ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4375/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4375/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Judecătoria sectorului 2 București sub nr. 4926 din 4 aprilie 2000, reclamantul

I.V. prin mandatar S.A. a chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului

București, SC F. SA București și V.D.F., solicitând să se constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 708 din 9 ianuarie 1997

încheiat între pârâți cu privire la apartamentul nr. 150 din București.

În motivarea acțiunii s-a arătat că,

prin decizia nr. 2768 din 26 noiembrie 1999 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, s-a admis acțiunea în revendicare a reclamantului cu privire la

apartamentul menționat, care a fost proprietatea sa până la data preluării de

către stat în baza Decretului nr. 223/1974.

Pârâtul V.D.F. a închiriat acest

apartament la data de 25 octombrie 1996, a formulat cerere de cumpărare a lui,

în temeiul Legii nr. 112/1995, la data de 30 octombrie 1996, iar vânzarea s-a

perfectat prin contractul nr. 708 din 9 ianuarie 1997. Toate acestea s-au petrecut

cu încălcarea prevederii cuprinse în art. 4.1. din H.G. nr. 11/1997 și în

condițiile în care, începând cu o cerere din 26 martie 1996 și continuând cu

alte demersuri ale reclamantului, acesta a încercat să împiedice vânzarea

apartamentului, care s-a făcut cu rea-credință.

Acțiunea a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 963, art. 966, art. 970 C. civ.

La data de 20 iunie 2000,

reclamantul și-a precizat temeiul acțiunii ca fiind frauda la lege, constând în

încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

La termenul din 17 octombrie 2000,

Primăria municipiului București a fost scoasă din cauză și s-a introdus, în

calitate de pârât, Municipiul București prin Primarul General.

Acțiunea a fost respinsă ca

nefondată prin sentința civilă nr. 10243 din 13 noiembrie 2001 a Judecătoriei

sectorului 2 București.

Instanța de fond a reținut că

înstrăinarea apartamentului către pârâtul V.D.F. s-a realizat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în condițiile în care reclamantul a obținut

despăgubiri pentru acest apartament, tot în temeiul acestei legi și mult mai

târziu a câștigat în acțiunea în revendicare a acestuia.

S-a reținut că pârâtul V.D.F. a fost

de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare deoarece nu

fusese notificat de reclamant cu privire la intenția de a revendica

apartamentul, iar statul era proprietarul aparent.

Se mai arată că H.G. nr. 11/1997 a

fost emisă după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, astfel că nu se

poate susține încălcarea ei. Despre încălcarea prevederilor H.G. nr. 20/1996

s-a menționat numai în concluziile scrise depuse de reclamant, ele nefiind

supuse dezbaterii.

Contractul de închiriere al

pârâtului a fost încheiat în mod legal, conform art. 21 din Legea nr. 114/1996,

iar reclamantul nu a solicitat anularea lui.

De asemenea s-a mai reținut că nu au

fost încălcate prevederile art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Apelul declarat de reclamant, prin

același mandatar împotriva sentinței a fost admis, prin decizia nr. 576/A din 3

aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Sentința a fost

schimbată în tot, admițându-se acțiunea și constatându-se nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 708 din 9 ianuarie 1997 încheiat între

pârâți.

S-a reținut ca motiv de nulitate frauda

la lege, constând în încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și ale H.G. nr.

20/1996, în vigoare la data încheierii contractului anulat.

Astfel, la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare era în curs de soluționare cererea

reclamantului de restituire în natură a apartamentului, atât Primăria cât și SC

F. SA fiind notificate în acest sens. De asemenea, pârâtul V.D.F. nu locuia în

apartament încă din 1 mai 1995, astfel că nu putea invoca buna-credință în

necunoașterea intenției reclamantului de a-și redobândi proprietatea.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs Municipiul București prin Primarul General și pârâtul V.D.F.

Recursul a fost admis prin decizia nr. 1877 din 6 septembrie 2002 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă. S-a modificat decizia în sensul

respingerii apelului reclamantului, menținându-se hotărârea Judecătoriei

Sectorului 2 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

recurs a reținut că pârâtul V.D.F. a fost de bună-credință la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, neștiind despre acțiunea în revendicare a

reclamantului, că acesta nu a părăsit spațiul, locuind doar sporadic la

părinții săi, pentru că era student, iar reclamantul a primit despăgubiri

pentru acest apartament. Decizia pronunțată în acțiunea de revendicare nu este

opozabilă pârâtului pentru că s-a pronunțat la o dată când statul nu mai era

proprietar.

S-a mai reținut că nu există fraudă

la lege și că instanța de apel a făcut o greșită apreciere a probelor și a

aplicat greșit legea.

La data de 10 septembrie 2003 s-a

înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție la data de 8 septembrie 2003 (data poștei), în termenul prevăzut de

art. 330

1

alin. (1) C. proc. civ.

Recursul în anulare a fost declarat

împotriva deciziei nr. 1877 din 6 septembrie 2002 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea

nr. 92/1992, ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ. și ale art. II alin. (3) din

O.U.G. nr. 58/2003.

Recursul în anulare a fost declarat

în urma memoriului adresat de reclamantul I.V. prin mandatar.

Prin recursul în anulare se invocă

faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii,

ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. S-a invocat și

vădita netemeinicie a hotărârii.

Astfel, s-a arătat că, din

probatoriul administrat a rezultat că actul de vânzare-cumpărare a fost

încheiat cu fraudarea legii, ceea ce justifică aplicarea sancțiunii nulității.

El s-a încheiat la data de 9 ianuarie 1997 când intraseră în vigoare Legea nr.

112/1995 și Normele metodologice de aplicare a acesteia care prevedeau că

vânzarea este valabilă numai dacă chiriașii locuiau efectiv în spațiu, ceea ce

pârâtul V.D.F. nu a dovedit.

La momentul perfectării vânzării era

în curs de soluționare cererea reclamantului de restituire a apartamentului,

despre care fuseseră notificate atât Primăria municipiului București cât și SC

F. SA, dar despre care pârâtul cumpărător nu a putut afla din vina sa, pentru

că nu locuia în apartament.

Susținerea că reclamantul a formulat

o cerere pentru despăgubiri pe temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost dovedită,

iar decizia prin care Primăria municipiului București i-a acordat aceste

despăgubiri a fost atacată în justiție.

În final, în temeiul art. 314 C.

proc. civ. s-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei

instanței de recurs și menținerea hotărârii instanței de apel prin care s-a

admis acțiunea reclamantului.

Înainte de primul termen de judecată

din 17 martie 2004, respectiv la data de 16 martie 2004, Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus o petiție

la dosar prin care a arătat că, în temeiul art. 330

4

C. proc. civ. ,

își retrage recursul în anulare.

La termenul din 22 septembrie 2004

s-a depus o declarație autentificată a reclamantului I.V. în sensul că solicită

continuarea judecății, conform prevederilor art. 330

4

C. proc. civ.

La termenul din 2 martie 2005,

pârâtul V.D.F. a depus o declarație autentificată în care și-a precizat poziția

procesuală în sensul că instanța este obligată să ia act de retragerea

recursului în anulare și de imposibilitatea continuării judecății. S-a motivat

pe faptul că această cale extraordinară de atac a fost eliminată din legislația

română, iar prin continuarea judecății s-ar ajunge ca recursul în anulare să

rămână la îndemâna părților, ceea ce este inadmisibil câtă vreme titularul

exclusiv al acestei căi de atac a decis retragerea ei.

Poziția procesuală a pârâtului

V.D.F. a fost susținută prin note detaliate ale avocatului său.

La data de 28 septembrie 2005,

pârâta SC F. SA a comunicat instanței că lasă la aprecierea acesteia soluția

privind retragerea recursului în anulare, iar Municipiul București nu și-a

exprimat poziția.

La data de 6 iulie 2005, reclamantul

prin avocat a depus o petiție prin care a invocat inadmisibilitatea retragerii

recursului în anulare, motivată pe faptul că aceasta nu îndeplinește cerințele

art. 330

4

C. proc. civ. deoarece nu este motivată, precum și pe

faptul că declarația de retragere a intervenit după abrogarea instituției

recursului în anulare.

Excepția inadmisibilității

retragerii recursului în anulare, precum și cererea privind inadmisibilitatea

continuării judecății recursului în anulare sunt nefondate pentru

considerentele ce urmează:

Recursul în anulare a fost declarat

în termenul prevăzut de art. 330

1

alin. (1) C. proc. civ. ,

respectiv la data de 8 septembrie 2003 (data poștei), în termen de 1 an de la

data pronunțării deciziei atacate, calculat conform art. 101 alin. 3 și 5 C.

proc. civ. .

Recursul în anulare a fost

reintrodus în Cod prin Legea nr. 59/1993, iar dispozițiile art. 330-330

4

care îl reglementau au suferit modificări și completări prin O.U.G. nr.

138/2000 pentru ca, prin O.U.G. nr. 58/2003 să fie eliminat din legislația

procesuală.

Este adevărat că, la data de 28

august 2003 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 58 din 28 iunie 2003 prin care s-au

abrogat art. 330-330

4

care cuprindeau reglementarea recursului în

anulare, ca o cale extraordinară de atac, dar acest act normativ prin care s-au

adus modificări și completări Codului de procedură civilă cuprinde o dispoziție

tranzitorie în art. II alin. (3) potrivit căreia: „Hotărârile pronunțate

înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență rămân supuse

căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate”.

Ca orice dispoziție tranzitorie,

între multele astfel de dispoziții din legislația procesuală civilă aflată

într-un proces masiv de redefinire a cadrului procesual după decembrie 1989,

proces generat de dinamica fenomenului conflictual, ea este de imediată

aplicare și de strictă interpretare.

Ea este însă în acord cu textul art.

725 alin. (3) C. proc. civ. , care face o aplicare a principiului

neretroactivității legii noi de procedură civilă.

Dispoziția art. II alin. (3) din

O.U.G. nr. 58/2003 a fost supusă controlului de constituționalitate,

stabilindu-se că textul vizează o problemă de aplicare a legii în timp și nu o

problemă de constituționalitate, competența examinării ei revenind instanțelor

judecătorești.

În aceste condiții, decizia civilă

nr. 1877 din 6 septembrie 2002 a Curții de Apel București era supusă căii de

atac a recursului în anulare și, prin urmare, titularul acestei căi de atac

avea și posibilitatea legală de a uza de prevederile art. 330

4

C.

proc. civ. , respectiv de a-și retrage acest recurs. Astfel, retragerea

recursului în anulare este admisibilă. Împrejurarea că retragerea recursului în

anulare nu a fost motivată nu face inoperant respectivul text cât timp legea nu

prevede o astfel de sancțiune, astfel că lipsa motivării nu conduce la

inadmisibilitatea retragerii.

Pentru considerentele expuse mai sus

în legătură cu aplicarea prevederilor art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 58/2003

nu poate fi admisă excepția inadmisibilității retragerii recursului în anulare,

în raport și de împrejurarea invocată de reclamant că această retragere s-a

produs după abrogarea instituției recursului în anulare. Mai exact, dacă

recursul în anulare poate fi declarat și după abrogarea instituției, în

condițiile art. II alin. (3) citat este evident că rămân funcționale toate

dispozițiile care o reglementează, inclusiv posibilitatea titularului acestei

căi de atac de a și-l retrage.

Referitor la inadmisibilitatea

cererii de continuare a judecății recursului în anulare, argumentele sunt

aceleași ca și în cazul excepției examinate anterior. În plus, în raport de

susținerile pârâtului V.D.F., retragerea recursului în anulare, nefiind

motivată în acest sens, nu se poate susține că ea semnifică o achiesare a

titularului acestui drept la dispozițiile art. I pct. 17 din O.U.G. nr.

58/2003. În aceste condiții, retragerea nu poate avea decât semnificația dată

de textul legal care o permite. Dacă acceptăm că există instituția, atunci ea

nu are decât semnificația dată de lege; dacă ea nu mai există înseamnă că nu

mai are nici o semnificație conduita titularului.

De asemenea, susținerea pârâtului că

regulile privind procedura de judecată cuprinse în legea în vigoare la data

judecării și la data efectuării actelor de procedură ale părților sunt de

imediată aplicare este corectă și ea a funcționat în cauză. Retragerea

recursului în anulare este prevăzută expres de textul care reglementează

instituția, aceasta din urmă fiind validă și activă în condițiile concrete ale

cauzei.

Pe de altă parte este adevărat că

textul art. 330

3

C. proc. civ. stabilește că la judecarea și

soluționarea recursului în anulare se aplică dispozițiile privitoare la recurs,

dar mai cuprinde și sintagma „în mod corespunzător”, ceea ce înseamnă că nu

elimină dispoziția expresă legată de dreptul oricărei părți de a cere

continuarea judecății, retragerea fiind o instituție distinctă de cea

reglementată de art. 246 C. proc. civ.

Este evident că pârâtul care a

câștigat în litigiul de față nu dorește reexaminarea lui, dar una dintre

rațiunile recursului în anulare era, așa cum spunea legea, de a desființa o

hotărâre prin care s-a produs o încălcare esențială a legii, care a determinat

o soluționare greșită a cauzei pe fond, ori această hotărâre era vădit

netemeinică.

În acest context, recursul în

anulare de față este fondat pentru considerentele ce urmează.

Inițial, reclamantul și-a întemeiat

acțiunea pe dispozițiile art. 963, art. 966 și art. 970 C. civ., între care

apare ca motiv de nulitate lipsa cauzei și se invocă reaua-credință a pârâților

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Deși nu se detaliază temeiul legal,

din expunerea stării de fapt se poate înțelege că reclamantul a avut în vedere

vânzarea lucrului altuia, întemeiată pe o cauză ilicită, ceea ce constituie un

motiv de nulitate absolută.

La prima zi de înfățișare,

reclamantul și-a precizat temeiul acțiunii, invocând ca motiv de nulitate

absolută frauda la lege, prin încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Singura instanță care a pronunțat o

soluție legală și temeinică în cauză a fost Tribunalul București, secția a

III-a civilă, prin decizia nr. 576/A din 3 aprilie 2002, soluție ce va fi

menținută prin admiterea recursului în anulare a cărui continuare a judecății a

cerut-o reclamantul; se va dispune casarea deciziei instanței de recurs și,

prin rejudecare, se vor respinge recursurile declarate de Municipiul București

prin Primarul General și de pârâtul V.D.F. [art. 304 pct. 9, art. 312 alin.

(1), (2), (3) și (4) C. proc. civ.].

Astfel, contractul de

vânzare-cumpărare nr. 708 din 9 ianuarie 1997 s-a încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995, la cererea nr. 41241 din 30 octombrie 1996 formulată de pârâtul

V.D.F., care posedă un contract de închiriere înregistrat sub nr. 25815 din 25

octombrie 1996.

Contractul de vânzare-cumpărare s-a

încheiat în condițiile în care, la data de 26 martie 1996, reclamantul depusese

o cerere de restituire în natură a apartamentului, întemeiată pe aceeași Lege

nr. 112/1995, cerere la care a și primit un răspuns la 29 martie 1996, iar

ulterior, a notificat Primăria municipiului București (la 3 octombrie 1996) și

SC F. SA (la 26 septembrie și respectiv 19 noiembrie 1996), respectiv anterior

perfectării vânzării, despre imposibilitatea înstrăinării apartamentului

întrucât există un litigiu pe rol pentru revendicarea acestuia.

Acțiunea în revendicare s-a

înregistrat la Judecătoria sectorului 2 București la data de 11 noiembrie 1996

și s-a finalizat la 26 noiembrie 1999.

Faptul că reclamantul ar fi formulat

o cerere de acordare de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru

apartamentul în litigiu nu a fost dovedit, chiar dacă s-a emis hotărârea nr.

3109/29 noiembrie 1999 în acest sens, pe care reclamantul a contestat-o în

justiție.

De asemenea, înstrăinarea s-a produs

în condițiile în care cumpărătorul nu locuia în spațiu încă din 1 mai 1995,

conform cererii adresate de tatăl său Asociației de proprietari pentru sistarea

furnizării utilităților și adeverinței eliberate de aceasta la 27 septembrie

1996 și adresată comisiei speciale de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Pârâtul V.D.F. nu a dovedit

contrariul, respectiv că locuia în apartament, așa cum prezumă, fără suport

probator, instanța de recurs.

Adeverințele prin care se atestă

nefolosirea locuinței demonstrează, implicit, că nu s-au folosit utilitățile.

Acestea nu pun în discuție vreo atribuție a asociației de a constata perioada

de folosință a locuințelor.

Părinții reclamantului dobândiseră

prin cumpărare un alt apartament, conform contractului nr. 732 din 27

septembrie 1994, astfel că nu puteau dobândi apartamentul în litigiu, în

proprietate, operând interdicția Legii nr. 112/1995, deși fuseseră chiriași în

perioada 1989-1994. La acea dată, V.D.F. era minor și, prin urmare, conform

Codului familiei, domiciliul său era cel al părinților săi. Astfel fiind,

V.D.F. nu putea să încheie, în nume propriu, un contract de locațiune și, în

orice caz, acesta trebuia să urmeze, în ce privește condițiile de validitate,

prevederile legii în vigoare la acea dată.

Validitatea contractului de

închiriere nu face obiectul litigiului, dar trebuie observat că el intervine

într-un moment în care apartamentul era „liber” în sensul art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 112/1995, așa cum este el explicat în Normele metodologice de

aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 20/1996 republicată, respectiv la art.

2 alin. (1) lit. b) și c); este vorba despre lipsa unui contract de închiriere

valid sau despre un contract a cărui validitate a încetat, combinată cu

eliberarea efectivă a spațiului.

Contractul de închiriere al

părinților reclamantului s-a încheiat pe un termen de 5 ani (de la 10 februarie

1989 până la 10 februarie 1994), după care, începând cu 1 mai 1995, familia

(inclusiv fiul minor atunci, pârâtul V.D.F.) s-a mutat în locuința cumpărată pe

b-dul U.

Deci, contractul a încetat la

termen, conform art. 1436 C. civ., locuința fiind chiar părăsită de familie în

mai 1995. Tatăl cumpărătorului nu a reînnoit contractul de închiriere și,

potrivit legii nici nu putea să o facă din moment ce cumpărase un apartament

proprietate personală.

Este evident că la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare s-au încălcat nu numai dispozițiile art. 2

alin. (1), dar și cele ale art. 9 alin. (1) și (6) din Legea nr. 112/1995.

Aparent, pârâtul cumpărător a fost de bună-credință, nu avea un alt apartament

în proprietate, astfel că nu sunt operante prevederile art. 11 din lege.

Realitatea este în sensul că, potrivit art. 14, care condiționează funcționarea

art. 9 alin. (1) din lege, pârâtul cumpărător trebuia să depună minime

diligențe pentru a afla dacă reclamantul nu a formulat în termenul de 6 luni o

cerere în temeiul legii, pentru a nu fi răsturnată prezumția bunei-credințe.

Cererea fusese depusă în martie 1996, astfel că pârâtul nu putea opta, în

sensul art. 9 alin. (1), în condiții de bună-credință, pentru cumpărare.

Pe de altă parte, textul art. 9

alin. (6) face trimitere și la membrii familiei (chiar copii minori, cum era

pârâtul-cumpărător în septembrie 1994) care să nu fi dobândit, după 1 ianuarie

1990, o locuință proprietate personală în localitatea de domiciliu.

Evident că, nelocuind în apartament,

cumpărătorul-pârât nu putea fi notificat de reclamant, acesta din urmă

cunoscând acest fapt de la Asociația de proprietari, conform adeverinței

menționate.

În ce privește reaua-credință a

pârâților vânzători, respectiva SC F. SA care a încheiat contractul ca

reprezentant al Primăriei municipiului București, probatoriul administrat este

amplu. Fără a relua enumerarea lor detaliată, trebuie menționate notificările

primite de la reclamant, litigiul având ca obiect revendicarea imobilului,

precum și hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 emisă de Comisia municipală

de aplicare a Legii nr. 112/1995.

În consecință, contractul de

vânzare-cumpărare nr. 708 din 9 ianuarie 1997 este nul absolut având o cauză

ilicită și fiind încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Întrucât hotărârea atacată cu

recursul în anulare a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce

a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, hotărârea fiind și vădit

netemeinică, aceasta urmează a fi casată și a se dispune în sensul celor ce

preced.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția inadmisibilității

retragerii recursului în anulare formulată de intimatul-reclamant I.V., precum

și cererea privind inadmisibilitatea continuării judecății recursului în

anulare, formulată de intimatul-pârât V.D.F.

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a cărui continuare a judecății a fost cerută de intimatul-reclamant

Ioan Vasile, împotriva deciziei nr. 1877 din 6 septembrie 2002 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Casează decizia atacată și în fond

respinge recursurile declarate de Municipiul București prin Primarul General și

de pârâtul V.D.F., împotriva deciziei nr. 576/A/din 3 aprilie 2002, a Tribunalului

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2006.