ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4262/2003

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: În fond după casare, prin sentința penală nr. 683 din 4 iulie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, inculpata Z.M. a fost condamnată la 5 ani închisoare, pentru infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. d) și i), cu aplicarea art. 74 lit. a) și c), raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 65 C. pen., a interzis inculpatei dreptul de a exercita profesia de asistentă medicală pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale. S-a dedus din pedeapsa aplicată arestarea preventivă de la 23 aprilie 1997, până la 4 august 1997. În baza art. 334 C. proc.

pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reținută în sarcina inculpatului N.M. din infracțiunea, prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. d) și i) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 314 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. și a dispus condamnarea inculpatului la 2 ani închisoare. În baza art. 1 și art. 10 din Legea nr. 137/1997 a constatat că pedeapsa este grațiată integral și condiționat. A constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 28 aprilie 1997, până la 4 august 1997. Inculpații au fost obligați în solidar la plata sumei de 3.000.000 lei despăgubiri către partea civilă R.N. Au fost obligați inculpații și la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarea situație de fapt: La data de 22 aprilie 1997, echipajul de salvare, format din inculpatul N.M. (conducător autosanitară) și inculpata Z.M. (asistent medical) au primit dispoziția de a-l transporta pe pacientul N.C. de la Spitalul Clinic de Urgență „Sf. P.” la Spitalul Clinic „Dr. V.B.”, scop în care li s-a înmânat fișa medicală și buletinul de identitate al bolnavului. La Spitalul „Sf. P.”, bolnavul a fost spălat, deparazitat, i s-au făcut teste, radioscopie pulmonară și perfuzat la spitalul de mai sus de la ora 19,10, până la 1,10, fiind sub supraveghere medicală timp de aproape 5 ore. Medicul G.V. după efectuarea analizelor uzuale (radioscopie pulmonară și electrocardiogramă) a pus diagnosticul „suspect T.B.C.

pulmonar secundar” și, considerând că acest diagnostic nu reprezintă o urgență medicală, a dispus internarea la o unitate sanitară de specialitate și anume Spitalul Clinic „Dr. V.B.”. La ora 1,20, au ajuns la Spitalul „Dr. V.B.”, de unde au plecat la ora 1,40, spre internare la Spitalul T., când, de asemenea, s-a refuzat internarea bolnavului, indicându-se transferarea acestuia la Spitalul „Sf. E.”. În urma examinării superficiale a bolnavului și stabilirii unui diagnostic incorect de T.B.C. pulmonar, care nu reprezenta o urgență medicală, s-a ajuns la situația că bolnavul să fie trimis de la un spital, la altul, refuzându-se internarea. Astfel, în acest lanț de împrejurări, la ora 2,00, autosanitara în care se afla bolnavul N.C., a ajuns la Spitalul de Pneumoftiziologie T. Inculpata Z.M.

s-a prezentat la camera de gardă a spitalului, medic de gardă fiind martora S.G., care în urma examinării actelor medicale, a pus diagnosticul de T.B.C. pulmonar și, pentru că acesta avea domiciliul în sectorul 2, a dispus transferul lui N.C. la Spitalul Sf. E., o secție a Spitalului T.. În loc să se conformeze dispoziției primite, în sensul transportului lui N.C. la Spitalul Sf. E., inculpata a luat legătura telefonică cu numita R.G., operator registrator de urgență de la dispeceratul Serviciului de Ambulanță București. Aceasta i-a sugerat să-l ducă pe bolnav la Spitalul P., sau la domiciliu dacă are buletin. Inculpata a comunicat, tot prin stația radio, că o să-l lase pe bolnav la domiciliu.

Căutând în punga aflată în mașină lângă brancardă, inculpatul N.M. a găsit buletinul de identitate al lui N.C., pe care i l-a dat inculpatei Z.M. Aceasta constatând că N.C. are domiciliul în București, i-a spus șoferului să conducă autosanitara la domiciliul bolnavului. Ajungând pe strada I.H.R., în jurul orei 2,30, cei doi inculpați au căutat imobilul. Întrucât nu a găsit imobilul, inculpata Z.M. i-a indicat inculpatului N.M. un loc în care să oprească și în care a stabilit, „prin deducție” că se află. Deducția rezultă din raportarea la o plăcuță, așa cum rezultă din planșa foto, locul în care a fost găsită victima și care nu era în fața unei locuințe, ci al societății C. SA. Fără a exista o comunicare, o conlucrare între cei doi inculpați, în sensul că inculpatul N.M.

să o ajute pe inculpata Z.M., pentru a-l da jos din salvare, victima a fost coborâtă, sprijinită pe brațe, a fost transportată și lăsată sprijinită de poarta situată în locul arătat, poartă pe care inculpata Z.M. a încercat să o deschidă, fără a reuși, întrucât aceasta era încuiată. Lângă partea vătămată, cei doi inculpați au lăsat buletinul de identitate al acestuia, precum și actele medicale întocmite în condițiile relatate. Cei doi au plecat la mașină, inculpatul N.M. a pus în mișcare autosalvarea, plecând de pe str. I.H.R. Din autoturism, inculpata Z.M. a luat legătura, din nou prin stația radio cu Dispeceratul Serviciului de Ambulanță al Municipiului București, comunicând că, „n-a fost prea ușor, l-au dus la domiciliu, la presupusul domiciliu”.

A concluzionat instanța că din convorbirea cu Serviciul de Ambulanță, rezultă cert intenția inculpatei de a nu continua să acționeze pentru internarea bolnavului, sau măcar să ia hotărârea de a-l lăsa la Spitalul T., deși observase „că era confuz și nu era în regulă”. Inculpata a hotărât să îl ducă pe bolnav la domiciliu, neconformându-se dispozițiilor obligatorii potrivit atribuțiilor de serviciu: însoțirea bolnavului pentru a-l interna la Spitalul „Sf. E.”. Stabilind prin deducție, domiciliul bolnavului și fără a ține seama că era întuneric și poarta era încuiată, inculpata a hotărât să lase victima rezemată de un gard, cu perfuzia în braț și punga alături, în condițiile în care victima era în bustul gol, având doar un pantalon de pijama, iar afară era o temperatură de 4-5 grade Celsius și umiditate (fiind luna aprilie).

Raportul medico-legal a stabilit drept cauză a decesului: insuficiență acută cardiorespiratorie, la un bolnav cu pleurezie acută și acteletazie pulmonară consecutivă, pe fondul unei afecțiuni cardiovasculare la un individ denutrit, în condițiile neacordării asistenței medicale de specialitate. Nu avea leziuni tuberculoase ci miocardoscleroză, plămân cardiac, iar în tanatogeneza cazului trebuie luat în considerare și coexistența factorului „frig”, care a fost un factor favorizant și nu determinant. Prin urmare, s-a apreciat că există o legătură de cauzalitate între expunerea la frig și umiditate prin modul în care a fost abandonată victima și decesul acesteia, această expunere constituind un factor favorizant, care s-a supraadăugat în tanatogeneză, factor preexistent și concomitent.

Prin avizul solicitat în urma rejudecării cauzei s-a constatat că rolul major în decesul victimei l-a avut bolile preexistente ale acestuia, afecțiunile cardio-vasculare cronice, pleurezia masivă și atelectazia pulmonară, iar cea mai importantă manoperă impusă de caz era evacuarea lichidului din cavitatea pleurală, care ar fi redus atelectozia și implicit insuficiența respiratorie acută, ulterior fiind necesară administrarea unui tratament specific afecțiunilor menționate. În sarcina inculpatei Z.M., instanța de fond a reținut infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. d) și i) C. pen., constând în aceia că, a lăsat victima bolnavă, cu perfuzie la mână, dezbrăcată, pe stradă, noaptea când era o temperatură scăzută, ceea ce a condus la decesul acesteia.

A concluzionat instanța că inculpata Z.M. a acționat cu intenție indirectă, iar între acțiunea acesteia și rezultat (moartea victimei) există legătură de cauzalitate. În ceea ce privește activitatea inculpatului N.M. s-a reținut că, între cei doi inculpați nu a existat o conlucrare efectivă, manifestată prin acte de autorat, neputându-se reține în sarcina inculpatului nici acte de complicitate. Pentru inculpatul N.M., bolnavul era o persoană fără ajutor. Între cei doi inculpați nu a existat o înțelegere ca bolnavul să fie lăsat în fața imobilului, iar pe de altă parte șoferii de pe autosalvare sunt obligați prin regulamentul de ordine interioară să însoțească personalul medico-sanitar, la solicitarea acestuia.

Concluzia instanței de fond a fost că inculpatul N.M. se face vinovat de infracțiunea, prevăzută de art. 314 alin. (1) C. pen. La individualizarea pedepselor aplicate celor doi inculpați s-au avut în vedere criteriile generale, prevăzute de art. 72 C. pen. Cu privire la inculpata Z.M., instanța având în vedere împrejurările reale în care a fost săvârșită fapta, poziția sinceră a inculpatei și datele ce caracterizează persoana acesteia, a apreciat că se justifică reținerea de circumstanțe atenuante. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpații Z.M. și N.M. Parchetul a criticat sentința pentru greșita schimbare a încadrării juridice a faptei inculpatului N.M.

și netemeinicia pedepselor aplicate celor doi inculpați. Inculpata Z.M., prin apelul său, a criticat sentința pentru următoarele motive: - în mod greșit instanța de fond a respins cererea de restituire a cauzei la procuror, în condițiile în care faptele sunt indivizibile, iar soluționarea separată, după infirmarea dispusă de procuror la data de 11 iunie 2002, creează riscul emiterii unor soluții contradictorii, cu privire la cauza morții și a legăturii de cauzalitate; - greșita condamnare a inculpatei Z.M. pentru infracțiunea prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. d) și i) C. pen., având în vedere că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia. În subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice în art. 314 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru aceleași motive avute în vedere de instanța de fond în cazul inculpatului N.M.

În fața instanței, prin avocat, inculpata a solicitat schimbarea încadrării juridice, în art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. Inculpatul N.M. a solicitat reținerea infracțiunii prevăzută de art. 314 C. pen. și aplicarea unei pedepse astfel încât instanța să o constate grațiată, conform Legii nr. 137/1997. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 809 din 12 decembrie 2002 a admis apelul declarat de Parchet, a desființat în parte sentința atacată și în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei inculpatului N.M. în infracțiunea de complicitate la omor calificat, prevăzută de art. 26, raportat l art. 174 și art. 175 lit. d) și i) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., dispunând condamnarea inculpatului la 3 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

A majorat pedeapsa aplicată inculpatei Z.M. de la 5 ani închisoare la 7 ani închisoare. S-a dispus interzicerea pentru inculpată a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pe o perioadă de 4 ani. Apelurile declarate de inculpații N.M. și Z.M. au fost respinse ca nefondate. A motivat instanța de apel că greșit instanța de fond a schimbat încadrarea juridică a faptei inculpatului N.M. din infracțiunea prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. d) și i) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 314 C. pen., apreciind că pentru inculpat, victima era o persoană fără ajutor, în neputința de a se îngriji, iar fapta sa a constat în părăsirea bolnavului. Concluzia la care a ajuns instanța este greșită întrucât latura obiectivă a infracțiunii, prevăzute de art. 314 C. pen., nu are în vedere fapta care a avut ca urmare moartea victimei.

Fapta inculpatului care a avut ca urmare moartea victimei urmează a fi încadrată în infracțiunea de omor calificat, iar cu privire la participația sa, urmează a se reține forma complicității, constând în ajutorul pe care l-a dat în transportarea victimei și acordul de a fi lăsată într-un loc impropriu, având drept rezultat decesul acesteia. Sub acest aspect, instanța de apel a dispus schimbarea încadrării juridice în infracțiunea, prevăzută de art. 26, raportat la art. 174 și art. 175 lit. d) și i) C. pen., reținând în favoarea inculpatului și circumstanțe atenuante, motivat de lipsa antecedentelor penale și atitudinea procesuală pe parcursul procesului penal. Referitor la pedeapsa aplicată inculpatei Z.M.

de 5 ani închisoare, s-a apreciat că aceasta nu este de natură să atingă scopul educativ și preventiv, prevăzut de art. 52 C. pen. și se impune majorarea ei. În ceea ce privește apelul declarat de inculpata Z.M. instanța de apel a constatat că nu este fondat. Cererea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 178 C. pen., s-a apreciat că nu poate fi primită, întrucât nu există vinovăția sub forma culpei. Din modul de acțiune al inculpatei rezultă forma intenției indirecte. Moartea victimei nu s-a datorat nerespectării de către inculpată a unor măsuri de prevedere ci a fost rezultatul acțiunii inculpatei de a o lăsa în stradă în condițiile atmosferice la care s-a făcut referire, raportat și la bolile de care suferea.

Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpații Z.M. și N.M. Parchetul a criticat decizia cu privire la încadrarea juridică reținută inculpatului N.M., de complicitate la infracțiunea de omor calificat și a solicitat reținerea infracțiunii în forma coautoratului, întrucât din probatoriul administrat rezultă că activitățile infracționale ale celor doi inculpați s-au conjugat și avut la bază o voință comună, acțiunile completându-se reciproc și integrându-se într-un rezultat unic, respectiv decesul victimei. Prin al doilea motiv de recurs este criticată pedeapsa aplicată inculpatului N.M. în cuantum de 3 ani închisoare, în condițiile în care art. 76 alin. (2) C. pen., stabilește că la infracțiunile de omor prin reținerea de circumstanțe atenuante pedeapsa se coboară până la o treime din minimul special, aceasta putând fi stabilită la cuantumul de 5 ani închisoare.

Sub acest aspect pedeapsa aplicată de 3 ani închisoare este nelegală. Ultimul motiv de recurs vizează netemeinicia pedepselor aplicate ambilor inculpați, prin reținerea nejustificată de circumstanțe atenuante. Inculpatul N.M. a criticat hotărârile pronunțate cu privire la reținerea greșită a situației de fapt cu consecința reținerii vinovăției sale, pentru infracțiunea de complicitate la omor calificat și a solicitat achitarea în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. S-a arătat că el a fost șoferul pe autosanitară și nu a avut calitatea de a se implica în deciziile și acțiunile specifice personalului medico-sanitar. Nu a avut nici o contribuție la luarea deciziei de transportare a bolnavului la domiciliu.

Instanța de apel greșit a reținut că bolnavul a fost lăsat într-un loc impropriu cu acordul inculpatului N.M., ceea ce a avut ca rezultat decesul acestuia. Ajutorul pe care l-a dat pentru coborârea bolnavului la solicitarea asistentei medicale se situează în limita atribuțiilor stabilite de regulamentul de ordine interioară al Stației de ambulanță București. Inculpata Z.M. a criticat hotărârea instanței de apel pe următoarele aspecte: - în cauză se impune restituirea cauzei la parchet, pentru completarea urmăririi penale; Din conținutul actelor medico-legale aflate la dosarul cauzei și al avizelor Comisiei de Avizare și Control de pe lângă I.M.L. rezultă că „Abandonarea bolnavului în stradă reprezintă o conduită medicală inadmisibilă, ca de altfel și conduita medicilor care au refuzat examinarea și internarea bolnavului”.

Neacordarea asistenței medicale de către medicii de la spitalele Sf. P., Dr. V.B., și T. se înscrie ca o condiție favorizată la decesul victimei, la fel ca și abandonarea bolnavului în stradă. Pentru stabilirea legăturii de cauzalitate între activitatea medicilor de la spitalele la care s-a făcut referire și moartea lui N.C. se impune restituirea cauzei la Parchet, pentru completarea urmăririi penale. - nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, iar încadrarea juridică reținută faptei este greșită. Concluzia la care au ajuns instanțele că inculpata Z.M. a acționat cu vinovăție sub forma intenției indirecte, nu are suport probator. În realitate inculpata a avut convingerea că moartea victimei nu se va produce, având în vedere diagnosticele medicilor care l-au examinat, convingere întărită și de hotărârea dispeceratului de a-l lăsa pe bolnav la domiciliu.

Pe de altă parte, nu există o legătură de cauzalitate directă între lăsarea victimei în stradă și decesul acesteia. Actele medico-legale au stabilit că bolile preexistente, respectiv afecțiunile cardio-vasculare cronice, pleurezia masivă și atelectozia pulmonară, au avut o contribuție esențială la producerea morții victimei, iar lăsarea în frig reprezintă o contribuție înlesnitoare, care nu au avut un rol determinant în producerea morții. Concluzia la care a ajuns medicii legiști, că nu există certitudine că tratamentul medical corespunzător și aplicat de urgență putea fi de natură a salva în mod sigur viața victimei conduce la stabilirea că moartea lui N.C. s-ar fi produs și în condițiile neabandonării sale în stradă, datorită afecțiunilor preexistente.

Inculpata nu a urmărit producerea morții victimei și nici nu l-a acceptat, din dispoziția dispeceratului Stației de salvare l-a lăsat pe bolnav în stradă, la adresa din buletin, sperând în mod ușuratic că decesul nu se va produce. S-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. În subsidiar, s-a solicitat reținerea și pentru inculpata Z.M. a infracțiunii, prevăzute de art. 314 C. pen., pedeapsa aplicată inculpatei este prea aspră. Față de criteriile de individualizare, prevăzute de art. 72 C. pen. și datele ce caracterizează persoana inculpatei, care între timp a devenit medic, cu caracterizări laudative solicită ca pedeapsa ce i se va aplica să fie neprivativă de libertate.

Examinând recursurile declarate în raport de criticile formulate precum și din oficiu, în conformitate cu art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele: Probele administrate confirmă situația de fapt reținută de cele două instanțe. Concluzia cu privire la reținerea vinovăției inculpatului N.M. pentru complicitate la infracțiunea de omor calificat este greșită. Probatoriul administrat confirmă că N.M. era angajat ca șofer al Serviciului de ambulanță al municipiului București de circa 2 luni de zile și potrivit sarcinilor de serviciu executa orice misiune pe care o primea și era obligat să ajute la transportul bolnavului cu targa, fiind subordonat medicului coordonator sau personalului medico-sanitar din teren.

Din fișa postului emisă de Serviciul de ambulanță al municipiului București, rezultă că șoferul de pe autosanitară „execută imediat și prompt misiunea ce o primește”, „este obligat să ajute la transportul bolnavului cu targa”. Starea de sănătate a lui N.C. era cunoscută de asistenta medicală Z.M. care, cu ambulanța condusă de N.M. l-a preluat pe bolnav de la Spitalul clinic de urgență Sf. P. cu fișa medicală și cu indicația de a fi internat la Spitalul V.B. Această unitate sanitară, după consultul bolnavului și-a declinat competența teritorială, pentru internarea bolnavului la Spitalul de Pneumoftiziologie T. După examinarea actelor de medicul de gardă s-a dat indicația ca bolnavul să fie condus cu autosanitara pentru internare la o secție a Spitalului T., Sf.

E. N.M. a auzit discuțiile purtate prin stația radio de asistenta Z.M. cu dispeceratul Serviciului de ambulanță al municipiului București, prin care s-a hotărât deplasarea bolnavului la domiciliu. Rezultă, de necontestat, că inculpata Z.M. i-a indicat șoferului unde să oprească pe str. I.H.R. și la ajutorul solicitat, N.M. a ajutat la coborârea bolnavului cu targa și deplasarea acestuia în fața imobilului. Schimbarea destinației de conducere a bolnavului pentru internare la Spitalul Sf. E. și de lăsare a acestuia la domiciliu, a fost decizia inculpatei Z.M. Conducerea la domiciliu a bolnavului presupunea încredințarea acestuia familiei și nu lăsarea pe stradă, în fața „presupusului” domiciliu, noaptea cu temperaturi scăzute de 4-5 grade și în condițiile în care N.C.

era îmbrăcat numai cu un pantalon de pijama, dar acestea sunt împrejurări imputabile asistentei medicale Z.M. Este cert stabilit că între cei doi inculpați nu au existat discuții cu privire la ce trebuie făcut în legătură cu bolnavul sau discuții cu privire la abandonarea bolnavului, astfel că decizia luată de cadrul medical a fost hotărâtoare. Conduita inculpatului N.M. și intenția cu care a acționat trebuie examinate și apreciate în contextul general al faptelor, care au condus la decesul victimei și nu segmențial raportat numai la ajutorul dat la solicitarea asistentei medicale, de coborâre a bolnavului cu targa și lăsarea bolnavului la domiciliu, în modalitatea concepută de cadrul medical de specialitate.

Pentru a stabili existența vinovăției în cadrul unei fapte penale, este necesar să se facă o apreciere a tuturor împrejurărilor anterioare, concomitente și posterioare săvârșirii faptei. În stabilirea vinovăției nu pot fi luate în considerare numai elemente izolate, atâta timp cât există și alte elemente din care poate fi dedusă adevărata poziție subiectivă a făptuitorului. Inculpatul N.M., șofer pe autosanitară, nu cunoștea și nici nu avea obligația să cunoască starea medicală a bolnavului, diagnosticul stabilit și deciziile medicale luate de medicii de specialitate, care urmau să fie executate de asistenta medicală Z.M. El a executat dispozițiile primite de la Z.M., de a-l transporta pe bolnav la spitalele la care s-a făcut referire, inclusiv ultima dispoziție de a-l duce pe bolnav la domiciliu și de a-l coborî cu targa pentru a-l lăsa la domiciliu.

În lipsa oricărei înțelegeri ori discuții a asistentei medicale cu șoferul autosanitarei, care să aibă ca finalitate abandonarea bolnavului cu posibilitatea producerii ulterioare a decesului acestuia, ajutorul dat de N.M. de a coborî bolnavul cu targa, la solicitarea lui Z.M., pentru a-l lăsa la domiciliu în împrejurările și condițiile stabilite de cadrul medical de specialitate, nu constituie o faptă comisă cu vinovăție de acesta. În mod constant inculpatul N.M. a declarat că el executa ceea ce i se spunea, iar ajutorul dat asistentei medicale, l-a făcut în cadrul obligației de serviciu. Coborârea bolnavului cu targa l-a făcut pe tot intervalul de 2 luni, de când era angajat ca șofer. În raport de cele reținute, concluzia care se impune este că inculpatul N.M.

în ajutorul acordat asistentei medicale Z.M. de a coborî bolnavul cu targa, pentru a-l lăsa în fața presupusului domiciliu al acestuia, a acționat fără vinovăție la fapta penală săvârșită de inculpată, având în vedere și atribuțiile de serviciu ale șoferului pe autosanitară de a „executa imediat și prompt misiunea ce o primește” și „obligația de a ajuta la transportul bolnavului cu targa”. În conformitate cu art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de inculpatul N.M., a casa hotărârile atacate și în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., se va dispune achitarea acestuia pentru complicitate la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 26, raportat la art. 174 și art. 175 lit. d) și i) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen.

Recursul declarat de Parchet cu privire la acest inculpat este nefondat, urmând a fi respins în conformitate cu art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Cu privire la inculpata Z.M., vinovăția acesteia pentru infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. d) și i) C. pen., a fost corect reținută, pentru următoarele considerente: Z.M. este asistenta medicală și a luat cunoștință de starea gravă a sănătății bolnavului N.C., aflat în stare de inconștiență pentru care s-a dispus și perfuzarea acestuia și deținea fișa medicală cu diagnosticele stabilite. În condițiile în care bolnavul adus cu salvarea a intrat în rețeaua sanitară a spitalelor, stația de salvare se degrevează de orice responsabilitate, ne mai putând lua decizii în legătură cu bolnavul.

Din proprie inițiativă inculpata Z.M. nu a respectat indicația dată de Spitalul T. de a merge cu salvarea pentru internarea bolnavului la Secția Sf. E. Hotărârea de a-l transporta pe bolnav la domiciliu, pe baza presupunerii că nici Spitalul Sf. E. nu va accepta internarea bolnavului, i-a aparținut în exclusivitate inculpatei. Consultarea inculpatei cu operatoarea radio O.G. din cadrul Stației de salvare, în urma căreia a luat hotărârea de a-l transporta pe bolnav la domiciliu din buletinul de identitate, nu o absolvă de responsabilitatea în luarea deciziei de a nu urma dispoziția medicului de gardă de la Spitalul T. în sensul internării bolnavului la o altă secție a acestui spital, respectiv Spitalul Sf.

E. Totodată inculpata și-a asumat conștient și responsabilitatea cu privire la consecințele care decurg din agravarea sănătății bolnavului N.C., fără acordarea asistenței medicale de specialitate. În condițiile în care nu a putut comunica cu bolnavul, datorită stării grave a afecțiunilor de care suferă acesta, inculpata i-a solicitat lui N.M. să oprească pe str. I.H.R. și nedepistând numărul străzii, i-a indicat șoferului să oprească, unde ea a stabilit presupusul domiciliu. După coborârea bolnavului și în condițiile în care nu a depistat domiciliul cestuia, decizia inculpatei de a-l lăsa pe N.C., noaptea în jurul orei 2,30, pe o vreme umedă și cu temperatură scăzută de 4-5 grade celsius, rezemat în fața unei porți, îmbrăcat sumar, într-un pantalon de pijama a contribuit la rezultat letal, produs după câteva ore, respectiv moartea victimei.

Concluzia Comisiei Medico – Legale, prin avizul nr. E.1/3057/2002, că moartea victimei nu a fost violentă, rolul major în deces l-au avut bolile preexistente ale acesteia (afecțiunile cardio vasculare cronice, pleurezia masivă li atelectazia pulmonară), iar expunerea la frig a constituit un factor favorizant și nu determinant, nu înlătură legătura cauzală între activitatea inculpatei și rezultatul care s-a produs, respectiv moartea victimei. Fiind cadru medical, prin deciziile luate inculpata Z.M. nu a urmărit dar a acceptat moartea victimei, ca rezultat al acțiunii sale, ceea ce califică fapta ca infracțiune de omor calificat, săvârșită cu intenție indirectă.

Motivul de recurs al inculpatei pentru restituirea cauzei la Parchet, pentru reaudierea medicilor de la cele 4 spitale unde a fost transportat bolnavul și stabilirea culpelor medicale ale acestora în stabilirea diagnosticului corect și aplicarea tratamentului corespunzător precum și stabilirea legăturii cauzale între conduita necorespunzătoare a acestora și moartea victimei, nu poate fi primit. Potrivit art. 317 C. proc. pen., judecata se mărginește la fapta și persoana arătată în actul de sesizare. Prin rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală sau neînceperea urmăririi penale față de medicii care au acordat asistență medicală bolnavului N.C. în ziua de 22 aprilie 1997, pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Pe de altă parte, în cursul judecății, procurorul de ședință nu a cerut extinderea procesului penal cu privire la alte persona, care să fi participat la săvârșirea unei fapte penale în legătură cu fapta pentru care inculpata Z.M. a fost trimisă în judecată. Din actele depuse la dosar a rezultat însă organizarea necorespunzătoare a serviciilor medicale de urgență, prin declinarea competenței, care a echivalat uneori cu refuzul de internare a bolnavului și prestare a serviciilor medicale în regim de urgență. Aceste aspecte, servesc la evaluarea condițiilor, care au condus la producerea decesului victimei. Al doilea motiv de recurs, prin care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de ucidere din culpă, nu este fondat.

Probele administrate confirmă că inculpata, cadru medical cu obligația de a acorda îngrijiri medicale bolnavului și pe timpul transportului cu autosanitara, până la ajungerea la spital, a prevăzut că prin modul în care a acționat (reținut în prezenta hotărâre și care nu va mai fi reluat) victima ar putea deceda și chiar dacă nu a urmărit acest rezultat, l-a acceptat în mod conștient, ceea ce înseamnă că a acționat cu intenție și nu din culpă. Pentru aceleași considerente nu poate fi primit nici motivul de recurs, prin care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor calificat, în infracțiunea prevăzută de art. 314 C. pen. Recursul declarat de inculpata Z.M. urmează a fi admis numai cu privire la individualizarea pedepsei aplicare de instanța de apel, în cuantum de 7 ani închisoare.

Reținerea tuturor condițiilor concrete în care inculpata a săvârșit infracțiunea de omor calificat și a factorilor externi care au contribuit la decesul victimei și la care s-a făcut referire în prezenta hotărâre precum și datele ce caracterizează persoana inculpatei, aflată la prima încălcare a legii, justifică reținerea de către instanțe a circumstanțelor atenuante în favoarea inculpatei și stabilirea pedepsei la cuantumul de 5 ani închisoare, așa cum a hotărât instanța de fond. Recursul declarat de Parchet, prin care a solicitat înlăturarea circumstanțelor atenuante reținute inculpatei Z.M. și pe cale de consecință majorarea pedepsei, nu este fondat, urmând a fi respins. Recursurile declarate de inculpații N.M.

și Z.M. urmează a fi admise în sensul celor reținute. Se va deduce din pedeapsa stabilită pentru inculpata Z.M. arestarea preventivă de la 23 aprilie 1997, până la 4 august 1997.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de inculpații Z.M. și N.M., împotriva deciziei penale nr. 809 din 12 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II–a penală. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 683 din 4 iulie 2002 a Tribunalului București, secția I penală, cu privire la condamnarea inculpatului N.M. Casează decizia penală nr. 809 din 12 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II–a penală, cu privire la pedeapsa aplicată inculpatei Z.M. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achită pe inculpatul N.M. pentru infracțiunea prevăzută de art. 26, raportat la art. 174 și art. 175 lit. d) și i), cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen.

Menține dispozițiile sentinței penale nr. 683 din 4 iulie 2002 a Tribunalului București, secția I penală, cu privire la inculpata Z.M. Respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva aceleiași decizii. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatei Z.M. perioada arestării preventive de la 23 aprilie 1997, până la 4 august 1997. Pronunțată în ședință publică, azi 7 octombrie 2003.