ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2222/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2222/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra recursului, din

examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 8 aprilie 2010, astfel cum a fost modificată

și precizată, reclamantul Ț.C.A. a chemat în judecată pe pârâta Primăria

Municipiului București prin Primar General, solicitând instanței ca, prin

sentința ce se va pronunța în cauză, să se dispună anularea contractului de

închiriere din 10 aprilie 1994, încheiat de pârâtă cu numitul T.I., precum și a

contractului de închiriere din 29 aprilie 1996, încheiat de aceeași pârâtă cu

numitul T.V.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că ambele contracte au fost întocmite în mod fictiv, cu rea - credință,

prin fraudă și având o cauză ilicită, pentru a face posibilă înstrăinarea

imobilului ce făcea obiectul acestor contracte, printr-un act juridic de

vânzare - cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, în timp ce litigiul având

ca obiect revendicarea imobilului era pendinte pe rolul instanței; o astfel de

operațiune, arată reclamantul, este sancționată juridic cu nulitatea actului.

Așa cum rezultă din toate înscrisurile de la dosar, încă din luna august 1996,

reclamantul făcea demersuri de recuperare a acestui imobil, ce fusese preluat

abuziv de către stat, iar numitul T.I. nu avea dreptul la obținerea unei

locuințe atribuite din fondul locativ de stat, cu contract de închiriere,

întrucât, la momentul respectiv, era proprietar al unui imobil, situat în

șoseaua Panduri, obținerea unei locuințe din fondul locativ de stat fiind

făcută prin numeroase falsuri.

Prin sentința civilă nr. 268 din 5

martie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca

inadmisibilă, cererea precizată, formulată de reclamantul Ț.C.A., în

contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General,

urmând ca cheltuielile reprezentând onorariul avocatului din oficiu, în cuantum

de 500 lei, să rămână în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a examinat cererea reclamantului, punând în discuție cu prioritate faptul că

acțiunea astfel cum aceasta a fost precizată este îndreptată doar împotriva

uneia dintre cele două părți, semnatare ale contractelor de închiriere a căror

nulitate s-a solicitat, respectiv numai împotriva pârâtei Primăria Municipiului

București, fără a se introduce în proces și celelalte părți contractante,

beneficiari ai contractelor de închiriere în discuție.

Având de analizat un raport juridic

creat în legătură cu închirierea imobilului pretins de reclamant, instanța a

observat că aceste raporturi juridice implicau prezența în proces a tuturor

părților - subiecte ale acestor raporturi juridice, adică: locatorul (în speță

- SC H.N. SA, titular al dreptului de administrare încredințat de organul

decizional al administrației publice locale) și locatarii din acele contracte

(adică T.V. și T.I.); în condițiile în care, în bună măsură, motivele invocate

în acțiunea reclamantului vizează în mod direct comportamentul pretins

fraudulos al acestora din urmă, iar, prin sentință, s-ar putea hotărî asupra

drepturilor dobândite de aceste persoane, fără a li se oferi posibilitatea de a-și

formula propriile apărări, nicio statuare nu poate fi făcută în contra vreuneia

dintre ele, dacă aceasta nu a participat la proces.

În respectarea principiului

disponibilității, s-a reținut că instanța nu se poate substitui părților,

reclamantul rămânând întotdeauna titularul cererii sale de chemare în judecată,

iar judecătorul, în limitele permise prin dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

va pune numai în discuție necesitatea introducerii în proces și a altor

persoane, fără de care raporturile juridice litigioase nu pot fi dezlegate în

mod legal și echitabil, iar îndeplinirea, de către reclamant, a acestei cerințe

rămâne la latitudinea acestuia, urmând să își asume rezultatul acțiunii sale. O

astfel de obligație a judecătorului (o obligație de mijloace, iar nu una de

rezultat) asigură că, în acea procedură, a fost respectat, în toate

componentele sale, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6

paragraful 1 din Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Totodată, s-a constatat că

reclamantului din prezenta cauză i-a fost acordat ajutor public judiciar sub

forma asistenței juridice prin avocat, pentru a preciza acțiunea, cu

respectarea acestor cerințe, însă demersul s-a dovedit lipsit de eficiența

necesară care să-i asigure premisele analizării pe fond a pretențiilor deduse

judecății, acțiunea astfel precizată fiind (ori rămânând) inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 268 din

5 martie 2014 și a încheierii premergătoare din 5 februarie 2014, reclamantul Ț.C.A.

a formulat recurs, calea de atac fiind recalificată de Curtea de Apel

București, prin încheierea de ședință din 5 noiembrie 2014, ca fiind apel, față

de obiectul cererii de chemare în judecată precizate privind anularea a două

contracte de închiriere asupra apartamentului evaluat de reclamant în cererea

introductivă la peste 300.000 euro, cerere asupra căreia s-a pronunțat în primă

instanță Tribunalul.

Prin decizia civilă nr. 17/ A din 21

ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul

declarat de apelantul-reclamant Ț.C.A., împotriva sentinței civile nr. 268 din

05 martie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul

nr. 17365/3/2010, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Primăria Municipiului

București prin Primarul General.

S-a apreciat că art. 135 C. proc. civ.,

invocat de apelant, nu are legătură cu cererea de chemare în judecată ce are un

obiect indivizibil între mai mulți pârâți-anulare act juridic (în speță

contracte de închiriere) sau cu depunerea de cereri de intervenție de către

terți în proces, care au alte reglementări în Codul de procedură civilă (art. 112,

art. 132, art. 47 C. proc. civ. și art. 49- 56 C. proc. civ.).

Instanța de apel a arătat că art. 135 C.

proc. civ. privește în special, cererea reconvențională ce se depune de pârât

împotriva reclamantului (art. 119 C. proc. civ.), cererea de chemare în

judecată a altei persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și

reclamantul (art. 57 C. proc. civ.), arătarea titularului dreptului de către

pârât în acțiuni reale (art. 64 C. proc. civ.), dar și cererea de chemare în

garanție ce se formulează de partea care ar putea cădea în pretenții (art. 60 C.

proc. civ.). Pârâtă chemată în judecată de reclamant, conform acțiunii

precizate a reclamantului, în speța de față, este Primăria Municipiului

București prin Primar General și instanța sau reclamantul nu o puteau obliga pe

această pârâtă să formuleze vreo pretenție față de reclamant prin vreo cerere

reconvențională sau să formuleze alt fel de cerere în procesul demarat și

precizat de reclamant, cum pretinde acesta, deoarece, la fel ca și în cazul

disponibilității reclamantului de a introduce o cerere de chemare în judecată,

în procesul civil, se aplică același principiu al disponibilității procesuale

și pentru pârât în a formula sau nu vreo pretenție sau cerere nouă.

Prin prisma art. 109 alin. (1) C.

proc. civ., s-a apreciat că prima instanță, în mod legal, a respins ca

inadmisibilă cererea de chemare în judecată precizată, constatând că, deși

reclamantul dorește să introducă în proces ca pârât doar pe Primăria

Municipiului București prin Primar General, obiectul cererii de chemare în

judecată și motivarea acesteia vizează anularea drepturilor numiților T.I. și T.V.

rezultate din cele două contracte de închiriere obiecte ale acțiunii precizate din

10 aprilie 1994 și din 29 aprilie 1996. Așadar, nefondat concluziona apelantul

că prima instanță și-ar fi asumat rolul de avocat al Primăriei și numiților T.

Întrucât reclamantul a solicitat

anularea contractelor de închiriere din 10 aprilie 1994 și din 29 aprilie 1996,

în care părți sunt și numiții T.I. și T.V., s-a arătat că prima instanță avea

obligația legală (art. 129 C. proc. civ.) să pună în discuție cadrul procesual

pasiv, deoarece nu putea pronunța o hotărâre favorabilă reclamantului împotriva

lui T.I. și T.V. fără ca aceștia să fie citați la cererea reclamantului ca

pârâți în proces, o asemenea situație reprezentând o încălcare a art. 6 al CEDO

cristalizat în jurisprudența CEDO față de cele două persoane fizice ale căror

drepturi le dorește anulate reclamantul, dar pe care nu dorește să le includă

ca pârâți în proces.

Așadar, nefondat a conchis apelantul

că prima instanță nu ar fi avut drept să pună în discuție introducerea în cauză

ca pârâți a numiților T.I. și T.V., pe motiv că ar fi fost stabilit deja legal

și definitiv cadrul procesual. Faptul că prin sentința civilă 2094 din 4 martie

2009 a Judecătoriei Sectorului 5 București, din Dosarul 12358/302/2008, s-a

anulat decizia 191 din 1 februarie 1983 emisă de Biroul Permanent al

Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, la

cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului

București, nu influențează cadrul procesul de față, deoarece, în acel litigiu

s-a solicitat anularea unui act juridic în care figura doar acea pârâtă, iar

litigiul de față este diferit tocmai pentru că, în cele două contracte de

închiriere atacate nr. 36722 din 10 aprilie 1994 și nr. 10352 din 29 aprilie 1996,

figurează ca și chiriași numiții T.I. și T.V.

S-a arătat, în esență, că reclamantul

nu poate obține anularea celor două contracte de închiriere chemând în judecată

doar pe locator, pârâta Primăria Municipiului București, ci în aceeași cerere

de chemare în judecată este obligatoriu să cheme în judecată, alături de

aceasta și pe chiriași, T.I. și T.V.

Fiind obligat conform art. 109 alin. (1)

C. proc. civ. să formuleze cererea de chemare în judecată cu respectarea

calităților procesuale pasive ale persoanelor împotriva cărora pretinde

anularea de acte juridice( anularea unor drepturi ale chiriașilor), pentru a

obține însuși un drept față de aceștia, după cum reclamantul consideră că i-ar

fi necesar un asemenea drept (fără să se fi discutat, încă, în cauză interesul

juridic al acestei acțiuni de anulare a celor două contracte de închiriere),

reclamantul nu putea să încalce dispozițiile legale ale coparticipării

procesuale obligatorii, chemând în judecată doar pe locatoarea Primărie a

Municipiului București, deoarece aceasta nu avea calitate procesuală pasivă

integrală într-un asemenea litigiu de desființare în tot a celor două contracte

de închiriere nr. 36722 din 10 aprilie 1994 și nr. 10352 din 29 aprilie 1996.

S-a apreciat ca fiind legală soluția

primei instanțe de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, dat fiind cadrul

procesual incomplet, atât prin prisma art. 6 CEDO, cât și în baza art. 109 și art.

47 C. proc. civ., art. 135 C. proc. civ. invocat de apelant neavând, legătură

cu ce a dispus prima instanță prin sentința apelată și nefiind aplicat în vreun

fel de instanță în acest proces după cum rezultă din actele procesuale din

dosarul primei instanțe.

Nu a putut fi primită susținerea

apelantului în sensul că ar fi fost legal ca prima instanță să admită acțiunea

împotriva Primăriei, printr-o sentință care să anuleze drepturi ale numiților T.V.

și T.I., astfel încât ulterior acesta să-i cheme în judecată pe cei doi

invocând o asemenea hotărâre câștigată (care reprezintă bun în accepțiunea art.

1 din Protocolul Adițional nr. 1 al CEDO așa cum a fost cristalizat în

jurisprudența CEDO).

S-a reținut ca fiind nefondată și

susținerea apelatului vizând împrejurarea că cei doi, numiții Tache, ar fi fost

de acord să nu fie părți în proces cât timp nu au formulat cerere de

intervenție în proces ori nu au atacat cu recurs încheierea de ședință, care

luase act de actul procesual de dispoziție al reclamantului ce a restrâns

cadrul procesual pasiv numai la pârâta Primărie, pentru a cere ei să fie

introduși în proces, instanța neputând imputa celor doi terți neintroducerea

unor asemenea acțiuni de către ei, de vreme ce ceea ce trebuia judecat în speță

era cererea de chemare în judecată precizată a reclamantului care forma obiectul

dosarului primei instanțe. Aceasta nu se putea pronunța pe acțiuni neformulate

de terți, inexistente, terți care, conform principiului disponibilității

procesuale, pot acționa sau nu într-un proces, neputând fi obligați să o facă.

Instanța de control judiciar a reținut

că, în mod nefondat, apelantul a mai susținut că nu a solicitat avocat din

oficiu și că avocatul din oficiu nu avea delegație pentru a-l apăra, întrucât

cererea reclamantului de a i se încuviința ajutor public judiciar pentru avocat

se regăsește la fila 4 volumul 2 din dosarul Tribunalului, iar delegația dată

în acest sens acestei doamne avocat (încuviințată de Tribunal la cererea de

ajutor public judiciar a reclamantului), de Baroul Avocaților, se regăsește la

fila 38 volumul 2 din dosarul Tribunalului.

A mai arătat apelantul că nu a fost de

acord cu excepția necompetenței funcționale invocată la un termen anterior de

avocatul din oficiu, care ceruse declinarea competenței la instanța de

contencios administrativ ca urmare a neînțelegerii de către aceasta a

obiectului acțiunii reclamantului în formulările date de acesta, din actele

procesuale ale primei instanțe rezultând invocarea acestei excepții de avocat,

dar și amânarea judecății de tribunal pentru ca reclamantul să se pună în acord

asupra poziției procesuale cu avocatul său (încheierea de ședință publică din 8

ianuarie 2014) asupra obiectului acțiunii față de modul cum a fost formulat. Ca

urmare, o asemenea excepție nu a mai fost susținută la termenul următor, 5

februarie 2014, și nici ulterior, ea neavând nicio relevanță cu privire la

acțiunea precizată a reclamantului pe care s-a pronunțat prima instanță prin

sentința apelată, deoarece această acțiune precizată este cea care reprezintă

voința reclamantului peste care prima instanță, ca și avocatul acordat

reclamantului pe calea ajutorului public judiciar, nu puteau legal trece, după

cum rezultă din încheierea de ședință publică

din 5 februarie 2014 cu privire la care apelantul nu a

dezvoltat nicio critică concretă în cererea de apel.

A mai susținut apelantul că anterior,

când în componența completului de judecată al primei instanțe intrase alt

judecător, i-a fost suspendată judecata pe motiv că nu a luat legătura cu

avocatul, deși reclamantul s-a prezentat la fiecare ședință, astfel că nu ar fi

dorit să fie reprezentat, iar instanța care a pronunțat sentința apelată

cunoștea că avocatul a fost introdus fără dorința reclamantului, deoarece nu

i-a cerut delegație.

Or, față de cererea reclamantului de a

i se încuviința ajutor public judiciar pentru avocat aflată la fila 4 volumul 2

din dosarul Tribunalului, precum și delegația dată în acest sens avocatului,

instanța de apel a reținut aplicabilitatea art. 12 din O.U.G. nr. 51/2008

conform căruia ajutorul public judiciar se menține pe tot parcursul etapei

procesuale în care a fost solicitat.

S-a reținut ca fiind nefondată

susținerea apelantului vizând suspendarea judecății cauzei de prima instanță pe

motiv că acesta nu a luat legătura cu avocatul, deși reclamantul s-a prezentat

la fiecare ședință, încheierile de ședință publică de la 17 octombrie 2012 și14

noiembrie 2012 dovedind că, la apelul nominal, s-a prezentat numai avocatul,

reclamantul personal lipsind, iar tribunalul a încuviințat repetat cererea

acestui apărător de amânare a judecății pentru reclamant, dat fiind că

reclamantul nu îl contactase să pregătească împreună susținerea cauzei,

tribunalul menționând în aceste încheieri obligația expresă a reclamantului de

a contacta avocatul pe calea obișnuită prin intermediul Baroului București (așa

cum a și fost citat reclamantul conform dovezii de citare de la fila 105 vol. 2

din dosarul Tribunalului), abia la termenul din 9 ianuarie 2013 fiind

suspendată judecata tocmai pentru că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația

procesuală stabilită de instanță de a contacta avocatul pentru pregătirea

apărării, în baza art. 155

1

C. proc. civ.

S-a constatat că, împotriva încheierii

de suspendare din 9 ianuarie 2013, reclamantul nu a exercitat calea de atac la

instanța superioară, conform art. 244

1

C. proc. civ., pe durata

suspendării, ci a formulat cerere de repunere pe rol la data de 27 septembrie 2013

motivat de împrejurarea că a îndeplinit obligația luând legătura cu avocatul

(fila 111 vol. 2 dosar Tribunal).

Așa fiind, s-a apreciat ca fiind vădit

nefondate și criticile apelantului vizând faptul că avocatul nu ar fi luat

niciodată legătura cu acesta.

De asemenea, instanța de apel a

apreciat ca fiind nefondate și criticile apelantului cu privire la faptul că,

deși a cerut instanței să se apere personal, deoarece cunoaște bine dosarul și

nu dorește să fie transferat la instanța de contencios administrativ, prima

instanță ar fi

refuzat

să-i dea cuvântul.

Aceasta întrucât, încheierea de

ședință de la termenul din 5 februarie 2014 relevă acordarea cuvântului

reclamantului personal pentru a lămuri instanța în ce măsură cererea

precizatoare scrisă depusă la acel termen corespunde voinței sale în proces,

sub aspectul obiectului și părților procesului. Reclamantul a comunicat

instanței că respectiva cerere precizatoare scrisă depusă la acel termen

reprezintă actul de învestire a instanței și că solicită judecata conform

actualului cadru procesual pasiv, așadar numai cu pârâta Primărie a

Municipiului București.

Contrar opiniei orale a avocatului

reclamantului de a fi citați și numiții Tache în calitate de pârâți,

reclamantul, care prelinsese că potrivit art. 135 C. proc. civ. se poate judeca

numai cu pârâta Primăria Municipiului București, a solicitat personal judecata

conform actualului cadru procesual pasiv, respectiv numai cu pârâta Primărie a

Municipiului București.

De asemenea, încheierea de ședință de

la termenul din 8 ianuarie 2014 relevă, tocmai, acordarea cuvântului

reclamantului personal pentru lămurirea cererii de chemare în judecată

precizate.

Prin urmare s-a constatat că în mod

nefondat apelantul a susținut că prima instanță ar fi motivat greșit că i s-a

acordat avocat din oficiu pentru a introduce în proces pe T.I., T.V. și SC H.N.

SA, în condițiile în care această doamnă avocat ar fi refuzat să stea de vorbă

cu reclamantul, contrare criticilor apelantului fiind chiar pozițiile

procesuale ale acestuia, personal de la prima instanță, din încheierea de

ședință publică din 5 februarie 2014.

Față de considerentele expuse, apelul

a fost respins ca nefondat, cu precizarea instanței că reclamantul are

posibilitatea să acționeze pe calea unei cereri separate la prima instanță

pentru a se judeca legal cu părțile ale căror drepturi le dorește anulate din

contractele de închiriere nr. 36722 din 10 aprilie 1994 și nr. 10352 din 29

aprilie 1996, respectiv cu toate părțile din aceste contracte de închiriere, în

măsura în care va aprecia existent în favoarea sa un interes juridic pentru

asemenea acțiune.

Împotriva deciziei instanței de apel,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul Ț.C.A.

a declarat recurs, susținând că decizia atacată a fost dată cu aplicarea

greșită a legii.

Apreciază că instanța de apel a

ignorat și a eludat dispozițiile art. 135 C. proc. civ. potrivit cărora, în opinia

recurentului, cauza poate fi judecată numai cu pârâta Primăria Municipiului

București, instanța neținând cont că pârâții T.V. și Tache au fost de acord să

nu participe la judecată.

În motivarea recursului, depusă la

data de 9 iunie 2015, recurentul

a

susținut, în esență, că instanța de apel a soluționat cauza în lipsa numiților T.I.

și T.V., cu eludarea dispozițiilor art. 21 din Constituția României, precum și

a drepturilor prevăzute de CEDO.

A reiterat susținerea potrivit căreia T.I.

și T.V. nu au interes să stea în proces, pentru a nu se judeca cauza, altfel,

ar fi făcut cerere de intervenție în proces ca în alte cauze.

Totodată, susține că instanța de apel

nu a dat un răspuns prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea caselor

naționalizate, deși a fost învestită în acest sens.

Arată că actele juridice de

înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca

obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută,

iar, în procesul anterior, prin sentința civilă nr. 2009 din 9 martie 2009 a

Judecătoriei Sectorului 5 București, pronunțată în Dosarul nr. 12358/302/2008,

s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 191 din 1 februarie 1983 emisă

de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al

Municipiului București, deoarece preluase imobilul fără titlu, arătând că

Primăria Municipiului București a vândut un obiect ce nu i-a aparținut.

Critică decizia recurată motivat și de

împrejurarea că instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de prima

instanță, a refuzat să pună în aplicare decizia care a admis scoaterea din

proces al lui T.V. și T.I. și judecarea cauzei în lipsa acestora.

S-a mai susținut că reclamantul a fost

criticat că nu a luat legătura cu doamna avocat Mariana Mihai, însă, arată

recurentul, acesta nu a solicitat printr-o nouă cerere avocat din oficiu, iar

această doamnă avocat ar fi fost ultima pe care ar fi dorit-o să-l apere,

instanța de apel apreciind greșit, în opinia recurentului, că nu ar fi trebuit

cerută o nouă delegație în raport de prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 51/2008.

Solicită admiterea recursului, casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Intimata-pârâta Primăria Municipiului

București prin Primar General nu a formulat întâmpinare.

Examinând decizia recurată, în

limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și

temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru considerentele care succed:

Înalta Curte constată că reclamantul Ț.C.A.

a învestit instanța cu o acțiune prin care a solicitat să se dispună anularea

contractului de închiriere din 10 aprilie 1994, încheiat de pârâta Primăria

Municipiului București prin Primar General cu T.I., precum și a contractului de

închiriere din 29 aprilie 1996, încheiat de aceeași pârâtă cu numitul T.V.

Contrar susținerilor recurentului, în

mod legal ambele instanțe au reținut ca fiind inadmisibilă cererea de chemare

în judecată precizată, constatându-se că, deși reclamantul a dorit să introducă

în proces ca pârât doar pe Primăria Municipiului București prin Primar General,

obiectul cererii de chemare în judecată și motivarea acesteia vizează anularea

drepturilor numiților T.I. și T.V. rezultate din cele două contracte de

închiriere obiecte ale acțiunii precizate, din 10 aprilie 1994 și din 29

aprilie 1996.

Este știut că anularea (desființarea)

unui act juridic, presupune obligatoriu judecata reclamantului cu persoanele

ale căror drepturi sunt afectate printr-o admitere a acțiunii, chiriașii,

alături de persoana care a acționat în actul juridic în calitate de locator,

pârâta Primăria Municipiului București, reprezentată în judecată prin Primarul

General, așa cum a participat ea în contractele de închiriere atacate de

reclamant, cu motivele expuse de acesta în cererea de chemare în judecată,

fiind vorba despre o coparticipare procesuală pasivă obligatorie pentru locator

și chiriași dată de natura litigiului cu obiect indivizibil-anulare contract de

închiriere.

Deși, în principiu, coparticiparea

procesuală are un caracter facultativ, sunt situații în care, datorită naturii

litigiului, coparticiparea procesuală este obligatorie sau necesară. Distincția

dintre litisconsorțiul facultativ și cel necesar (obligatoriu) prezintă

importanță pentru speța de față, deoarece în constatarea nulității absolute a

unui act (în speță a cele două contracte de închiriere), instanța trebuie să

constate nevalabilitatea actului juridic față de toate părțile și, întrucât

pronunțarea unei hotărâri uniforme reprezintă necesitate obiectivă în materia

nulității actelor juridice, în cauză litisconsorțiul este necesar, obligatoriu

și unitar.

Reclamantul avea obligația să cheme în

judecată, în calitate de pârâți, pe toți contractanții și nu numai pe unii

dintre ei, deoarece drepturile și obligațiile părților derivând din act sunt

indivizibile și coparticiparea procesuală pasivă este obligatorie.

Prin urmare, reclamantul nu poate

obține anularea celor două contracte de închiriere chemând în judecată doar pe

locator, pârâta Primăria Municipiului București, ci în aceeași cerere de

chemare în judecată este obligatoriu să cheme în judecată, alături de aceasta,

și pe chiriașii T.I. și T.V., întrucât, în demersul său judiciar, nu poate

obține, cu încălcarea coparticipării procesuale, anularea unor drepturi ale

chiriașilor, pentru a obține al însuși un drept față de aceștia, în lipsa

coparticipării procesuale pasive obligatorii.

În mod greșit recurentul se prevalează

de împrejurarea că prin sentința civilă nr. 2094 din 4 martie 2009 a

Judecătoriei Sectorului 5 București, pronunțată în Dosarul nr. 12358/302/2008,

s-a anulat Decizia nr. 191 din 1 februarie 1983 emisă de Biroul Permanent al

Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, la

cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului

București, întrucât, astfel cum în mod corect a constatat și instanța de apel,

în acel litigiu s-a solicitat anularea unui act juridic în care figura doar

pârâta Primăria Municipiului București, aspect ce nu influențează cadrul

procesul de față.

Este de reținut că, în sistemul de

drept românesc, instanța nu poate introduce din oficiu în proces o parte,

litigiul fiind guvernat de principiul disponibilității, astfel că numai

reclamantul este cel care fixează limitele judecății prin indicarea părților cu

care înțelege să se judece, instanțele fiind obligate doar să conchidă juridic

adecvat, în raport de manifestările de voință ale părților, instanța de apel

reținând că, în acest mod legal, a procedat și prima instanță.

În acest context, instanța de control

judiciar a reținut expres că reclamantul, personal, a arătat că solicită

judecata numai cu pârâta Primăria Municipiului București, contrar opiniei orale

a avocatului reclamantului de a fi citați și numiții T.I. și T.V., în calitate

de pârâți.

Art. 135 C. proc. civ., reiterat de

recurent, nu are legătură cu cererea de chemare în judecată ce are un obiect

indivizibil între mai mulți pârâți-anulare act juridic (în speță contracte de

închiriere) sau cu depunerea de cereri de intervenție de către terți în proces,

iar instanța nu se poate pronunța pe acțiuni neformulate de terți, inexistente,

terți care, conform principiului disponibilității procesuale, pot acționa sau

nu într-un proces, neputând fi obligați să o facă, și mai mult, fiind absurd a

se pretinde că instanța nu s-a pronunțat asupra unor acțiuni neformulate de

către persoane pe care reclamantul nici nu a înțeles să le introducă în proces.

Așa fiind, pornind de la cadrul legal

instituit de prevederile art. 6 CEDO, cât și în baza art. 109 și art. 47 C.

proc. civ., art. 135 C. proc. civ., cu respectarea totodată a dispozițiilor art.

21 din Constituție invocate de recurent, instanța de apel a apreciat corect ca

fiind legală soluția primei instanțe de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă,

dat fiind cadrul procesual incomplet susținut de către reclamant (fila 159

dosar de fond) și, prin urmare, criticile reclamantului vizând fondul cauzei nu

puteau forma obiectul judecății.

Sunt lipsite de justificare

susținerile recurentului vizând neînțelegerile cu doamna avocat Mariana Minai,

cele referitoare la faptul că reclamantul nu a solicitat printr-o nouă cerere

avocat din oficiu, că această doamnă avocat ar fi fost ultima pe care ar fi

dorit-o să-l apere, precum și cele privind aplicarea greșită de către instanța

de apel a prevederilor art. 12 din O.U.G. nr. 51/2008.

Contrar susținerilor recurentului,

instanța de control judiciar a arătat în mod legal că, potrivit art. 12 din

O.U.G. nr. 51/2008, ajutorul public judiciar se menține pe tot parcursul etapei

procesuale, astfel că prima instanță nu era îndreptățită să ceară o nouă

delegație, neputând fi primite omissio medio susținerile formulate direct în

recurs cu privire la faptul că doamna avocat i-a comunicat reclamantului că nu

mai poate să-l apere și dacă acesta dorește, să facă o nouă cerere.

Nu în ultimul rând, este de amintit că

recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al

hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs,

soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu

pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale, astfel că simpla nemulțumire a

recurentului cu privire la argumentele care au format convingerea instanței de

apel, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate

de către reclamant, sunt aspecte care nu justifică casarea sau modificarea

deciziei recurate.

Așa fiind, se impune respingerea de

plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304

C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un

control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate.

Fără a reitera considerentele expuse,

se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) nu a fost demonstrată.

Este adevărat că, prin concluziile

scrise depuse în ședință publică la data de 4 noiembrie 2015, recurentul a

invocat și motivul de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 6 C.

proc. civ., dar este de necontestat că acesta a fost invocat și argumentat cu

depășirea termenului imperativ de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate

instituit de prevederile art. 301 C. proc. civ., instanța neputând, astfel,

păși la examinarea acestui motiv, întrucât acesta nu este motiv de ordine

publică pentru a se putea da eficiență dispozițiilor art. 306 alin. (2) C.

proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate,

constatând că nu este incident motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art.

304 C. proc. civ. invocat de recurent, cu atât mai mult cu cât, în cauza de

față nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat textele de lege aplicabile

speței sau că ar fi aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea

extins sau prea restrâns ori cu totul eronat, Înalta Curte, în raport de

argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ț.C.A. împotriva

deciziei civile nr. 17/ A din 21 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul Ț.C.A. împotriva deciziei civile nr. 17/ A din 21 ianuarie 2015

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

4 noiembrie 2015.