003. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.F. împotriva aceleiași decizii. Obligă pe inculpat la plata sumei de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pronunțată în ședință publică, azi 15 mai 2003.