ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Contract de închiriere. Acțiune în constatarea nulității absolute. Coparticiparea procesuală pasivă obligatorie

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Părțile

Index alfabetic :

acțiune în anulare

contract de închiriere

litisconsorțiu

C. proc. civ. din 1865, art. 47, art. 109, art. 135

O.U.G. nr. 51/2008, art. 12

Anularea (desființarea) unui act juridic presupune, obligatoriu, judecata în contradictoriu cu persoanele ale căror drepturi sunt afectate printr-o admitere a acțiunii.

În cazul unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui contract de închiriere reclamantul are obligația să cheme în judecată, în calitate de pârâți, pe toți contractanții și nu numai pe unii dintre ei, deoarece drepturile și obligațiile părților derivând din act sunt indivizibile, coparticiparea procesuală pasivă fiind obligatorie în această situație.

Prin urmare, este legală soluția instanței de respingere a acțiunii ca inadmisibilă în cazul în care reclamantul a chemat în judecată doar locatorul având în vedere faptul că nevalabilitatea actului juridic trebuie să fie constatată față de toate părțile contractante, reclamantul neputând obține, cu încălcarea coparticipării procesuale, anularea unor drepturi ale chiriașilor, pentru a obține el însuși un drept față de aceștia.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2222 de la 4 noiembrie 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 8.04.2010, astfel cum a fost modificată și precizată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General, solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța în cauză, să se dispună anularea contractului de închiriere nr. 36722 din 10 aprilie 1994, încheiat de pârâtă cu numitul B., precum și a contractului de închiriere nr. 10352 din 29 aprilie 1996, încheiat de aceeași pârâtă cu numitul C.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că ambele contracte au fost întocmite în mod fictiv, cu rea - credință, prin fraudă și având o cauză ilicită, pentru a face posibilă înstrăinarea imobilului ce făcea obiectul acestor contracte, printr-un act juridic de vânzare - cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, în timp ce litigiul având ca obiect revendicarea imobilului era pendinte pe rolul instanței; o astfel de operațiune, arată reclamantul, este sancționată juridic cu nulitatea actului. Așa cum rezultă din toate înscrisurile de la dosar, încă din luna august 1996, reclamantul făcea demersuri de recuperare a acestui imobil, ce fusese preluat abuziv de către stat, iar numitul B. nu avea dreptul la obținerea unei locuințe atribuite din fondul locativ de stat, cu contract de închiriere, întrucât, la momentul respectiv, era proprietar al unui imobil, situat în șoseaua P., obținerea unei locuințe din fondul locativ de stat fiind făcută prin numeroase falsuri.

Prin sentința civilă nr. 268 din 05.03.2014, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General, urmând ca cheltuielile reprezentând onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 500 lei, să rămână în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a examinat cererea reclamantului, punând în discuție cu prioritate faptul că acțiunea astfel cum aceasta a fost precizată este îndreptată doar împotriva uneia dintre cele două părți, semnatare ale contractelor de închiriere a căror nulitate s-a solicitat, respectiv numai împotriva pârâtei Primăria Municipiului București, fără a se introduce în proces și celelalte părți contractante, beneficiari ai contractelor de închiriere în discuție.

Având de analizat un raport juridic creat în legătură cu închirierea imobilului pretins de reclamant, instanța a observat că aceste raporturi juridice implicau prezența în proces a tuturor părților - subiecte ale acestor raporturi juridice, adică: locatorul (în speță - SC D. SA, titular al dreptului de administrare încredințat de organul decizional al administrației publice locale) și locatarii din acele contracte (adică C. și B.); în condițiile în care, în bună măsură, motivele invocate în acțiunea reclamantului vizează în mod direct comportamentul pretins fraudulos al acestora din urmă, iar, prin sentință, s-ar putea hotărî asupra drepturilor dobândite de aceste persoane, fără a li se oferi posibilitatea de a-și formula propriile apărări, nicio statuare nu poate fi făcută în contra vreuneia dintre ele, dacă aceasta nu a participat la proces.

În respectarea principiului disponibilității, s-a reținut că instanța nu se poate substitui părților, reclamantul rămânând întotdeauna titularul cererii sale de chemare în judecată, iar judecătorul, în limitele permise prin dispozițiile art. 129 C. proc. civ. va pune numai în discuție necesitatea introducerii în proces și a altor persoane, fără de care raporturile juridice litigioase nu pot fi dezlegate în mod legal și echitabil, iar îndeplinirea de către reclamant a acestei cerințe rămâne la latitudinea acestuia, urmând să își asume rezultatul acțiunii sale. O astfel de obligație a judecătorului (o obligație de mijloace, iar nu una de rezultat) asigură că în acea procedură a fost respectat, în toate componentele sale, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Totodată, s-a constatat că reclamantului din prezenta cauză i-a fost acordat ajutor public judiciar sub forma asistenței juridice prin avocat, pentru a preciza acțiunea, cu respectarea acestor cerințe, însă demersul s-a dovedit lipsit de eficiența necesară care să-i asigure premisele analizării pe fond a pretențiilor deduse judecății, acțiunea astfel precizată fiind (ori rămânând) inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 268 din 5 martie 2014 și a încheierii premergătoare din 5 februarie 2014, reclamantul A. a formulat recurs, calea de atac fiind recalificată de Curtea de Apel București, prin încheierea de ședință din 5.11.2014, ca fiind apel, față de obiectul cererii de chemare în judecată precizate privind anularea a două contracte de închiriere asupra apartamentului evaluat de reclamant în cererea introductivă la peste 300.000 Euro, cerere asupra căreia s-a pronunțat în primă instanță Tribunalul.

Prin decizia civilă nr. 17 A din 21 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 268 din 05.03.2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, în dosarul nr. xx365/3/2010, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Primăria Municipiului București prin Primarul General.

S-a apreciat că art. 135 C. proc. civ., invocat de apelant, nu are legătură cu cererea de chemare în judecată ce are un obiect indivizibil între mai mulți pârâți-anulare act juridic (în speță contracte de închiriere) sau cu depunerea de cereri de intervenție de către terți în proces, care au alte reglementări în Codul de procedură civilă (art. 112, art. 132, art. 47 C. proc. civ. și art. 49 - 56 C. proc. civ.).

Instanța de apel a arătat că art. 135 C. proc. civ. privește, în special, cererea reconvențională ce se depune de pârât împotriva reclamantului (art. 119 C. proc. civ.), cererea de chemare în judecată a altei persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul (art. 57 C. proc. civ.), arătarea titularului dreptului de către pârât în acțiuni reale (art. 64 C. proc. civ.), dar și  cererea de chemare în garanție ce se formulează de partea care ar putea cădea în pretenții (art. 60 C. proc. civ.). Pârâta chemată în judecată de reclamant, conform acțiunii precizate a reclamantului, în speța de față, este Primăria Municipiului București prin Primar General, și instanța sau reclamantul nu o puteau obliga pe această pârâtă să formuleze vreo pretenție față de reclamant prin vreo cerere reconvențională sau să formuleze alt fel de cerere în procesul demarat și precizat de reclamant, cum pretinde acesta, deoarece, la fel ca și în cazul disponibilității reclamantului de a introduce o cerere de chemare în judecată, în procesul civil, se aplică același principiu al disponibilității procesuale și pentru pârât în a formula sau nu vreo pretenție sau cerere nouă.

Prin prisma art. 109 alin. (1) C. proc. civ., s-a apreciat că prima instanță, în mod legal, a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată precizată, constatând că, deși reclamantul dorește să introducă în proces ca pârât doar pe Primăria Municipiului București prin Primar General, obiectul cererii de chemare în judecată și motivarea acesteia vizează anularea drepturilor numiților B. și C. rezultate din cele două contracte de închiriere obiecte ale acțiunii precizate nr. 36722/10.04.1994 și nr. 10352/29.04.1996. Așadar, nefondat concluziona apelantul că prima instanță și-ar fi asumat rolul de avocat al Primăriei și numiților B. și C.

Întrucât reclamantul a solicitat anularea contractelor de închiriere nr. 36722 din 10.04.1994 și nr. 10352 din 29.04.1996, în care părți sunt și numiții B. și C., s-a arătat că prima instanță avea obligația legală (art. 129 C. proc. civ.) să pună în discuție cadrul procesual pasiv, deoarece nu putea pronunța o hotărâre favorabilă reclamantului împotriva lui B. și C. fără ca aceștia să fie citați la cererea reclamantului ca pârâți în proces, o asemenea situație reprezentând o încălcare a art. 6 al CEDO cristalizat în jurisprudența CEDO față de cele două persoane fizice ale căror drepturi le dorește anulate reclamantul, dar pe care nu dorește să le includă ca pârâți în proces.

Așadar, nefondat a conchis apelantul că prima instanță nu ar fi avut drept să pună în discuție introducerea în cauză ca pârâți a numiților B. și C., pe motiv că ar fi fost stabilit deja legal și definitiv cadrul procesual. Faptul că prin sentința civilă 2094/4.03.2009 a Judecătoriei Sectorului 5 București, din dosarul xx358/302/2008, s-a anulat decizia 191/1.02.1983 emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, la cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, nu influențează cadrul procesul de față, deoarece în acel litigiu s-a solicitat anularea unui act juridic în care figura doar acea pârâtă, iar litigiul de față este diferit tocmai pentru că în cele două contracte de închiriere atacate nr. 36722/10.04.1994 și nr. 10352/29.04.1996 figurează ca și chiriași numiții B. și C.

S-a arătat, în esență, că reclamantul nu poate obține anularea celor două contracte de închiriere chemând în judecată doar pe locator, pârâta Primăria Municipiului București, ci în aceeași cerere de chemare în judecată este obligatoriu să cheme în judecată, alături de aceasta și pe chiriași, B. și C.

Fiind obligat, conform art. 109 alin. (1) C. proc. civ., să formuleze cererea de chemare în judecată cu respectarea calităților procesuale pasive ale persoanelor împotriva cărora pretinde anularea de acte juridice (anularea unor drepturi ale chiriașilor), pentru a obține însuși un drept față de aceștia, după cum reclamantul consideră că i-ar fi necesar un asemenea drept (fără să se fi discutat, încă, în cauză interesul juridic al acestei acțiuni de anulare a celor două contracte de închiriere), reclamantul nu putea să încalce dispozițiile legale ale coparticipării procesuale obligatorii, chemând în judecată doar pe locatoarea Primăria Municipiului București, deoarece aceasta nu avea calitate procesuală pasivă integrală într-un asemenea litigiu de desființare în tot a celor două contracte de închiriere nr. 36722/10.04.1994 și nr. 10352/29.04.1996.

S-a apreciat ca fiind legală soluția primei instanțe de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, dat fiind cadrul procesual incomplet, atât prin prisma art. 6 CEDO, cât și în baza art. 109 și art. 47 C. proc. civ., art. 135 C. proc. civ. invocat de apelant neavând legătură cu ce a dispus prima instanță prin sentința apelată și nefiind aplicat în vreun fel de instanță în acest proces după cum rezultă din actele procesuale din dosarul primei instanțe.

Nu a putut fi primită susținerea apelantului în sensul că ar fi fost legal ca prima instanță să admită acțiunea împotriva Primăriei printr-o sentință care să anuleze drepturi ale numiților C. și B., astfel încât, ulterior, acesta să-i cheme în judecată pe cei doi invocând o asemenea hotărâre câștigată (care reprezintă bun în accepțiunea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 al CEDO așa cum a fost cristalizat în jurisprudența CEDO).

S-a reținut ca fiind nefondată și susținerea apelatului vizând împrejurarea că cei doi, numiții B. și C., ar fi fost de acord să nu fie părți în proces cât timp nu au formulat cerere de intervenție în proces ori nu au atacat cu recurs încheierea de ședință, care luase act de actul procesual de dispoziție al reclamantului ce a restrâns cadrul procesual pasiv numai la pârâta primărie, pentru a cere ei să fie introduși în proces, instanța neputând imputa celor doi terți neintroducerea unor asemenea acțiuni de către ei, de vreme ce ceea ce trebuia judecat în speță era cererea de chemare în judecată precizată a reclamantului care forma obiectul dosarului primei instanțe. Aceasta nu se putea pronunța pe acțiuni neformulate de terți, inexistente, terți care, conform principiului disponibilității procesuale, pot acționa sau nu într-un proces, neputând fi obligați să o facă.

Instanța de control judiciar a reținut că, în mod nefondat, apelantul a mai susținut că nu a solicitat avocat din oficiu și că avocatul din oficiu nu avea delegație pentru a-l apăra, întrucât cererea reclamantului de a i se încuviința ajutor public judiciar pentru avocat se regăsește la fila 4 volumul 2  din dosarul Tribunalului, iar delegația dată în acest sens acestei doamne avocat (încuviințată de Tribunal la cererea de ajutor public judiciar a reclamantului), de Baroul avocaților, se regăsește la fila 38 volumul 2 din dosarul tribunalului.

A mai arătat apelantul că nu a fost de acord cu excepția necompetenței funcționale invocată la un termen anterior de avocatul din oficiu, care ceruse declinarea competenței la instanța de contencios administrativ ca urmare a neînțelegerii de către aceasta a obiectului acțiunii reclamantului în formulările date de acesta, din actele procesuale ale primei instanțe rezultând invocarea acestei excepții de avocat, dar și amânarea judecății de tribunal pentru ca reclamantul să se pună în acord asupra poziției procesuale cu avocatul său (încheierea de ședință publică din 8.01.2014) asupra obiectului acțiunii față de modul cum a fost formulat. Ca urmare, o asemenea excepție nu a mai fost susținută la termenul următor, 5.02.2014, și nici ulterior, ea neavând nicio relevanță cu privire la acțiunea precizată a reclamantului pe care s-a pronunțat prima instanță prin sentința apelată, deoarece această acțiune precizată este cea care reprezintă voința reclamantului peste care prima instanță, ca și avocatul acordat reclamantului pe calea ajutorului public judiciar, nu puteau legal trece, după cum rezultă din încheierea de ședință publică din 5.02.2014 cu privire la care apelantul nu a dezvoltat nicio critică concretă în cererea de apel.

A mai susținut apelantul că anterior, când în componența completului de judecată al primei instanțe intrase alt judecător, i-a fost suspendată judecata pe motiv că nu a luat legătura cu avocatul, deși reclamantul s-a prezentat la fiecare ședință, astfel că nu ar fi dorit să fie reprezentat, iar instanța care a pronunțat sentința apelată cunoștea că avocatul a fost introdus fără dorința reclamantului, deoarece nu i-a cerut   delegație.

Or, față de cererea reclamantului de a i se încuviința ajutor public judiciar pentru avocat aflată la fila 4 volumul 2 din dosarul Tribunalului, precum și delegația dată în acest sens avocatului, instanța de apel a reținut aplicabilitatea art. 12 din O.U.G. nr. 51/2008 conform căruia ajutorul public judiciar se menține pe tot parcursul etapei procesuale în care a fost solicitat.

S-a reținut ca fiind nefondată susținerea apelantului vizând suspendarea judecății cauzei de prima instanță pe motiv că acesta nu a luat legătura cu avocatul, deși reclamantul s-a prezentat la fiecare ședință, încheierile de ședință publică de la 17.10.2012 și 14.11.2012 dovedind că, la apelul nominal, s-a prezentat numai avocatul, reclamantul personal lipsind, iar tribunalul a încuviințat repetat cererea acestui apărător de amânare a judecății pentru reclamant, dat fiind că reclamantul nu îl contactase să pregătească împreună susținerea cauzei, tribunalul menționând în aceste încheieri obligația expresă a reclamantului de a contacta avocatul pe calea obișnuită prin intermediul Baroului București (așa cum a și fost citat reclamantul conform dovezii de citare de la fila  105 vol. 2 din dosarul Tribunalului), abia la termenul din 9.01.2013 fiind suspendată judecata tocmai pentru că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația procesuală stabilită de instanță de a contacta avocatul pentru pregătirea apărării, în baza art. 155

1

C. proc. civ.

S-a constatat că împotriva încheierii de suspendare din 9.01.2013 reclamantul nu a exercitat calea de atac la instanța superioară, conform art. 244

1

C. proc. civ., pe durata suspendării, ci a formulat cerere de repunere pe rol la data de 27.09.2013 motivat de împrejurarea că a îndeplinit obligația luând legătura cu avocatul.

Așa fiind, s-a apreciat ca fiind vădit nefondate și criticile apelantului vizând faptul că avocatul nu ar fi luat niciodată legătura cu acesta.

De asemenea, instanța de apel a apreciat ca fiind nefondate și criticile apelantului cu privire la faptul că, deși a cerut instanței să se apere personal deoarece cunoaște bine dosarul și nu dorește să fie transferat la instanța de contencios administrativ, prima instanță ar fi refuzat să-i dea cuvântul.

Aceasta întrucât încheierea de ședință de la termenul din 5.02.2014 relevă acordarea cuvântului reclamantului personal pentru a lămuri instanța în ce măsură cererea precizatoare scrisă depusă la acel termen corespunde voinței sale în proces, sub aspectul obiectului și părților procesului. Reclamantul a comunicat instanței că respectiva cerere precizatoare scrisă depusă la acel termen reprezintă actul de învestire a instanței și că solicită judecata conform actualului cadru procesual pasiv, așadar numai cu pârâta Primăria Municipiului București.

Contrar opiniei orale a avocatului reclamantului de a fi citați și numiții B. și C. în calitate de pârâți, reclamantul, care pretinsese că potrivit art. 135 C. proc. civ. se poate judeca numai cu pârâta Primăria Municipiului București, a solicitat personal judecata conform actualului cadru procesual pasiv, respectiv numai cu pârâta Primăria Municipiului București.

De asemenea, încheierea de ședință de la termenul din 8.01.2014 relevă, tocmai, acordarea cuvântului reclamantului personal pentru lămurirea cererii de chemare în judecată precizate.

Prin urmare, s-a constatat că în mod nefondat apelantul a susținut că prima instanță ar fi motivat greșit că i s-a acordat avocat din oficiu pentru a introduce în proces pe B., C. și SC D. SA, în condițiile în care această doamnă avocat ar fi refuzat să stea de vorbă cu reclamantul, contrare criticilor apelantului fiind chiar pozițiile procesuale ale acestuia, personal de la prima instanță, din încheierea de ședință publică din 5.02.2014.

Față de considerentele expuse, apelul a fost respins ca nefondat, cu precizarea instanței că reclamantul are posibilitatea să acționeze pe calea unei cereri separate la prima instanță pentru a se judeca legal cu părțile ale căror drepturi le dorește anulate din contractele de închiriere nr. 36722/10.04.1994 și nr. 10352/29.04.1996, respectiv cu toate părțile din aceste contracte de închiriere, în măsura în care va aprecia existent în favoarea sa un interes juridic pentru asemenea acțiune.

Împotriva deciziei instanței de apel, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul A. a declarat recurs, susținând că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Apreciază că instanța de apel a ignorat și a eludat dispozițiile art. 135 C. proc. civ. potrivit cărora, în opinia recurentului, cauza poate fi judecată numai cu pârâta Primăria Municipiului București, instanța neținând cont că pârâții C. și B. au fost de acord să nu participe la judecată.

În motivarea recursului, depusă la data de 9 iunie 2015, recurentul a susținut, în esență, că instanța de apel a soluționat cauza în lipsa numiților B. și C., cu eludarea dispozițiilor art. 21 din Constituția României, precum și a drepturilor prevăzute de CEDO.

A reiterat susținerea potrivit căreia B. și C. nu au interes să stea în proces pentru a nu se judeca cauza, altfel ar fi făcut cerere de intervenție în proces ca în alte cauze.

Totodată, susține că instanța de apel nu a dat un răspuns prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea caselor naționalizate, deși a fost învestită în acest sens.

Arată că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, iar, în procesul anterior, prin sentința civilă nr. 2009/9.03.2009 a Judecătoriei Sectorului 5 București, pronunțată în dosarul nr. xx358/302/2008, s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 191 din 1.02.1983 emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, deoarece preluase imobilul fără titlu, arătând că Primăria Municipiului București a vândut un obiect ce nu i-a aparținut.

Critică decizia recurată motivat și de împrejurarea că instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, a refuzat să pună în aplicare decizia care a admis scoaterea din proces al lui C. și B. și judecarea cauzei în lipsa acestora.

S-a mai susținut că reclamantul a fost criticat că nu a luat legătura cu doamna avocat E., însă, arată recurentul, acesta nu a solicitat printr-o nouă cerere avocat din oficiu, iar această doamnă avocat ar fi fost ultima pe care ar fi dorit-o să-l apere, instanța de apel apreciind greșit, în opinia recurentului, că nu ar fi trebuit cerută o nouă delegație în raport de prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 51/2008.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Intimata-pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General nu a formulat întâmpinare.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Înalta Curte constată că reclamantul A. a învestit instanța cu o acțiune prin care a solicitat să se dispună anularea contractului de închiriere nr. 36722 din 10 aprilie 1994, încheiat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General cu B., precum și a contractului de închiriere nr. 10352 din 29 aprilie 1996, încheiat de aceeași pârâtă cu numitul C.

Contrar susținerilor recurentului, în mod legal ambele instanțe au reținut ca fiind inadmisibilă cererea de chemare în judecată precizată, constatându-se că, deși reclamantul a dorit să introducă în proces ca pârât doar pe Primăria Municipiului București prin Primar General, obiectul cererii de chemare în judecată și motivarea acesteia vizează anularea drepturilor numiților B. și C. rezultate din cele două contracte de închiriere obiecte ale acțiunii precizate, nr. 36722/10.04.1994 și nr. 10352/29.04.1996.

Este știut că anularea (desființarea) unui act juridic presupune, obligatoriu, judecata reclamantului cu persoanele ale căror drepturi sunt afectate printr-o admitere a acțiunii, chiriașii, alături de persoana care a acționat în actul juridic în calitate de locator, pârâta Primăria Municipiului București, reprezentată în judecată prin Primarul General, așa cum a participat ea în contractele de închiriere atacate de reclamant, cu motivele expuse de acesta în cererea de chemare în judecată, fiind vorba despre o coparticipare procesuală pasivă obligatorie pentru locator și chiriași dată de natura litigiului cu obiect indivizibil-anulare contract de închiriere.

Deși, în principiu, coparticiparea procesuală are un caracter facultativ, sunt situații în care, datorită naturii litigiului, coparticiparea procesuală este obligatorie sau necesară. Distincția dintre litisconsorțiul facultativ și cel necesar (obligatoriu) prezintă importanță pentru speța de față, deoarece în constatarea nulității absolute a unui act (în speță a cele două contracte de închiriere), instanța trebuie să constate nevalabilitatea actului juridic față de toate părțile și, întrucât pronunțarea unei hotărâri uniforme reprezintă necesitate obiectivă în materia nulității actelor juridice, în cauză litisconsorțiul este necesar, obligatoriu și unitar.

Reclamantul avea obligația să cheme în judecată, în calitate de pârâți, pe toți contractanții, și nu numai pe unii dintre ei, deoarece drepturile și obligațiile părților derivând din act sunt indivizibile și coparticiparea procesuală pasivă este obligatorie.

Prin urmare, reclamantul nu poate obține anularea celor două contracte de închiriere chemând în judecată doar pe locator, pârâta Primăria Municipiului București, ci în aceeași cerere de chemare în judecată este obligatoriu să cheme în judecată, alături de aceasta, și pe chiriașii B. și C., întrucât în demersul său judiciar nu poate obține, cu încălcarea coparticipării procesuale, anularea unor drepturi ale chiriașilor, pentru a obține el însuși un drept față de aceștia, în lipsa coparticipării procesuale pasive obligatorii.

În mod greșit recurentul se prevalează de împrejurarea că prin sentința civilă nr. 2094 din 4.03.2009 a Judecătoriei Sectorului 5 București, pronunțată în dosarul nr. xx358/302/2008, s-a anulat decizia 191/1.02.1983 emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, la cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, întrucât, astfel cum în mod corect a constatat și instanța de apel, în acel litigiu s-a solicitat anularea unui act juridic în care figura doar pârâta Primăria Municipiului București, aspect ce nu influențează cadrul procesul de față.

Este de reținut că în sistemul de drept românesc instanța nu poate introduce din oficiu în proces o parte, litigiul fiind guvernat de principiul disponibilității, astfel că numai reclamantul este cel care fixează limitele judecății prin indicarea părților cu care înțelege să se judece, instanțele fiind obligate doar să conchidă juridic adecvat, în raport de manifestările de voință ale părților, instanța de apel reținând că, în acest mod legal, a procedat și prima instanță.

În acest context, instanța de control judiciar a reținut expres că reclamantul, personal, a arătat că solicită judecata numai cu pârâta Primăria Municipiului București, contrar opiniei orale a avocatului reclamantului de a fi citați și numiții B. și C., în calitate de pârâți.

Art. 135 C. proc. civ., reiterat de recurent, nu are legătură cu cererea de chemare în judecată ce are un obiect indivizibil între mai mulți pârâți-anulare act juridic (în speță contracte de închiriere) sau cu depunerea de cereri  de intervenție de către terți în proces, iar instanța nu se poate pronunța pe acțiuni neformulate de terți, inexistente, terți care, conform principiului disponibilității procesuale, pot acționa sau nu într-un proces, neputând fi obligați să o facă, și mai mult, fiind absurd a se pretinde că instanța nu s-a pronunțat asupra unor acțiuni neformulate de către persoane pe care reclamantul nici nu a înțeles să le introducă în proces.

Așa fiind, pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 6 CEDO, cât și în baza art. 109 și art. 47 C. proc. civ., art. 135 C. proc. civ., cu respectarea, totodată, a dispozițiilor art. 21 din Constituție invocate de recurent, instanța de apel a apreciat corect ca fiind legală soluția primei instanțe de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă, dat fiind cadrul procesual incomplet susținut de către reclamant și, prin urmare, criticile reclamantului vizând fondul cauzei nu puteau forma obiectul judecății.

Sunt lipsite de justificare susținerile recurentului vizând neînțelegerile cu doamna avocat E., cele referitoare la faptul că reclamantul nu a solicitat printr-o nouă cerere avocat din oficiu, că această doamnă avocat ar fi fost ultima pe care ar fi dorit-o să-l apere, precum și cele privind aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 12 din O.U.G. nr. 51/2008.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de control judiciar a arătat în mod legal că, potrivit art. 12 din O.U.G. nr. 51/2008, ajutorul public judiciar se menține pe tot parcursul etapei procesuale, astfel că prima instanță nu era îndreptățită să ceară o nouă delegație, neputând fi primite

omisso medio

susținerile formulate direct în recurs cu privire la faptul că doamna avocat i-a comunicat reclamantului că nu mai poate să-l apere și dacă acesta dorește, să facă o nouă cerere.

Nu în ultimul rând, este de amintit că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale, astfel că simpla nemulțumire a recurentului cu privire la argumentele care au format convingerea instanței de apel, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către reclamant, sunt aspecte care nu justifică casarea sau modificarea deciziei recurate.

Așa fiind, se impune respingerea

de plano

a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate.

Fără a reitera considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) nu a fost demonstrată.

Este adevărat că, prin concluziile scrise depuse în ședință publică la data de 4 noiembrie 2015, recurentul a invocat și motivul de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., dar este de necontestat că acesta a fost invocat și argumentat cu depășirea termenului imperativ de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate instituit de prevederile art. 301 C. proc. civ., instanța neputând, astfel, păși la examinarea acestui motiv, întrucât acesta nu este motiv de ordine publică pentru a se putea da eficiență dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. invocat de recurent, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat textele de lege aplicabile speței sau că ar fi aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat, Înalta Curte, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 17 A din 21 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.