ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4632/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat, în temeiul art. 330 pct. 2 C.

proc. civ., recurs în anularea deciziei civile nr. 610 din 25 februarie 2002 a

Curții de Apel București și a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu

încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond precum și că, totodată, aceasta este vădit netemeinică.

S-a arătat că eronat curtea de apel,

ca instanță de recurs a considerat că a fost încheiat în frauda legii

contractul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1997, deși nu s-a făcut dovada

conivenței frauduloase a părților actului juridic.

S-a precizat că fără a se face

dovada relei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros s-a considerat că

există motiv de nulitate absolută a contractului.

S-a precizat că actul juridic a fost

încheiat cu respectarea dispozițiilor art. 9 și art. 10 din Legea nr. 112/1995,

astfel încât erau aplicabile prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

în sensul că nu sunt lovite de nulitate absolută actele juridice de înstrăinare

încheiate cu bună credință ce au ca obiect imobile preluate de Statul Român.

Recursul în anulare urmează să fie

admis ca fondat pentru următoarele considerente:

Prin acțiune, B.R. a solicitat

instanței, în contradictoriu cu SC H.N. SA, Consiliul General al Municipiului

București, M.E. și M.D., constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 26 martie 1997 încheiat între pârâți cu privire la

imobilul situat în București, și evacuarea pârâților persoane fizice din imobil

pentru lipsă de titlu.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că, prin sentința civilă nr. 3716 din 12 martie 1996 a Judecătoriei sectorului

1 București a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în

București, și că în mod nelegal, prin fraudă la lege, statul a înstrăinat

apartamentul nr. 6 din acest imobil pârâților M.E. și M.D.

Prin întâmpinare, pârâții M.E. și M.D.

au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că actul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

ei fiind dobânditori de bună credință ai imobilului.

Prin sentința civilă nr. 2517 din 1

martie 2001, Judecătoria sectorului 1 București a admis în parte acțiunea

reclamantului, în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare din 26 martie 1997 încheiat între pârâți și a anulat ca

netimbrat capătul de cerere privind evacuarea pârâților M.E. și M.D. din

imobil.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut în esență, că actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat în frauda

dreptului de proprietate al reclamantului și cu încălcarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995, ceea ce atrage nulitatea sa absolută.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin decizia civilă nr. 2406 din 6 septembrie 2001 a admis ca fondat

apelul declarat de pârâții M.E. și M.D. împotriva sentinței civile nr. 2517 din

1 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 București pe care a modificat-o în

tot și, pe fond, a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de apel a reținut că părțile au fost de bună credință la perfectarea

contractului de vânzare-cumpărare, acesta fiind încheiat cu respectarea

dispozițiilor legale.

Prin decizia nr. 610 din 25

februarie 2002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis

recursul declarat de reclamantul B.R., a modificat decizia tribunalului în

sensul că a respins ca nefondat apelul declarat de pârâți împotriva sentinței

judecătoriei.

Curtea de apel a considerat eronat

că a fost încheiat prin fraudă la lege contractul de vânzare-cumpărare din 26

martie 1997 pentru imobilul în litigiu.

În speță, reclamantul B.R. a

redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin sentința

civilă nr. 3716 din 12 martie 1998 a Judecătoriei          sectorului 1

București conform căreia Consiliul General al Municipiului București și SC H.N.

SA, care au reprezentat Statul Român, au fost obligați să lase reclamantului în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus

din teren și construcție cu mai multe apartamente, între care și cel în

litigiu.

La data de 26 martie 1997, deci

anterior promovării acțiunii în revendicare de către reclamantul B.R., SC H.N.

SA a vândut pârâților M.E. și M.D. apartamentul nr. 6, situat în imobilul de

mai sus, prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1997.

Pârâții M.D. și E. au cumpărat

apartamentul cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 art. 9 și art. 10

întrucât imobilul nu era deținut de către fostul proprietar și nici nu era

liber, au avut un drept de preempțiune și vocația de a cumpăra apartamentul în

calitate de chiriași, iar apartamentul nu era exceptat de la vânzare.

La data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, pârâții M.E. și M.D. au avut convingerea că cel de la care

au dobândit – Statul Român – avea însușirile cerute de lege pentru a le putea

transmite proprietatea, în cauză operând prezumția de bună credință a

subdobânditorului cu titlu oneros, consacrată de prevederile art. 1899 C. civ.

Având în vedere principiul de drept

potrivit căruia buna credință se prezumă în orice raport juridic civil iar

reaua credință trebuie dovedită, reclamantul trebuia să probeze că la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare pârâții cunoșteau situația

juridică reală a imobilului. În cauză prezumția de bună credință nu a fost

răsturnată prin nici un mijloc de probă. La momentul încheierii contractului nu

exista litigiu asupra apartamentului iar retrocedarea imobilului către

reclamant s-a făcut ulterior perfectării actului translativ de proprietate, la

data de 20 aprilie 1999.

Cum reclamantul nu a făcut dovada

conivenței frauduloase dintre stat, în calitate de vânzător și pârâții persoane

fizice în calitate de cumpărători nu există motiv de nulitate absolută pentru

cauză ilicită. Nu se poate reține nici frauda la lege ca motiv de nulitate

atâta vreme cât vânzarea-cumpărarea s-a perfectat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

În acest sens sunt și dispozițiile

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora actele juridice de

înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil sunt lovite

de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună

credință.

Față de considerentele menționate,

Curtea va admite recursul în anulare, va casa decizia curții de apel și va

respinge recursul declarat împotriva deciziei tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, casează decizia

nr. 610 din 25 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

și respinge recursul declarat de reclamantul B.R. împotriva deciziei nr. 2406 A

din 6 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2004.