ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2272/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 444 din 7

mai 2002, Tribunalul București, secția a II–a penală, a condamnat pe inculpatul

P.F. la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri

de mare risc, fără drept, în vederea consumului propriu, prevăzută de art. 4

din Legea nr. 143/2000, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea

prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) C.

pen.

În baza art. 17 din Legea nr. 143/2000,

a confiscat de la inculpat cantitatea de 0,78 gr. heroină, rămasă în urma

efectuării analizelor de laborator.

S-a reținut că, la data de 7

februarie 2002, asupra inculpatului a fost găsită o pungă de celofan conținând

o substanță pulverulentă de culoare bej.

În urma efectuării constatării

tehnico - științifice asupra probei menționate, s-a stabilit că punga conținea

0,83 gr. heroină.

Inculpatul, în faza urmăririi penale

a arătat că nu este traficant sau consumator de droguri și că nu-și poate

explica cum punga a ajuns asupra sa, la cercetarea judecătorească recunoscând

săvârșirea faptei de consum de droguri.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

inculpatul a declarat apel, arătând că, urmare unei greșite individualizări,

pedeapsa aplicată este mult prea severă, astfel că solicită reducerea acesteia.

Curtea de Apel București, secția a

II–a penală, prin decizia nr. 653/ A din 8 octombrie 2000, a admis apelul

declarat de către inculpat, a desființat în parte hotărârea atacată și,

rejudecând, a redus pedeapsa aplicată inculpatului de la 5 ani, la 3 ani

închisoare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut că, deși inculpatul este cunoscut cu antecedente

penale, anterior nu a săvârșit același gen de infracțiuni, iar față de ultima

infracțiune a intervenit reabilitarea, condiții în care aplicarea unei pedepse

la maximul prevăzut de lege apare ca fiind excesivă.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au declarat apel atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cât și

inculpatul P.F.

Invocând motivul de casare, prevăzut

de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., parchetul a susținut că decizia

pronunțată în apel este netemeinică și nelegală, pedeapsa aplicată

inculpatului, sub aspectul cuantumului, nefiind just individualizată.

S-a susținut că, pentru a aplica

inculpatului o pedeapsă de 3 ani închisoare, instanța de apel nu a ținut seama,

în suficientă măsură, de gradul de pericol social al faptei comise, de

condițiile concrete, de săvârșire a acesteia și de persoana inculpatului.

În concluzie, procurorul a solicitat

admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea hotărârii primei

instanțe.

Inculpatul a declarat recurs, fără

a-l motiva în scris, la termenul de judecată din 15 mai 2003, prin apărător,

solicitând reducerea pedepsei aplicate.

Examinând cauza în raport de

criticile formulate, se constată următoarele:

Din cazierul judiciar rezultă că

inculpatului i s-au aplicat anterior patru măsuri educative în perioada

minoratului și o pedeapsă cu închisoarea, de 2 ani după împlinirea vârstei de

18 ani, toate pentru săvârșirea unor infracțiuni de furt calificat, din ultima pedeapsă

fiind liberat condiționat la data de 11 octombrie 1995, având un rest de

executat de 218 zile închisoare.

La data de 7 februarie 2002,

inculpatul a săvârșit o nouă faptă penală, ceea ce dovedește perseverență în

activitatea infracțională, pedepsele anterioare nefiind, în acest caz, apte a

asigura reeducarea și reinserția socială a acestuia.

Pe de altă parte, pe parcursul

procesului penal inculpatul a avut o atitudine oscilantă, de natură să

îngreuneze cercetarea penală.

În raport de aceste împrejurări, se

constată că reducerea pedepsei în apel nu satisface exigențele unei juste

individualizări judiciare a pedepsei, conform criteriilor generale prevăzute de

art. 72 C. pen.

Așa fiind, se constată că în mod

greșit instanța de control judiciar a admis apelul declarat de inculpat

împotriva hotărârii primei instanțe, decizia pronunțată fiind supusă cazului de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

Ca o consecință, este exclusă o

reindividualizare a pedepsei, în sensul reducerii cuantumului, așa încât,

criticile inculpatului apar ca neîntemeiate.

În consecință, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Curtea va admite recursul declarat de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București, va casa decizia atacată și va menține

hotărârea primei instanțe.

Totodată, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către

inculpat, ca nefondat.

Conform art. 88 C. pen., se va

deduce din pedeapsă perioada reținerii și a arestării preventive a inculpatului

de la 7 februarie 2002, la zi.

În baza art. 192 alin. (2) C. pen.,

inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 653/

A din 8 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

privind pe inculpatul P.F.

Casează decizia penală atacată și

menține hotărârea primei instanțe.

Deduce din pedeapsă reținerea și

perioada executată în arest preventiv de la 7 februarie 2002, la 15 mai 2003.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul P.F. împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe inculpat la plata sumei de

1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pronunțată în ședință publică, azi

15 mai 2003.