ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1401/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1401/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra

recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, sub nr. 2821 din 25

martie 1997 reclamanții Z.P. și Z.M. au chemat în judecată pe pârâții Z.S. și Z.A.

solicitând instanței să se dispună obligarea pârâtului Z.A. la restituirea

prețului plătit pentru casa ce a cumpărat-o de la pârât la 17 ianuarie 1977 în

sumă de 25.000 lei reactualizat. Au solicitat obligarea pârâtului Z.S. să

plătească toate îmbunătățirile, construcțiile și lucrările făcute pentru

conservarea casei și instituirea unui drept de retenție cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că la data de 17 ianuarie 1977 au cumpărat o casă cu suma de 25.000.

lei de la Z.A., iar prin sentința 5816/1995 a Judecătoriei Vâlcea s-a constatat

nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare și s-a dispus evacuarea lor

din imobil, s-a menționat că de la data cumpărării, reclamanții s-au comportat

ca adevărați proprietari și au efectuat mai multe lucrări de investiții la

imobilul cumpărat.

Pârâții au formulat o cerere

reconvențională, prin care, au solicitat obligarea reclamanților la plata

despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului pe care l-au folosit fără

drept, pentru ultimii trei ani, începând cu luna mai 1994 și până la

pronunțarea hotărârii.

În motivarea cererii, arată că deși

s-a dispus evacuarea reclamanților din imobilul în litigiu, aceștia refuză să

se conformeze dispozitivului hotărârii judecătorești.

Prin sentința civilă nr. 5860 din 14

iulie 1999, a Judecătoriei Vâlcea a fost admisă în parte acțiunea reclamanților

și cererea reconvențională.

Împotriva sentinței s-a declarat

apel, dar prin Încheierea nr. 128/2000 Curtea Supremă de Justiție a dispus

strămutarea pricinii la Tribunalul Sibiu, iar prin decizia civilă nr. 802/2000

a admis apelul, a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza pentru

soluționare Tribunalului Sibiu ca instanță de fond.

Prin decizia civilă nr. 698 din 8

noiembrie 2001, Tribunalul Sibiu a admis acțiunea reclamanților Z.P. și Z.M. A

obligat pe Z.S. la suma de 170.000.000 lei valoarea investițiilor. S-a

instituit un drept de retenție asupra imobilului până la achitarea sumei

datorate. Respinge acțiunea față de Z.A. Admite în principiu reconvenționala

lui Z.S. și obligă pe reclamanți să plătească folosul nerealizat de 27.360.000

lei. Respinge cererea reconvențională formulată de Z.A. Compensează

cheltuielile de judecată.

Din probele administrate în cauză,

respectiv declarații de martori, acte și expertize tehnice, instanța a reținut

că între reclamant și pârâtul din acțiune s-a încheiat o convenție de vânzare

cumpărare la data de 17 ianuarie 1977, prin care Z.A. a vândut lui Z.P., o casă

compusă din 2 camere și pivniță, care era însă proprietatea pârâtului Z.S.,

fiind primită de acesta cu titlu de moștenire, dar era minor la acea dată,

astfel încât, cei doi au consemnat în act, că nu pot încheia un act legal

pentru acest motiv.

Prin sentința civilă nr. 5816 din 29

iulie 1995 a Judecătoriei Vâlcea s-a constatat nulitatea absolută a convenției

de vânzare – cumpărare, iar în considerentele hotărârii s-a reținut că nu s-a

achitat nici un preț al vânzării, pretinsa convenție fiind încheiată exclusiv

în scopul justificării averii dobândite de Z.A. Sentința a rămas definitivă ca

urmare a respingerii apelului prin decizia nr. 148/1997 a Tribunalului Sibiu. În

considerente s-a reținut că înstrăinarea a fost fictivă și că nu s-a plătit

nici un preț.

Prin decizia civilă nr. 854/1997 a

Curții de Apel Alba Iulia s-a respins și recursul declarat împotriva deciziei

tribunalului, reținându-se în considerente că cele două instanțe au rezolvat

corect litigiul, că actul de înstrăinare s-a încheiat în disprețul legii și a

fost fictiv. Restituirea prețului ar fi efectul desființării actului de vânzare

– cumpărare și ar fi putut fi solicitată de reclamanți în procesul care a avut

ca obiect valabilitatea acestui act.

În cadrul acelui proces a fost

analizat actul juridic prin care imobilul a fost înstrăinat, au fost analizate

condițiile care trebuiau îndeplinite pentru ca acel act să fie valid și s-a

constatat cu putere de lucru judecat, că alături de alte cauze de nulitate a

fost și aceea a neachitării prețului.

A stabili printr-o altă hotărâre că

prețul a fost achitat, ar însemna ca prima hotărâre, rămasă irevocabilă să fie

contrazisă printr-o alta.

În concluzie, primul capăt de cerere

al acțiunii reclamantelor apare neîntemeiat urmând a fi respins, întrucât

convenția părților a fost constatată ca fiind nulă, întemeiată pe o cauză

ilicită, iar prețul nu a fost achitat.

Cel de al doilea capăt de cerere,

din declarațiile martorilor, a rezultat că reclamanții au făcut de-a lungul

timpului o serie de investiții la imobil, au avut chiar și aprobarea

Consiliului Popular al Orașului Băile Olănești pentru efectuarea unor reparații

și ridicarea unui grajd, investiții care se ridică la suma de 170.000.000 lei

potrivit expertizei Baciu.

Prin hotărârile judecătorești

anterioare, s-a constatat faptul că și cumpărătorul Z.P. a fost complice la

frauda vânzătorului, că actul încheiat nu era legal. Dar pentru că pârâtul Z.S.

nu s-a opus la efectuarea investițiilor, deși era vecin cu reclamanții, până în

anul 1995, când a formulat acțiunea în constatare a nulității actului de

vânzare-cumpărare, instanța a apreciat buna credință a reclamanților și

potrivit art. 494 C. civ. sunt îndreptățiți să primească contra valoarea

investițiilor efectuate, apreciindu-se, potrivit expertizei, că nici una din

investiții nu pot fi ridicate.

În ce privește dreptul de retenție,

s-a arătat că are trăsăturile unei garanții imperfecte, care îndreptățește pe retentor

de a păstra bunul până când va obține de la proprietar plata datoriei, astfel

că instanța a apreciat că se impune instituirea unui drept de retenție până la

plata sumei de 170.000.000 lei.

Față de aceste împrejurări instanța

a admis cererile din acțiunea principală privind plata investițiilor și

instituirea unui drept de retenție.

În ce privește cererea

reconvențională, instanța a stabilit că odată cu constatarea nulității

convenției s-a dispus și evacuarea reclamanților din imobil, iar aceștia au

continuat să folosească, fără a mai avea vreun titlu, lipsindu-l pe pârâtul Z.S.,

proprietarul imobilului, de folosința bunului său.

Dreptul acestuia, însă, s-a născut

doar la data rămânerii definitive a hotărârii de evacuare, respectiv la 7

februarie 1997, când s-a pronunțat decizia nr. 148/1999 a Tribunalului Sibiu.

Lipsa de folosință a fost calculată de expert la suma de 27.360.000 lei (pentru

57 luni/a 420.000 lei pe lună). S-au compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentințe au

formulat apel reclamanții Z.P. și M., precum și pârâtul reconvențional Z.S.

Prin decizia civilă nr. 74/A din 11

septembrie 2002, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de

reclamanții Z.P. și Z.M., a schimbat sentința atacată în sensul reactualizării

valorii investițiilor aferente la imobilul situat în Olănești de către

reclamanți la suma de 215.594.089 lei;

A admis apelul lui Z.S. împotriva

aceleiași sentințe și în consecință a schimbat sentința atacată în sensul că

reactualizează valoarea folosului tras nerealizat la 35.216.192 lei, menținând

celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a obligat pe pârâtul Z.S. să

plătească reclamanților Z.P. și M., suma de 1.000.000 lei fiind compensate

celelalte cheltuieli.

Pentru a pronunța o astfel de

hotărâre, instanța a reținut că în apel se pot solicita reactualizări pe baza

expertizei contabile efectuate de expert B.D.R. cu privire la valoarea

investițiilor aferente, ce se cuvine reclamanților S.P. și M. în sumă de

215.594.089 lei precum și reactualizarea valorii folosului de tras nerealizat

în sumă de 35.216.192 lei în favoarea pârâtului Z.S.

Împotriva acestei hotărâri, au

declarat recurs reclamanții – apelanți Z.P. și Z.M., precum și pârâtul-apelant Z.S.

În primul motiv de recurs formulat

de reclamanții Z.P. și M., încadrat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, se arată că autoritatea de lucru judecat nu a fost

discutată pe cale de excepție, fiind invocată doar ca argument pentru

respingerea cererii ca neîntemeiată. Temeinicia dreptului la restituirea

prețului în valoare actualizată stă în efectul „restitutio in integrum” al nulității

și răspunderea civilă delictuală aplicabilă în cazul desființării actului

juridic pentru motive de nulitate, aspecte ce nu se identifica cu obiectul

acțiunii soluționată prin sentința civilă nr. 5816/1995 pentru a vorbi de

autoritate de lucru judecat.

Cu privire la cel de al doilea motiv

de casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. instanța nu s-a pronunțat

asupra dovezilor administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii,

recurenții reclamanți au arătat că instanțele de fond și de apel nu au

manifestat preocupare pentru a lămuri diferența semnificativă de evaluare,

cuprinsă în cele două expertize. Instanța de apel nu justifică de ce expertiza

la care se raportează este o probă „mai exactă”, Z.S. urmând a fi obligat la

despăgubiri de 538.250.834 lei către reclamanți.

În sfârșit cel de al treilea motiv

de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea cuprinde motive

contradictorii și străine de natura pricinii.

Acest motiv se referă la lipsa de

folosință a imobilului cu începere de la data de 7 februarie 1997 (când s-a

dispus evacuarea) și la actualizarea acestei sume precum și la compensarea în

parte a obligațiilor reciproce de despăgubire.

I. Analizând motivele de recurs formulate de reclamanții Z.P.

și M., se constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Corect

s-a reținut de instanță că în cauză este incidentă autoritatea de lucru judecat

a sentinței civile nr. 5816/95 deoarece în această cauză, cu ocazia analizării

motivelor de nulitate ale actului de vânzare-cumpărare s-a analizat și prețul.

Astfel unul dintre motivele constatării nulității absolute a convenției de

vânzare – cumpărare din 1977 a fost neplata prețului, această convenție fiind

fictivă, bazată pe o cauză ilicită, pentru justificarea frauduloasă a averii

lui Z.A., cercetat în baza Legii nr. 18/1968. S-a mai motivat și pe lipsă de

capacitate a lui S.S., dar adiacent. Principal este lipsa prețului.

Al doilea motiv de casare invocat,

nu se justifică temeiul de drept față de situația expusă. Este vorba de

expertiza însușită de instanța și care este contestată. Nu se constată că s-au

făcut obiecțiuni la fond.

În ce privește cel de al treilea

motiv de casare, una este ocuparea fără drept a unui spațiu pentru care trebuie

să plătești lipsa de folosință și când se pune în discuție reaua credință și

alta dreptul de retenție care este o garanție reală în faza de executare a

obligației. Lipsa de folosință nu se poate confunda cu chiria.

Toate discuțiile care se fac la

acest motiv de recurs nu au legătură cu temeiul de drept. Ele trebuiau să

constituie apărări distincte sau motive de apel și recurs distincte.

II. Analizând motivele de recurs formulate de pârâtul Z.S.,

acestea sunt nefondate urmând a fi respinse.

Pârâtul

a invocat art. 304, pct. 9 C. proc. civ. nelegalitatea hotărârii, constând în

încălcarea art. 487 C. civ. prin aceea că, ambele instanțe în loc să

stabilească faptul că Z.S. a devenit de rea credință din momentul întocmirii

actului de vânzare-cumpărare a imobilului din ianuarie 1977 sau din 1995 când

reclamanții au fost chemați în judecată pentru constatarea nulității absolute a

convenției dintre părți, când au cunoscut viciile titlului său, trebuia să

oblige constructorul la despăgubiri pentru folosul tras.

Pârâtul a mai invocat încălcarea

art. 304 pct. 8 C. proc. civ. constând în aceea că ambele instanțe nu au

observat că autorizațiile eliberate de fostul Birou Executiv al Consiliului

Popular al Orașului Băile Olănești în anul 1982 au subliniat clar că aprobarea

este provizorie, interzicându-se executarea de extinderi.

S-a mai invocat netemeinicia

hotărârilor cu privire la afirmațiile experților că investițiile nu pot fi

ridicate de pe teren, dar pot fi demolate sau desfăcute parțial.

Ultimul motiv de recurs privește

modul în care s-au compensat cheltuielile de judecată.

Privitor la încălcarea art. 487 C.

civ., este cunoscut că dreptul de accesiune încetează de a fi cu bună credință

din momentul când viciile sunt cunoscute.

Ori, buna credință a reclamanților a

rezultat din faptul că aceștia s-au comportat ca buni proprietari au făcut

îmbunătățiri esențiale la locuință, au ridicat alte construcții – respectiv

dreptul de accesiune, reclamanții apar proprietarii terenului și casei, iar

publicul și autoritățile i-au recunoscut calitatea de adevărați proprietari.

Corect instanța de apel a stabilit

că de la data pronunțării deciziei 148/1999 reclamanții au folosit cu rea

credință imobilul și s-a acordat folosul de tras nerealizat stabilit la

35.216.192 lei, având ca bază de calcul suma de 420.000 lei lunar.

Se constată că pârâtul Z.S. nu s-a

opus la efectuarea investițiilor până în anul 1995 când a formulat o acțiune în

constatarea nulității actului de vânzare cumpărare, astfel că orice critică

adusă hotărârii este lipsită de relevanță.

Critica adusă la încălcarea art.

304, pct. 8 C. proc. civ. se constată că acest articol nu este incident față de

motivarea în fapt. Nu a precizat ce natură a schimbat instanța.

În ceea ce privește critica că

hotărârile date sunt netemeinice, se constată că netemeinicia nu mai constituie

motiv de recurs conform O.G. nr. 58/2003.

Ultimul motiv de recurs privind

compensarea cheltuielilor de judecată, este de reținut că admițându-se în parte

pretențiile părților, în mod corect acestea au fot compensate.

Constatând că decizia atacată este

legală și temeinică, iar recursurile declarate nefondate, urmează ca acestea să

fie respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

reclamanții Z.P. și Z.M. și de pârâtul Z.S. împotriva deciziei nr. 74/A din 11

septembrie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2004.