ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2102/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La 3 noiembrie 2003 reclamanta SC B.M.

& C. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Ș.C. cerând a se dispune evacuarea

acestuia din imobilul teren și saivan situat în Rm. Vâlcea – Căzănești, județul

Vâlcea.

Motivând acțiunea, reclamanta a

susținut că a dobândit proprietatea asupra imobilului teren și saivan prin

cumpărare la data de 27 noiembrie 2000, iar pârâtul a ocupat imobilul fără

drept, refuzând să i-l restituie.

Prin sentința civilă nr. 5762 din 17

noiembrie 2003, Judecătoria Rm. Vâlcea a admis acțiunea și a dispus evacuarea

pârâtului din imobilele proprietatea reclamantei compusă din teren în suprafață

de 571,38 mp și saivan pentru animale situate în punctul „Căzănești” din Rm.

Vâlcea.

Pârâtul a declarat apel, invocând în

principal inadmisibilitatea acțiunii în evacuare și susținând că reclamanta

avea la îndemână numai calea acțiunii în revendicare, pe care însă nu a

utilizat-o, dat fiind că pârâtul exercită posesia bunurilor din anul 1990

nefiind tulburat de nimeni.

Prin întâmpinare reclamanta a susținut

admisibilitatea acțiunii în evacuare, precizând că nu a ales calea acțiunii în

revendicare.

Apelul a fost respins ca nefondat

prin decizia civilă nr. 530/A din 17 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel

Pitești, secția civilă.

Instanța de apel a statuat în primul

rând că, deși este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ., este

evident că acțiunea introdusă de reclamantă are ca scop redobândirea de către

reclamantă a unora din atributele dreptului său de proprietate, anume folosința

imobiliară dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4526

din 27 noiembrie 2000 de Biroul Notarului Public G.M.

Pe de altă parte, instanța de apel a

statuat că în apel pârâtul nu mai poate invoca greșita calificare a acțiunii

reclamantei, deoarece în timpul judecării cauzei în primă instanță nu s-a

conformat dispozițiilor art. 118 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, prin

nedepunerea întâmpinării, este decăzut din dreptul de a mai propune probe și de

a invoca excepții, afară de cele de ordine publică, potrivit prevederilor art. 118

alin. (2) C. proc. civ.

Consecință a celor mai sus statuate,

instanța de apel a concluzionat că, pe fondul pricinii, soluția primei instanțe

este legală și temeinică, având în vedere că pârâtul, deși legal citat cu

mențiunea chemării la interogatoriu, nu s-a prezentat la judecată, ceea ce

constituie o recunoaștere a pretențiilor reclamantei, care se coroborează cu

celelalte probe administrate, față de care nu are relevanță juridică apărarea

pârâtului în sensul că a folosit bunurile cu bună-credință.

Pârâtul Ș.C. a declarat recurs,

solicitând casarea hotărârii date în apel, precum și a celei de primă instanță,

iar pe fond respingerea acțiunii reclamantei.

Prin primul motiv de recurs,

încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul susține

inadmisibilitatea acțiunii în evacuare, motivând că imobilele în litigiu nu au

destinație de locuință și că nu locuiește în ele având propria sa locuință, iar

faptul că exercită posesia acestor bunuri nu justifică acțiunea în evacuare ci

doar o acțiune în revendicare.

În cadrul aceluiași prim motiv de

recurs, pârâtul impută instanței de apel încălcarea dispozițiilor legale

referitoare la caracterul devolutiv al apelului.

Al doilea motiv de recurs este

încadrat în prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., pârâtul arătând că

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui înscris pe care l-a depus la

dosarul cauzei în sprijinul apelului pe care l-a redactat.

Recursul este întemeiat pentru cele

ce succed.

Inadmisibilitatea acțiunii este o

excepție de fond, absolută și peremptorie, care poate fi invocată în orice fază

a procesului civil, instanța de apel greșind esențial prin statuarea că

reclamantul este decăzut din dreptul de a o invoca pentru prima dată în apel.

Excepția este și întemeiată.

Reclamanta a investit instanța de

judecată cu o acțiune având un obiect clar determinat, anume evacuarea

pârâtului dintr-un imobil teren și construcție, precizat ca atare în mod expres

și în apel pe cale de întâmpinare, arătând că nu a înțeles să utilizeze calea

acțiunii în revendicare.

În același timp însă, prin motivarea

acțiunii, reclamanta arată că evacuarea cerută se impune prin aceea că a

dobândit proprietatea imobilului prin contract de vânzare-cumpărare, iar acesta

a fost ocupat fără nici un titlu de către pârât, care se opune la restituirea

lui, ceea ce o împiedică pe reclamantă să-l folosească scopului pentru care l-a

cumpărat, adică adăpostirea și creșterea animalelor potrivit obiectului său de

activitate.

Între obiectul pricinii și motivarea

acțiunii există o vădită contradicție, prin obiect acțiunea fiind de evacuare,

iar motivarea aparținând acțiunii în revendicare după natura dreptului și

scopul urmărit.

Cele două acțiuni de drept comun

prezintă însă deosebiri esențiale.

Acțiunea în revendicare este

acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, acțiune

reală deci, prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască

dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință,

să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.

Spre deosebire de acțiunea în

revendicare, acțiunea în evacuare este specifică raporturilor juridice de

locațiune, adică acelor raporturi prin care o parte, numită locator, s-a

obligat să procure celeilalte părți, numită locatar, folosința pe timp

determinat a unui bun individual determinat și neconsumptibil în schimbul unei

sume de bani, numită chirie.

Asemenea raporturi juridice au ca

efect translațiunea folosinței unui bun, locatarul fiind un detentor care nu

dobândește drepturi reale asupra bunului, având obligația restituirii acestuia.

Cu alte cuvinte, raporturile

juridice din materia locațiunii sunt raporturi de obligații.

În cauza de față, între reclamantă

și pârât nu au existat raporturi de obligații derivate din locațiune, ci

raporturi de drept real constând în exercitarea fără drept de către pârât a

posesiei asupra imobilului proprietatea reclamantului.

Ca urmare, dreptul real de

proprietate al reclamantului nu poate fi apărat decât pe calea acțiunii în

revendicare, nicidecum pe calea acțiunii în evacuare.

Cum însă reclamanta a înțeles să

utilizeze calea acțiunii în evacuare și nu pe cea în revendicare pusă la

îndemâna sa, iar judecătorii nu pot schimba obiectul acțiunii, ci doar eventual

temeiul juridic al acesteia (art. 129 alin. ultim C. proc. civ.), instanțele

aveau obligația de a respinge ca inadmisibilă acțiunea în evacuare.

Neprocedând astfel instanțele au

încălcat esențial legea, caz de recurs prevăzut prin art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În consecință, potrivit art. 312

alin. (1) și (2) și art. 314 C. proc. civ., instanța de recurs va admite

recursul, va casa decizia atacată, precum și sentința de primă instanță, iar pe

fond va respinge acțiunea reclamantei ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul Ș.C. împotriva

deciziei civile nr. 530 din 17 martie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția

civilă.

Casează decizia atacată precum și

sentința civilă nr. 5762 din 17 noiembrie 2003 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și

pe fond respinge acțiunea în evacuare formulată de reclamanta SC B.M. & C.

SRL Râmnicu Vâlcea împotriva pârâtului Ș.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2005.