ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1401/2004

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, sub nr. 2821 din 25 martie 1997 reclamanții Z.P. și Z.M. au chemat în judecată pe pârâții Z.S. și Z.A. solicitând instanței să se dispună obligarea pârâtului Z.A. la restituirea prețului plătit pentru casa ce a cumpărat-o de la pârât la 17 ianuarie 1977 în sumă de 25.000 lei reactualizat. Au solicitat obligarea pârâtului Z.S. să plătească toate îmbunătățirile, construcțiile și lucrările făcute pentru conservarea casei și instituirea unui drept de retenție cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că la data de 17 ianuarie 1977 au cumpărat o casă cu suma de 25.000.

lei de la Z.A., iar prin sentința 5816/1995 a Judecătoriei Vâlcea s-a constatat nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare și s-a dispus evacuarea lor din imobil, s-a menționat că de la data cumpărării, reclamanții s-au comportat ca adevărați proprietari și au efectuat mai multe lucrări de investiții la imobilul cumpărat. Pârâții au formulat o cerere reconvențională, prin care, au solicitat obligarea reclamanților la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului pe care l-au folosit fără drept, pentru ultimii trei ani, începând cu luna mai 1994 și până la pronunțarea hotărârii. În motivarea cererii, arată că deși s-a dispus evacuarea reclamanților din imobilul în litigiu, aceștia refuză să se conformeze dispozitivului hotărârii judecătorești.

Prin sentința civilă nr. 5860 din 14 iulie 1999, a Judecătoriei Vâlcea a fost admisă în parte acțiunea reclamanților și cererea reconvențională. Împotriva sentinței s-a declarat apel, dar prin Încheierea nr. 128/2000 Curtea Supremă de Justiție a dispus strămutarea pricinii la Tribunalul Sibiu, iar prin decizia civilă nr. 802/2000 a admis apelul, a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza pentru soluționare Tribunalului Sibiu ca instanță de fond. Prin decizia civilă nr. 698 din 8 noiembrie 2001, Tribunalul Sibiu a admis acțiunea reclamanților Z.P. și Z.M. A obligat pe Z.S. la suma de 170.000.000 lei valoarea investițiilor. S-a instituit un drept de retenție asupra imobilului până la achitarea sumei datorate.

Respinge acțiunea față de Z.A. Admite în principiu reconvenționala lui Z.S. și obligă pe reclamanți să plătească folosul nerealizat de 27.360.000 lei. Respinge cererea reconvențională formulată de Z.A. Compensează cheltuielile de judecată. Din probele administrate în cauză, respectiv declarații de martori, acte și expertize tehnice, instanța a reținut că între reclamant și pârâtul din acțiune s-a încheiat o convenție de vânzare cumpărare la data de 17 ianuarie 1977, prin care Z.A. a vândut lui Z.P., o casă compusă din 2 camere și pivniță, care era însă proprietatea pârâtului Z.S., fiind primită de acesta cu titlu de moștenire, dar era minor la acea dată, astfel încât, cei doi au consemnat în act, că nu pot încheia un act legal pentru acest motiv.

Prin sentința civilă nr. 5816 din 29 iulie 1995 a Judecătoriei Vâlcea s-a constatat nulitatea absolută a convenției de vânzare – cumpărare, iar în considerentele hotărârii s-a reținut că nu s-a achitat nici un preț al vânzării, pretinsa convenție fiind încheiată exclusiv în scopul justificării averii dobândite de Z.A. Sentința a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelului prin decizia nr. 148/1997 a Tribunalului Sibiu. În considerente s-a reținut că înstrăinarea a fost fictivă și că nu s-a plătit nici un preț. Prin decizia civilă nr. 854/1997 a Curții de Apel Alba Iulia s-a respins și recursul declarat împotriva deciziei tribunalului, reținându-se în considerente că cele două instanțe au rezolvat corect litigiul, că actul de înstrăinare s-a încheiat în disprețul legii și a fost fictiv.

Restituirea prețului ar fi efectul desființării actului de vânzare – cumpărare și ar fi putut fi solicitată de reclamanți în procesul care a avut ca obiect valabilitatea acestui act. În cadrul acelui proces a fost analizat actul juridic prin care imobilul a fost înstrăinat, au fost analizate condițiile care trebuiau îndeplinite pentru ca acel act să fie valid și s-a constatat cu putere de lucru judecat, că alături de alte cauze de nulitate a fost și aceea a neachitării prețului. A stabili printr-o altă hotărâre că prețul a fost achitat, ar însemna ca prima hotărâre, rămasă irevocabilă să fie contrazisă printr-o alta. În concluzie, primul capăt de cerere al acțiunii reclamantelor apare neîntemeiat urmând a fi respins, întrucât convenția părților a fost constatată ca fiind nulă, întemeiată pe o cauză ilicită, iar prețul nu a fost achitat.

Cel de al doilea capăt de cerere, din declarațiile martorilor, a rezultat că reclamanții au făcut de-a lungul timpului o serie de investiții la imobil, au avut chiar și aprobarea Consiliului Popular al Orașului Băile Olănești pentru efectuarea unor reparații și ridicarea unui grajd, investiții care se ridică la suma de 170.000.000 lei potrivit expertizei Baciu. Prin hotărârile judecătorești anterioare, s-a constatat faptul că și cumpărătorul Z.P. a fost complice la frauda vânzătorului, că actul încheiat nu era legal. Dar pentru că pârâtul Z.S. nu s-a opus la efectuarea investițiilor, deși era vecin cu reclamanții, până în anul 1995, când a formulat acțiunea în constatare a nulității actului de vânzare-cumpărare, instanța a apreciat buna credință a reclamanților și potrivit art. 494 C. civ.

sunt îndreptățiți să primească contra valoarea investițiilor efectuate, apreciindu-se, potrivit expertizei, că nici una din investiții nu pot fi ridicate. În ce privește dreptul de retenție, s-a arătat că are trăsăturile unei garanții imperfecte, care îndreptățește pe retentor de a păstra bunul până când va obține de la proprietar plata datoriei, astfel că instanța a apreciat că se impune instituirea unui drept de retenție până la plata sumei de 170.000.000 lei. Față de aceste împrejurări instanța a admis cererile din acțiunea principală privind plata investițiilor și instituirea unui drept de retenție. În ce privește cererea reconvențională, instanța a stabilit că odată cu constatarea nulității convenției s-a dispus și evacuarea reclamanților din imobil, iar aceștia au continuat să folosească, fără a mai avea vreun titlu, lipsindu-l pe pârâtul Z.S., proprietarul imobilului, de folosința bunului său.

Dreptul acestuia, însă, s-a născut doar la data rămânerii definitive a hotărârii de evacuare, respectiv la 7 februarie 1997, când s-a pronunțat decizia nr. 148/1999 a Tribunalului Sibiu. Lipsa de folosință a fost calculată de expert la suma de 27.360.000 lei (pentru 57 luni/a 420.000 lei pe lună). S-au compensat cheltuielile de judecată. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții Z.P. și M., precum și pârâtul reconvențional Z.S. Prin decizia civilă nr. 74/A din 11 septembrie 2002, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanții Z.P. și Z.M., a schimbat sentința atacată în sensul reactualizării valorii investițiilor aferente la imobilul situat în Olănești de către reclamanți la suma de 215.594.089 lei; A admis apelul lui Z.S.

împotriva aceleiași sentințe și în consecință a schimbat sentința atacată în sensul că reactualizează valoarea folosului tras nerealizat la 35.216.192 lei, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a obligat pe pârâtul Z.S. să plătească reclamanților Z.P. și M., suma de 1.000.000 lei fiind compensate celelalte cheltuieli. Pentru a pronunța o astfel de hotărâre, instanța a reținut că în apel se pot solicita reactualizări pe baza expertizei contabile efectuate de expert B.D.R. cu privire la valoarea investițiilor aferente, ce se cuvine reclamanților S.P. și M. în sumă de 215.594.089 lei precum și reactualizarea valorii folosului de tras nerealizat în sumă de 35.216.192 lei în favoarea pârâtului Z.S.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanții – apelanți Z.P. și Z.M., precum și pârâtul-apelant Z.S. În primul motiv de recurs formulat de reclamanții Z.P. și M., încadrat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, se arată că autoritatea de lucru judecat nu a fost discutată pe cale de excepție, fiind invocată doar ca argument pentru respingerea cererii ca neîntemeiată. Temeinicia dreptului la restituirea prețului în valoare actualizată stă în efectul „restitutio in integrum” al nulității și răspunderea civilă delictuală aplicabilă în cazul desființării actului juridic pentru motive de nulitate, aspecte ce nu se identifica cu obiectul acțiunii soluționată prin sentința civilă nr. 5816/1995 pentru a vorbi de autoritate de lucru judecat.

Cu privire la cel de al doilea motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. instanța nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, recurenții reclamanți au arătat că instanțele de fond și de apel nu au manifestat preocupare pentru a lămuri diferența semnificativă de evaluare, cuprinsă în cele două expertize. Instanța de apel nu justifică de ce expertiza la care se raportează este o probă „mai exactă”, Z.S. urmând a fi obligat la despăgubiri de 538.250.834 lei către reclamanți. În sfârșit cel de al treilea motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Acest motiv se referă la lipsa de folosință a imobilului cu începere de la data de 7 februarie 1997 (când s-a dispus evacuarea) și la actualizarea acestei sume precum și la compensarea în parte a obligațiilor reciproce de despăgubire. I. Analizând motivele de recurs formulate de reclamanții Z.P. și M., se constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse. Corect s-a reținut de instanță că în cauză este incidentă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5816/95 deoarece în această cauză, cu ocazia analizării motivelor de nulitate ale actului de vânzare-cumpărare s-a analizat și prețul. Astfel unul dintre motivele constatării nulității absolute a convenției de vânzare – cumpărare din 1977 a fost neplata prețului, această convenție fiind fictivă, bazată pe o cauză ilicită, pentru justificarea frauduloasă a averii lui Z.A., cercetat în baza Legii nr. 18/1968.

S-a mai motivat și pe lipsă de capacitate a lui S.S., dar adiacent. Principal este lipsa prețului. Al doilea motiv de casare invocat, nu se justifică temeiul de drept față de situația expusă. Este vorba de expertiza însușită de instanța și care este contestată. Nu se constată că s-au făcut obiecțiuni la fond. În ce privește cel de al treilea motiv de casare, una este ocuparea fără drept a unui spațiu pentru care trebuie să plătești lipsa de folosință și când se pune în discuție reaua credință și alta dreptul de retenție care este o garanție reală în faza de executare a obligației. Lipsa de folosință nu se poate confunda cu chiria. Toate discuțiile care se fac la acest motiv de recurs nu au legătură cu temeiul de drept.

Ele trebuiau să constituie apărări distincte sau motive de apel și recurs distincte. II. Analizând motivele de recurs formulate de pârâtul Z.S., acestea sunt nefondate urmând a fi respinse. Pârâtul a invocat art. 304, pct. 9 C. proc. civ. nelegalitatea hotărârii, constând în încălcarea art. 487 C. civ. prin aceea că, ambele instanțe în loc să stabilească faptul că Z.S. a devenit de rea credință din momentul întocmirii actului de vânzare-cumpărare a imobilului din ianuarie 1977 sau din 1995 când reclamanții au fost chemați în judecată pentru constatarea nulității absolute a convenției dintre părți, când au cunoscut viciile titlului său, trebuia să oblige constructorul la despăgubiri pentru folosul tras.

Pârâtul a mai invocat încălcarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ. constând în aceea că ambele instanțe nu au observat că autorizațiile eliberate de fostul Birou Executiv al Consiliului Popular al Orașului Băile Olănești în anul 1982 au subliniat clar că aprobarea este provizorie, interzicându-se executarea de extinderi. S-a mai invocat netemeinicia hotărârilor cu privire la afirmațiile experților că investițiile nu pot fi ridicate de pe teren, dar pot fi demolate sau desfăcute parțial. Ultimul motiv de recurs privește modul în care s-au compensat cheltuielile de judecată. Privitor la încălcarea art. 487 C. civ., este cunoscut că dreptul de accesiune încetează de a fi cu bună credință din momentul când viciile sunt cunoscute.

Ori, buna credință a reclamanților a rezultat din faptul că aceștia s-au comportat ca buni proprietari au făcut îmbunătățiri esențiale la locuință, au ridicat alte construcții – respectiv dreptul de accesiune, reclamanții apar proprietarii terenului și casei, iar publicul și autoritățile i-au recunoscut calitatea de adevărați proprietari. Corect instanța de apel a stabilit că de la data pronunțării deciziei 148/1999 reclamanții au folosit cu rea credință imobilul și s-a acordat folosul de tras nerealizat stabilit la 35.216.192 lei, având ca bază de calcul suma de 420.000 lei lunar. Se constată că pârâtul Z.S. nu s-a opus la efectuarea investițiilor până în anul 1995 când a formulat o acțiune în constatarea nulității actului de vânzare cumpărare, astfel că orice critică adusă hotărârii este lipsită de relevanță.

Critica adusă la încălcarea art. 304, pct. 8 C. proc. civ. se constată că acest articol nu este incident față de motivarea în fapt. Nu a precizat ce natură a schimbat instanța. În ceea ce privește critica că hotărârile date sunt netemeinice, se constată că netemeinicia nu mai constituie motiv de recurs conform O.G. nr. 58/2003. Ultimul motiv de recurs privind compensarea cheltuielilor de judecată, este de reținut că admițându-se în parte pretențiile părților, în mod corect acestea au fot compensate. Constatând că decizia atacată este legală și temeinică, iar recursurile declarate nefondate, urmează ca acestea să fie respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții Z.P. și Z.M. și de pârâtul Z.S. împotriva deciziei nr. 74/A din 11 septembrie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2004.