ÎCCJ, Decizia nr. 58/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 58/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul municipiului București, emis la data de 19

ianuarie 1998, au fost trimiși în judecată:

- inculpata Z.M., precum și

- inculpatul N.M., ambii

pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174, raportat

la art. 175 lit. d) și i) C. pen.

S-au reținut următoarele

fapte:

În după amiaza zilei de 22

aprilie 1997, în jurul orei 16.45, S.E., conducător auto la Serviciul de Ambulanță al municipiului București, a primit dispoziție să se deplaseze până la

intersecția străzii Liviu Rebreanu cu B-dul 1 Decembrie, pentru a ridica un

bolnav.

Deplasându-se cu

autosanitara ce o avea în primire, conducătorul auto S.E. a găsit la locul

indicat, pe N.C., aflat în stare de mizerie fiziologică, pe care l-a

transportat la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca, unde l-a prezentat la

camera de gardă pentru boli interne, în jurul orei 18.25.

După ce l-a consultat și a

ajuns la concluzia că starea bolnavului nu constituia o urgență medicală,

medicul de gardă M.F. a luat legătura, telefonic, cu Spitalul Clinic de Urgență

Sfântul Pantelimon, în raza căruia își avea domiciliul, bolnavul, obținând

avizul să-l transfere la acel spital.

În urma dispoziției de

transfer date de medicul M.F., conducătorul auto S.E. l-a transportat pe

bolnavul N.C., la Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Pantelimon, prezentându-l

medicului de gardă G.V.

După efectuarea analizelor

uzuale, medicul de gardă G.V., stabilind diagnosticul „suspect TBC pulmonar

secundar”, a dispus transferarea bolnavului la Spitalul Clinic de specialitate Doctor Victor Babeș.

Pentru efectuarea

transportului, medicul de gardă G.V. a luat legătura cu Serviciul de Ambulanță

al municipiului București, reușind, abia în jurul orei 00.3

0

din noaptea

de 22 spre 23 aprilie 1995, să obțină repartizarea unei autosanitare, având ca

șofer pe inculpatul N.M., iar ca asistent medical, pe inculpata Z.M.

În jurul orei 00.45,

autosanitara solicitată

a sosit

la Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Pantelimon, de unde a

fost ridicat bolnavul N.C., actele medicale și buletinul de identitate al

acestuia fiind preluate de inculpata Z.M.

Ajungând la Spitalul Clinic Doctor Victor Babeș în jurul orei 1.30 din noaptea respectivă, inculpata Z.M.

s-a prezentat la medicul de gardă D.E., care s-a deplasat la autosanitară, unde

l-a examinat pe bolnav. Punându-i diagnosticul „TBC pulmonar, lob superior

bilateral”, acest medic de gardă a dispus ca bolnavul, care locuia în raza

Spitalului de Pneumoftiziologie Tunari, să fie transferat la acel spital.

La Spitalul

de Pneumoftiziologie

Tunari, medicul de gardă S.G. a verificat actele medicale și a confirmat

diagnosticul, după care, constatând că bolnavul avea domiciliul în sectorul 2,

a dispus ca acesta să fie transportat la o secție a Spitalului Tunari (Sfânta

Ecaterina), la care trebuiau internate persoanele suferinde de TBC pulmonar,

domiciliate în sectorul 2.

În loc să se conformeze

dispoziției primite, după plecarea de la Spitalul de Pneumoftiziologie Tunari, inculpata Z.M. a luat legătura, prin stația radio, cu operatorul-registrator R.G.

de la dispeceratul Serviciului de Ambulanță al municipiului București,

solicitând să i se explice cum să procedeze în situația creată.

După ce a luat legătura cu

medicul G.V. de la Spitalul Pantelimon, R.G. a transmis inculpatei Z.M., să încerce

să lase bolnavul la Spitalul Tunari, însă aceasta, făcând un nou apel prin

stația radio, i-a comunicat că îl va lăsa acasă.

Între timp, găsind într-o

pungă aparținând bolnavului, buletinul de identitate al acestuia, inculpatul N.M.

i l-a dat coinculpatei Z.M. Constatând că în buletinul de identitate al

bolnavului era menționat că acesta locuiește pe strada I.H., la nr. 9,

inculpata Z.M. i-a cerut coinculpatului N.M. să conducă autosanitara spre

strada respectivă.

După ce au ajuns în strada I.H.,

negăsind imobilul cu nr. 9, inculpata Z.M. i-a cerut coinculpatului N.M. să

oprească autosanitara într-un loc pe care l-a stabilit, prin deducție, că ar

putea fi în fața casei cu nr. 9.

După oprirea autosanitarei,

cei doi inculpați, sprijinind cu brațele pe bolnavul N.C., l-au transportat

până în fața imobilului unde au presupus că ar locui. Apoi, după ce Z.M. a

încercat să deschidă poarta de la intrare, fără să reușească, cei doi inculpați

au lăsat pe bolnav în fața imobilului, sprijinit de poartă.

Locul unde inculpații au abandonat

pe bolnavul N.C., nu era în fața locuinței sale, poarta de care l-au sprijinit,

fiind de la un imobil al SC C. SA.

După ce au încercat încă o

dată să deschidă poarta, fără să reușească, cei doi inculpați au părăsit locul

respectiv, plecând cu autosanitara spre stația de salvare de care aparțineau,

pentru a-și continua programul.

Rămas singur, în locul în

care a fost abandonat, bolnavul N.C. a decedat după aproximativ 4 ore, moartea

datorându-se insuficienței acute cardio-respiratorii, cu pleurezie masivă și

atelectazie pulmonară, consecutivă, pe fondul unei afecțiuni cardio-vasculare

cronice, la un individ denutrit, în condițiile neacordării asistenței medicale

de specialitate, cu expunere prelungită la frig și umiditate.

S-a motivat că există

legătură de cauzalitate între neacordarea asistenței medicale și decesul

victimei, o terapie medicamentoasă susținută putându-i oferi șanse de supraviețuire.

S-a relevat că expunerea victimei la frig și umiditate a constituit un factor

favorizant care s-a supraadăugat în tanatogeneză.

Tribunalul București, secția

a II-a penală, prin sentința penală nr. 337 din 29 octombrie 1998, a condamnat:-

pe inculpata Z.M., la 3 ani închisoare și interzicerea timp de 2 ani, a

dreptului prevăzut în art. 64 lit. c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii

de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2), cu aplicarea art. 74 și

76 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 174, raportat la art. 175

lit. d) și i) C. pen., dispunând, în baza art. 81 din același cod, suspendarea

condiționată a executării pedepsei, iar pe inculpatul N.M., la 3 luni și 12

zile închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de punere în primejdie a unei

persoane în neputință de a se îngriji, prevăzută de art. 314 C. pen., prin schimbarea

încadrării juridice, din art. 174, raportat la art. 175 lit. d) și i) C. pen.,

constatând că acest inculpat a executat pedeapsa.

Inculpații au fost obligați,

solidar, să plătească părții civile R.N., suma de 3.000.000 lei, cu titlu de

despăgubiri reprezentând cheltuieli făcute cu înmormântarea victimei N.C.

S-a reținut că din

materialul probator administrat rezultă că inculpata Z.M., având calitatea de

asistent medical, care i-a dat posibilitatea să prevadă că lipsirea victimei de

tratamentul medical imediat ce-i era necesar, va avea ca urmare producerea

decesului, nu a depus stăruințele necesare pentru internarea acesteia în spital

și, renunțând fără justificare să o transporte la secția medicală ce i se

recomandase, a dus-o până la domiciliul ce a presupus că îl avea, unde a abandonat-o

în fața porții de intrare.

S-a motivat că în lipsa unor

acțiuni, cu intenție directă sau indirectă, susceptibile de a fi încadrate în art.

174 alin. (1), raportat la art. 175 lit. d) și i) C. pen., faptele celor doi

inculpați nu pot fi încadrate în infracțiunea de omor calificat prevăzută de

acest text de lege.

Ca urmare, apreciindu-se că

prin necontinuarea stăruințelor pentru internarea victimei în spital și

abandonarea ei în fața presupusei locuințe, inculpata Z.M. a cauzat, din

neprevedere, decesul acesteia, astfel că fapta sa întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin.

(2) C. pen.

În ceea ce privește pe

inculpatul N.M., s-a reținut că în lipsa oricărei calificări medicale, acestuia

nu-i revenea obligația profesională de a acorda ajutor medical victimei și de a

prevedea rezultatul neinternării ei în spital.

S-a relevat, însă, că fapta

acestui inculpat, comisă din culpă, de a lăsa fără ajutor pe victimă, care nu

avea putința de a se îngriji, punându-i în pericol iminent viața, constituie

infracțiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputință de a se

îngriji, prevăzută de art. 314 C. pen.

Împotriva sentinței

menționate, procurorul și inculpații au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 312

din 30 iunie 1999, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de inculpați și, admițând apelul procurorului, a

desființat în parte sentința, numai în sensul schimbării încadrării juridice a

faptelor, după cum urmează:

- în ceea ce privește pe

inculpata Z.M., în infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174,

raportat la art. 175 lit. d) și i), cu aplicarea art. 74 și 76 C. pen., pentru

care a condamnat-o la 5 ani închisoare și interzicerea timp de 2 ani a

drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.;

- în ceea ce privește pe

inculpatul N.M., în complicitate la infracțiunea de omor calificat prevăzută de

art. 26, raportat la art. 174 și art. 175 lit. d) și i), cu aplicarea art. 74

și 76 C. pen., pentru care l-a condamnat la 5 ani închisoare și interzicerea

timp de 2 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a motivat că, fiind

stabilit cu certitudine că inculpatei Z.M. i s-a indicat să prezinte bolnavul la Spitalul Sfânta Ecaterina, care era o secție a Spitalului Tunari, precum și că ea,

neconformându-se, l-a dus până la poarta unei case și l-a abandonat cu perfuzia

în braț, presupunând că ar locui acolo, trebuia să se rețină că atât aceasta,

cât și inculpatul N.M., care a ajutat-o să scoată bolnavul din autosanitară și

să-l așeze în fața porții respective, au acționat cu intenție indirectă sub

forma prevederii rezultatului (decesul victimei) pe care, chiar dacă nu l-au

urmărit, au acceptat posibilitatea ca el să se producă. Ca urmare, s-a apreciat

că prin abandonarea victimei la poarta ce au presupus că era de la imobilul

unde aceasta locuia, expunând-o frigului și umezelii, ceea ce în final i-a

cauzat moartea, inculpata Z.M. a săvârșit infracțiunea de omor calificat

prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. d) și i) C. pen., iar

inculpatul N.M., care a ajutat-o să ducă și să așeze pe victimă în locul unde a

fost abandonată, a comis complicitate la infracțiunea de omor calificat prevăzută

de art. 26, raportat la art. 175 lit. d) și i) C. pen.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin decizia nr. 81 din 10 ianuarie 2001, a admis recursurile declarate

de procuror și inculpați, a casat atât decizia menționată, cât și sentința,

dispunând trimiterea cauzei, pentru rejudecare, la Tribunalul București.

S-a motivat că prin actele

medico-legale aflate în dosar nu s-a stabilit existența unei legături de

cauzalitate precise, neechivocă, între activitatea inculpaților, care au

abandonat victima în stradă, în loc să o transporte la o altă unitate

spitalicească, pentru a i se acorda îngrijiri medicale și cauza morții

victimei, care constă în insuficiența acută cardio-respiratorie, produsă în

condițiile unei pleurezii masive și atelectazii pulmonare, consecutivă, pe

fondul unei afecțiuni cardio-vasculare cronice.

S-a relevat că față de

contradicțiile existente între concluziile actelor medico-legale cu privire la

legătura de cauzalitate, se impune să se solicite avizul Comisiei Superioare

Medico-Legale asupra tuturor actelor medicale din dosar, ceea ce nu se poate

realiza decât printr-o nouă judecată în fond.

Rejudecând cauza, Tribunalul

București, secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 683 din 4 iulie 2002,

a condamnat:

- pe inculpata Z.M., la 5

ani închisoare și interzicerea timp de 2 ani, a dreptului de a exercita

profesia de asistent medical, conform art. 64 lit. c) C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit.

d) și i) C. pen.;

- pe inculpatul N.M., la 2

ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de punere în primejdie a unei

persoane în neputință de a se îngriji, prevăzută de 314 alin. (1), cu aplicarea

art. 13 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor

calificat prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. d) și i) C. pen.

S-a constatat că pedeapsa

aplicată inculpatului N.M. este grațiată în întregime, condiționat, potrivit

art. 1 din Legea nr. 137/1997.

S-a dispus obligarea

inculpaților să plătească suma de 3.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri,

părții civile R.N.

S-a motivat că față de

acțiunea concretă a inculpatului N.M., nu se poate reține o conlucrare efectivă

între cei doi inculpați, astfel că faptele lor sunt distincte.

Relevându-se că pentru N.M.,

bolnavul era o persoană fără ajutor, iar pentru inculpata Z.M., un pacient ce

trebuia transportat la spital, în vederea acordării îngrijirilor medicale, s-a

conchis că acești doi inculpați au avut poziții psihice distincte, cu

consecințe juridice proprii, care nu se confundă și nici nu se exclud.

S-a învederat că din

materialul probator administrat a reieșit că între inculpați nu a fost nici o

înțelegere ca bolnavul să fie lăsat în fața imobilului unde se presupunea că

și-ar avea domiciliul, în această privință impunându-se să se aibă în vedere că

N.M., în calitate de conducător auto pe autosanitară, era obligat, prin

regulamentul de ordine interioară, să însoțească personalul medico-sanitar,

atunci când era solicitat.

Ca urmare, s-a considerat că

fapta inculpatului N.M. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 314 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen., deoarece, pentru

el, bolnavul N.C. era o persoană în neputință de a se îngriji, iar părăsirea

acestui bolnav a constituit o abandonare a obligației ce-i revenea din lege.

S-a mai subliniat că, deși

incontestabilă existența culpei medicale în lanțul cauzal al factorilor ce au

concurat la decesul victimei, trebuie avută în vedere și împrejurarea că, în

acest lanț cauzal, a intervenit acțiunea inculpatei Z.M., care a fost de natură

să producă, prin ea însăși, decesul victimei.

S-a motivat că această

inculpată, în calitate de asistentă medicală, a fost în măsură să prevadă că,

abandonând în stradă pe un om bolnav, cu perfuzie la unul din brațe, îmbrăcat

numai în pijama, în condițiile unei nopți cu temperatură scăzută și umiditate

accentuată, îi poate cauza moartea.

S-a mai motivat că între

acțiunea inculpatei Z.M. și producerea rezultatului letal există legătură de

cauzalitate, aceasta reieșind din succesiunea efectelor relevate prin

rapoartele medico-legale.

Curtea de Apel București, secția

I penală, prin decizia penală nr. 809/A din 12 decembrie 2002, a respins, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpați și, admițând apelul procurorului,

a desființat în parte sentința, iar pe fond:- a schimbat încadrarea juridică a

faptei inculpatului N.M., în complicitate la infracțiunea de omor calificat, prevăzută

de art. 26, raportat la art. 174 și art. 175 lit. d) și i), cu aplicarea art. 74

și 76 C. pen., pentru care l-a condamnat la 3 ani închisoare și interzicerea

timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.;- a

majorat pedeapsa aplicată inculpatei Z.M., la 7 ani închisoare și interzicerea

timp de 4 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

S-a motivat, în esență, că

din moment ce inculpatul N.M., prin ajutorul ce l-a dat pentru transportarea

victimei și prin acordul ca aceasta să fie lăsată într-un loc unde era expusă

frigului și umezelii, a contribuit la producerea decesului victimei, se impune

încadrarea faptei sale în complicitate la infracțiunea de omor calificat

prevăzută de art. 26, raportat la art. 174 și art. 175 lit. d) și i) C. pen.

S-a mai motivat că în raport

cu impactul social al faptei comise de inculpata Z.M. care, în calitate de

asistentă medicală, avea datoria să acorde îngrijiri victimei, pedeapsa ce i

s-a aplicat de prima instanță nu corespunde criteriilor de individualizare

prevăzute de lege, fiind prea mică, astfel că se impune să fie majorat atât

cuantumul sancțiunii privative de libertate, cât și a celei privative de

drepturi.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs, procurorul și inculpații.

Prin decizia nr. 4262 din 7

octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins, ca

nefondat, recursul declarat de procuror și, admițând recursurile inculpaților,

a casat decizia atacată și sentința penală nr. 683 din 4 iulie 2002, a

Tribunalului București, secția I penală, cu privire la condamnarea inculpatului

N.M. și la pedeapsa aplicată inculpatei Z.M.

Făcându-se aplicarea art. 11

pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea

inculpatului N.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26, raportat

la art. 174 și art. 175 lit. d) și i), cu aplicarea art. 74 și 76 C. pen.

Totodată, ca urmare a

casării deciziei instanței de apel cu privire la pedeapsa aplicată inculpatei Z.M.,

au fost menținute dispozițiile sentinței penale nr. 683 din 4 iulie 2002, a

Tribunalului București, secția I penală, referitoare la această inculpată.

S-a motivat că din

materialul probator administrat rezultă în mod incontestabil că schimbarea

destinației de conducere a bolnavului N.C., de la Spitalul Sfânta Ecaterina, spre domiciliu, pentru a-l lăsa acasă, a fost decisă de inculpata

Z.M., între cei doi inculpați nepurtându-se discuții cu privire la modul cum să

procedeze cu acest bolnav.

S-a învederat că inculpatul

N.M., angajat șofer pe autosanitară de aproximativ două luni, nu cunoștea și

nici nu avea posibilitate să cunoască starea medicală a bolnavului și deciziile

medicale ce se luaseră, în această privință având atribuții numai coinculpata Z.M.

Subliniindu-se că inculpatul

N.M. s-a conformat dispozițiilor primite de la asistenta medicală Z.M., pe care

le-a executat atât prin transportarea bolnavului la mai multe spitale, cât și

prin coborârea acestuia din autocisternă și lăsarea la domiciliu, s-a relevat

că în lipsa oricărei înțelegeri sau discuții cu asistenta respectivă, nu se

poate reține săvârșirea, de către el, a vreunei fapte cu vinovăție.

S-a motivat că din moment ce

coborârea bolnavului din autosanitară, cu targa, a constituit o activitate

obișnuită pentru inculpatul N.M., în perioada celor două luni ce au urmat după

angajarea sa, iar prin felul cum a acționat în cazul bolnavului N.C., din

dispoziția asistentei medicale Z.M., nu s-a abătut de la procedeele uzuale în

astfel de situații, nu se poate reține nici un aspect de vinovăție în sarcina

sa.

Ca urmare, s-a ajuns la

concluzia că se impune achitarea acestui inculpat în temeiul art. 11 pct. 2 lit.

a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Totodată, relevându-se că

inculpata Z.. care cunoștea starea gravă a bolnavului N.C., nu a respectat

indicația primită de la Spitalul Tunari, de a-l interna la Spitalul - secție Sfânta Ecaterina, ci a luat din proprie inițiativă hotărârea de a-l

transporta la domiciliu, doar pe baza presupunerii că nici la această secție

medicală nu va reuși să-l interneze, s-a ajuns la concluzia că ea și-a asumat

în exclusivitate riscul unei astfel de decizii care, având drept consecință

producerea decesului bolnavului respectiv, impune încadrarea faptei sale,

comisă cu intenție indirectă, în infracțiunea de omor calificat prevăzută de art.

174, raportat la art. 175 lit. d) și i) C. pen.

S-a învederat, însă, că

reținerea condițiilor concrete în care inculpata Z.M. a acționat, factorii

externi voinței sale, care au contribuit la producerea morții victimei, ca și

conduita sa anterioară bună, impun aprecierea că prima instanță a

individualizat corect pedeapsa ce i-a aplicat-o, astfel că se impune să fie

menținută, înlăturându-se majorarea efectuată în apel.

Împotriva ultimelor trei

hotărâri, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție a declarat recurs în anulare.

Invocându-se temeiul înscris

în art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., s-a susținut că, dispunând

achitarea inculpatului, instanța de recurs a comis o gravă eroare de fapt,

precum și că fapta acestuia trebuia încadrată în art. 174, raportat la art. 175

lit. d) și i) C. proc. pen.

În acest sens, s-a relevat

că trebuia să se rețină că inculpatul N.M. a avut reprezentarea că, lăsând în

timpul unei nopți friguroase și umede, la poarta unui imobil, pe un bolnav

grav, îmbrăcat sumar și în stare de inconștiență, îi poate înrăutăți starea

sănătății, cu consecința producerii decesului.

S-a mai învederat că, în raport

cu modul cum inculpatul N.M. a contribuit, împreună cu coinculpata Z.M., la

scoaterea bolnavului N.C. din autosanitară și abandonarea lui la poarta unui

imobil despre care nici măcar nu aveau convingerea că putea fi domiciliul

bolnavului respectiv, mai trebuie să se constate că el a comis alături de

această coinculpată, cu intenție indirectă, acte de coautorat la infracțiunea

de omor calificat, prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. d) și i) C.

pen.

În concluzie, s-a cerut

casarea hotărârilor atacate în ceea ce privește pe inculpatul N.M. și

condamnarea acestui inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat,

prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. d) și i) C. pen.

Recursul în anulare este

fondat, în sensul celor ce urmează.

În adevăr, față de

prevederile art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen., potrivit cărora fapta se consideră

săvârșită cu intenție și atunci când infractorul „prevede rezultatul faptei

sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui”, ajutorul

dat de inculpatul N.M. la transportarea bolnavului N.C., până la poarta

imobilului unde s-a presupus că ar locui, de către asistenta medicală Z.M.,

căreia el se subordona, este susceptibil de interpretare în legătură cu

împrejurarea dacă el a avut reprezentarea că abandonarea bolnavului în acel loc

va avea drept consecință agravarea stării sănătății sale și producerea

decesului.

Dar, așa cum corect s-a

subliniat prin considerentele deciziei instanței de recurs, lăsarea bolnavului

rezemat de poarta din fața presupusului domiciliu, în loc să fie încredințat

familiei, este imputabilă în exclusivitate asistentei medicale Z.M., care a

decis să se procedeze astfel, iar nu și inculpatului N.M., care a acționat din

dispoziția acesteia.

În această privință, conduita

inculpatului N.M. și intenția cu care a acționat, nu pot fi apreciate decât în

contextul general al faptelor ce au legătură cauzală cu producerea decesului

victimei, iar nu doar în raport cu ceea ce a făcut el din dispoziția asistentei

medicale căreia i se subordona.

Se impune, deci, să se aibă

în vedere că inculpatul N.M., angajat șofer pe autosanitară de aproximativ două

luni, nu putea și nici nu avea obligația să cunoască starea medicală a

bolnavului și deciziile adoptate de medicii de specialitate, o atare obligație

revenind asistentei medicale care conducea echipajul.

Este adevărat că, executând

dispozițiile primite de la asistenta medicală căreia i se subordona, inculpatul

N.M. a ajutat la scoaterea bolnavului din autosanitară și ducerea lui în fața

imobilului unde asistenta medicală a presupus că ar locui.

În lipsa oricărei înțelegeri

cu asistenta sanitară Z.M., prealabilă sau concomitentă cu conducerea victimei

până la poarta presupusului ei domiciliu, nu se justifică, însă, reținerea

împrejurării că el ar fi avut și reprezentarea că, participând la ducerea

victimei în acel loc, contribuie la agravarea stării sănătății acesteia, cu

posibilitatea producerii decesului.

De aceea, ceea ce a făcut

inculpatul N.M., pentru aducerea la îndeplinire a dispoziției primite de la

asistenta medicală Z.M., fără să rezulte că a depășit în vreun fel limitele

acelei dispoziții, este subsumat acțiunii de ansamblu a asistentei respective,

care a inițiat-o în exercitarea atribuțiilor sale profesionale, astfel că întreaga

răspundere, pentru urmările produse prin executarea a ceea ce ea a decis,

revine numai acesteia.

A considera altfel, ar însemna

să fie atribuite răspunderi unei persoane pentru consecințe pe care ea nu le-a

prevăzut și nici nu avea obligația să le prevadă, datorită rolului subaltern,

de simplu executant al unei dispoziții fără aparență contrară legii.

Pentru ceea ce a urmat,

însă, după momentul în care bolnavul a fost lăsat la poarta imobilului, fără a

fi încredințat familiei, se impune să se examineze dacă, în ansamblul ei,

conduita inculpatului nu-i este imputabilă.

Sub acest aspect, este de

observat că bolnavul N.C., față de starea vizibil gravă în care se afla, cu

perfuzie la un braț și îmbrăcat sumar, apărea în mod vădit ca o persoană care

nu are putința de a se îngriji.

Cum, în condițiile de

umiditate și temperatură scăzută, de 4-5 grade, din acea noapte, era de

neconceput ca inculpatul să nu-și fi dat seama că, prin lăsarea unui bolnav

grav în fața unei porți închise, chiar dacă ar fi fost de la imobilul în care

locuia, îi expune sănătatea și chiar viața la un pericol iminent.

Așa fiind, se impunea ca

instanța de recurs, examinând motivele de casare invocate, precum și, din

oficiu, în ansamblu hotărârile pronunțate în cauză, să constate că fapta inculpatului

N.M. constituie infracțiunea de punere în primejdie a unei persoane în

neputință de a se îngriji, prevăzută de art. 314 alin. (1) C. pen., pentru care

a fost condamnat prin sentința penală nr. 683 din 4 iulie 2002, a Tribunalului

București, secția a II-a penală.

Reținerea săvârșirii, de

către inculpatul N.M., a acestei infracțiuni, este justificată de atitudinea sa

de ansamblu după abandonarea bolnavului N.C. în fața porții de intrare de la

presupusul său domiciliu.

Astfel, inculpatul N.M.,

care, față de atribuțiile funcției sale de conducător auto, nu a conlucrat

efectiv cu asistenta medicală Z.M., ci a executat dispozițiile acesteia, a

avut, totuși, reprezentarea că bolnavul N.C. nu mai are putința de a se îngriji

și, cu toate acestea, l-a lăsat fără ajutor, singur, îmbrăcat sumar, cu

perfuzie la un braț, în condiții de noapte cu umiditate accentuată și

temperatură scăzută, punându-i în pericol iminent sănătatea și viața.

Cum fapta menționată se

suprapune în mod riguros pe cerințele înscrise în art. 314 alin. (1) C. pen.,

instanța de recurs era datoare să caseze, sub acest aspect, decizia pronunțată

în apel și să mențină atât încadrarea juridică dată de prima instanță, faptei

inculpatului N.M., pedeapsă ce i s-a aplicat, constatarea grațierii acesteia și

celelalte dispoziții ale sentinței.

În consecință, urmează a se

admite recursul în anulare în sensul arătat, a se casa decizia instanței de

recurs cu privire la inculpatul N.M. și a se desființa soluția pronunțată în

apel referitor la acest inculpat, menținându-se dispoziția de condamnare a sa

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 314 alin. (1), cu aplicarea art.

13 C. pen., pedeapsa ce i s-a stabilit și constatarea grațierii, precum și

celelalte dispoziții ale sentinței ce a fost pronunțată după rejudecarea

cauzei, în părțile care îl privesc.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare

declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Casează decizia nr. 4262 din

7 octombrie 2003, a Curții Supreme de Justiție, secția penală, numai cu privire

la soluționarea recursului inculpatului N.M.

Admite recursul declarat de

inculpatul N.M. împotriva deciziei nr. 809/A din 12 decembrie 2002, a Curții de

Apel București, secția I penală.

Casează decizia menționată

cu privire la admiterea apelului procurorului și desființarea sentinței penale nr.

683 din 4 iulie 2002, a Tribunalului București, secția I penală, numai față de

inculpatul N.M., menținând dispoziția de condamnare a acestuia, la 2 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 314 alin. (1), cu

aplicarea art. 13 C. pen., cu constatarea grațierii totale a pedepsei, conform art.

1 din Legea nr. 137/1997, precum și celelalte dispoziții ale acelei sentințe în

partea care îl privește.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2005.