ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2403/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2403/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2403/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții Consiliul

Local al sectorului 2 al Municipiului București, B. sector 2 București și SC C.

SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să fie obligați

pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 1.296

mp împreună cu construcția centrală aer comprimat și platforma din beton în

suprafață de 248 mp situat în Municipiul București, sector 2; să fie obligați

pârâții, în solidar, la plata sumei de 400.000 lei, reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință a terenului pentru ultimii trei ani anteriori introducerii

cererii de chemare în judecată; să fie obligată pârâta SC C. SRL să demoleze pe

cheltuiala sa construcțiile edificate de aceasta pe terenul în litigiu, iar în

subsidiar, să se încuviințeze demolarea de către reclamantă, dar pe cheltuiala SC

C. SRL, a construcțiilor edificate de aceasta și să fie să obligați pârâții, în

solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.

3171 din 18 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, Tribunalul

București, secția a VI-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta SC

A. SRL, ca nefondată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, respectiv, sentința civilă nr. 16636 din 28 noiembrie 2012

pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul nr. x/300/2011, s-a

admis cererea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București

în contradictoriu cu SC C. SA și SC D. SRL (actuala SC A. SRL) și

intervenientul în interes propriu SC C. SRL și s-a anulat, printre alte

contracte, și contractul de leasing imobiliar din 30 septembrie 2002 încheiat

de pârâte pentru imobilul din București, sector 2. Pentru a pronunța această

soluție instanța a reținut că imobilul ce a format obiectul contractului de

leasing nu era în proprietatea SC C. SA, fiind dat doar în folosință din anul

1991 prin decizie a Primăriei Municipiului București, imobilul aflându-se în

proprietatea Consiliului Local al Municipiului București - Direcția de Administrare

a Patrimoniului Imobiliar.

Instanța a concluzionat

că desființarea printr-o hotărârea judecătorească irevocabilă a titlului în

baza căruia a fost transmis dreptul de proprietate către reclamantă, respectiv,

contractul de leasing imobiliar din 30 septembrie 2012, lipsește de efecte

juridice și transmiterea dreptului de proprietate, în virtutea principiului

anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel SC A. SRL, susținând că titlul său de proprietate

constă în sentința comercială nr. 1163 din 28 ianuarie 2003 pronunțată de

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/2002, dreptul

său de proprietate a fost înscris în cartea funciară, iar înscrierea îi conferă

beneficiul principiului publicității materiale a cărților funciare, astfel cum

a fost reglementat de dispozițiile art. 31 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului

și a publicității imobiliare, republicată, (aplicabil la data înscrierii dreptului

de proprietate în cartea funciară).

Prin întâmpinarea

formulată în apel de B. sector 1, serviciul public în subordinea Consiliului

Local sector 2, a fost reiterată excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin Decizia nr. 668/A

din 23 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

apelul declarat de apelanta reclamantă, ca nefondat.

Instanța de apel a

constatat că cererea de învestire a instanței reprezintă o acțiune în

revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 și următoarele C. civ. din 1864,

ce privește terenul în suprafață de 1.296 mp, împreună cu construcția centrală

aer comprimat și platforma din beton în suprafață de 248 mp, imobil situat în

Municipiul București, sector 2.

Curtea a subliniat că

părțile, prin pozițiile exprimate nemijlocit în fața instanței de apel, nu au

avut poziții divergente cu referire la identificarea terenului și a construcțiilor

ce fac obiectul revendicării, motiv pentru care proba cu expertiză având ca

obiectiv această identificare a fost considerată inutilă. Tot ca inutilă a fost

respinsă și proba cu expertiza având ca obiectiv stabilirea valorii de

circulație a imobilului, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește

susținerile reclamantei referitoare la titlul său de proprietate, instanța de

apel a constatat că SC C. SA, prin contractul de leasing imobiliar autentificat

din 30 septembrie 2002, în calitate de locator, a transmis către SC A. SRL, în

calitate de utilizator, folosința și posesia imobilului, iar prin sentința

comercială nr. 1163 din 28 ianuarie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/2002, instanța de judecată, soluționând

litigiul purtat între locatorul SC C. SA și utilizatorul SC A. SRL, a constatat

că utilizatorul și-a îndeplinit obligația de plată a prețului și a admis

acțiunea acestuia, constatând intervenită vânzarea cumpărarea imobilului ce

face obiectul revendicării prezente.

Ulterior, prin

sentința civilă nr. 16636 din 28 noiembrie 2012, pronunțată de Judecătoria sectorului

2 București, a fost admisă cererea formulată de Parchetul de pe lângă

Judecătoria sectorului 2 București în contradictoriu cu pârâții SC C. SA, SC D.

SRL și intervenientul în interes propriu SC C. SRL și s-a anulat, printre altele,

contractul de leasing imobiliar din 30 septembrie 2002, încheiat de pârâte. Instanța

a reținut că imobilul ce a format obiectul contractului de leasing nu era

proprietatea SC C. SA, fiind dat doar în folosință acesteia din anul 1991, prin

Decizia nr. 593 din 17 iulie 1991 a Primăriei Municipiului București, imobilul

aflându-se în proprietatea Consiliului Local al Municipiului București - Direcția

de Administrare a Patrimoniului Imobiliar.

În condițiile date,

Curtea a constatat că titlul apelantei reclamante este reprezentat de o

hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu purtat doar între părțile

contractului de leasing imobiliar, contract anulat ulterior de către instanțele

de judecată pentru motivul că locatorul nu era proprietarul bunurilor ce fac în

prezent obiectul revendicării, mențiunea proprietății fiind rezultatul faptei

penale de fals în înscrisuri sub semnătură privată (fila 66 dosar fond).

Curtea a mai

constatat că, în executarea Deciziei Consiliului de Administrație al Primăriei Municipiului

București nr. 593 din 17 iulie 1991, la data de 17 decembrie 1991, a fost

încheiat între SC E. SA și SC C. SA, societăți înființate în baza deciziei

menționate anterior, procesul verbal (fila 115 din dosarul Tribunalului

București, secția a VI a civilă) prin care au fost împărțite activul și pasivul

conform celor menționate în anexa nr. 1, la poziția nr. 6 din anexă fiind

înregistrat imobilul situat în sector 2.

Curtea a mai reținut că,

ulterior anului 1992, dată la care, potrivit apelantei reclamante, terenul a

intrat în proprietatea SC C. SA, în vederea stabilirii debitorului obligației

de plată a impozitelor aferente imobilului, atât SC E. SA, cât și SC C. SA, au

emis adrese sau situații prin care s-a specificat în mod expres că imobilele în

legătură cu care a fost emisă Decizia nr. 593 din iulie 1991 sunt proprietatea

Consiliului Local al Municipiului București, Direcția de Administrare a

Patrimoniului Imobiliar și sunt în folosința SC C. SA, fără a fi trecute în

patrimoniul acesteia (filele 116 și 117 din dosarul Tribunalului București, secția

a VI-a civilă). Drept urmare, pentru aceste clădiri și terenuri, Consiliul General

al Municipiului București - Direcția de Administrare a Finanțelor

Imobiliare, plătește impozitele prevăzute de Legea nr. 27/1994 la Administrația

Financiară a sectorului 3, pe raza căreia își are sediul. Prin urmare, Curtea

nu a primit afirmația apelantei reclamante, potrivit cu care, în temeiul art. 20

alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și ca efect al adresei din 10 noiembrie 1992, SC

C. SA ar fi devenit proprietarul imobilului revendicat.

În condițiile date,

Curtea a constatat că probele administrate în cauză susțin apărarea formulată

de către intimații pârâți, în sensul că autorul apelantei nu a deținut

niciodată calitatea de proprietar al imobilului teren și construcții ce face

obiectul revendicării, motiv pentru care nici nu ar fi putut transmite

prerogativele proprietății către SC A. SRL. Hotărârea judecătorească de care

partea înțelege să se prevaleze a valorificat un contract de leasing ce

cuprindea mențiunea falsă a calității de proprietar a SC C. SA; acesta a și

reprezentat motivul cercetării penale care a impus anularea falsului

reprezentat de contractul de leasing în discuție; în plus, sentința comercială nr.

1163 din 28 ianuarie 2003 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

nu a fost pronunțată în contradictoriu cu adevăratul titular al dreptului de

proprietate, situație în care nu se poate da preferință titlului deținut de

către apelanta reclamantă.

În ceea ce privește critica

apelantei referitoare la incidența dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 7/1996, Curtea

a reținut că, la data de 09 februarie 2006, Primăria sectorului 2 București

sesizase organele de cercetare penală în vederea efectuării de cercetări cu

privire la modul în care au fost legalizate patru contracte de leasing

imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare cumpărare, precum și cu privire la

modul în care au fost pronunțate sentințele comerciale prin care s-a constatat

înstrăinarea imobilelor din patrimoniul SC C. SA către SC D. SRL. Cercetările

au făcut obiectul Dosarului penal nr. x/P/2007 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria sectorului 2 București. Cererea de chemare în judecată formulată de

SC A. SRL, având ca obiect revendicare, a fost transmisă instanței de judecată

la data de 09 aprilie 2010. Încheierea Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară

în discuție a fost pronunțată la data de 29 aprilie 2010.

Pornind de la aceste

premise de fapt, Curtea a arătat că principiul publicității materiale consacrat

de prevederile art. 31 și art. 36 din Legea nr. 7/1996 reprezintă regula

potrivit cu care, în afara îngrădirilor și excepțiilor legale, cuprinsul

cărților funciare se consideră exact în folosul acelora care și-au înscris

vreun drept real în cartea funciară, dobândit prin act juridic cu titlu oneros,

dacă în momentul înscrierii dobândirii dreptului nu a fost notată în cartea

funciară vreo acțiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă din

înscrisurile și documentele cu care se întregește cartea funciară nu rezultă

această inexactitate.

În fapt, apelanta

reclamantă este primul pretins proprietar care a solicitat înscrierea sa în

cartea funciară a imobilului și nu un terț dobânditor de bună credință, definit

de doctrină ca și tertius, care a dobândit dreptul de la un secundus, persoană

care a intabulat dreptul său de proprietate cu cel puțin trei ani anterior

înregistrării cererii de înscriere a lui tertius, situație în care reclamanta

apelantă nu putea opune prevederile art. 31 din Legea nr. 7/1996 adevăratului

proprietar, chemat în judecată anterior înscrierii în cartea funciară a

titlului reclamantei.

Cu privire la

apărările formulate de către B. sector 2, în sensul reiterării excepției lipsei

calității procesuale pasive și în calea de atac, Curtea a reținut că partea, în

măsura în care urmărea schimbarea soluției pronunțate în acțiunea în

revendicare în sensul respingerii acesteia pentru lipsa calității procesuale

pasive, iar nu în sensul respingerii ca neîntemeiate, ar fi trebuit să formuleze

apel sau apel incident, situație ce nu se regăsește în cauză.

Împotriva Deciziei

nr. 668/A din data de 23 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a

civilă, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL.

După expunerea pe

larg a istoricului cauzei și a situație de fapt, recurenta invocă două critici

care se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., și anume:

proprietate este reprezentat de o hotărâre judecătorească, respectiv sentința

comercială nr. 1163 din 28 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/2002, rămasă definitivă și irevocabilă, în

baza căreia a fost intabulat dreptul de proprietate, devenind astfel opozabil

terților.

Desființarea titlului

în baza căruia s-a transmis dreptul de proprietate nu lipsește de efecte

juridice și transmiterea dreptului de proprietate, în virtutea principiului

anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului inițial, cât timp

această transmitere a fost constatată de instanță în temeiul dispozițiilor art.

111 C. proc. civ., printr-o hotărâre judecătorească ce nu a fost desființată și

care se bucură de puterea de lucru judecat.

Efectul pozitiv al

puterii de lucru judecat îl constituie recunoașterea prin lege a faptului că o

hotărâre judecătorească definitivă este pusă în executare, producând efecte în

mod efectiv.

Efectul pozitiv al

lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla

identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat

anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare

a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de

ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor

judecătorești, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice

făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Prezumția lucrului

judecat are caracter absolut, însemnând că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional

într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor

în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un

proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul

juridic deja soluționat.

nr. 165818 din 29 aprilie 2010 a Oficiul de Cadastru și Publicitate

Imobiliară București sector 2, în prezenta cauza trebuia să se dea eficiență

principiului publicității materiale a cărților funciare, astfel cum a fost

reglementat de dispozițiile art. 31 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a

publicității imobiliare, republicată.

Cererea de

intabulare/înscriere a dreptului de proprietate cu privire la imobilul litigios

a fost înregistrata la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliara București sector

2 în data de 10 martie 2010, respectiv, înainte de promovarea acțiunii

introductive de instanța (09 aprilie 2010), iar în data de 29 aprilie 2010 a

fot emisă încheierea de intabulare.

În atare situație,

trebuia să se dea eficiență prevederilor art. 25 din Legea nr. 7/1996, în

sensul ca înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de

opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor, respectiv

începând cu data de 10 martie 2010, și nu data de 29 aprilie 2010, cum retine

instanța de apel.

Recurenta consideră

că avea calitatea de tertius, iar în această calitate, cercetările pe care

trebuia să le efectueze la momentul dobândirii dreptului real supus intabulării

erau limitate la: (i) cuprinsul cărții funciare, (ii) registrul de intrare,

(iii) înscrisurile doveditoare ale dreptului dobândit de autorul nemijlocit, în

speța, aceste elemente fiind verificate. Din conținutul cărții funciare nu

reieșea vreun motiv de dubiu cu privire la regularitatea dobândirii valabile a

dreptului de proprietate ce urma să fie transmis.

Prin întâmpinarea

depusă de intimata-pârâtă B. sector 2 București s-a reiterat excepția lipsei

calității procesuale pasive.

Înalta Curte constată

că această excepție, invocată în fața primei instanțe, a fost respinsă, iar

intimata nu a exercitat calea de atac a apelului și nici nu a aderat la apelul

părții adverse. Cu privire la excepția reiterată în apel, instanța de apel a

reținut că nu o poate analiza, deoarece partea interesată nu a exercitat calea

de atac. Pentru același considerent, excepția, invocată din nou în recurs, nu

va putea fi examinată, întrucât intimata nu a exercitat calea de atac a

recursului, soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive intrând

în puterea lucrului judecat.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamantă, Înalta Curte

reține următoarele:

că titlul său de proprietate, constând în sentința comercială nr. 1163 din 28

ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul

nr. x/2002, nu a fost desființat, iar faptul că a fost anulat contractul de

leasing imobiliar nu este de natură să lipsească de efecte juridice transmiterea

dreptului de proprietate, în virtutea principiului anularii actului subsecvent

ca urmare a anularii actului inițial, cât timp această transmitere a fost

constatată de instanță în temeiul dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.,

printr-o hotărâre judecătorească ce nu a fost desființată și care se bucură de

puterea de lucru judecat.

Înalta Curte constată

că efectele hotărârii pronunțate de instanța comercială, în cadrul acțiunii pe

care a promovat-o reclamanta în contradictoriu cu promitenta vânzătoare SC C.

SA, sunt, în principiu, identice cu efectele pe care le-ar fi produs contractul

de vânzare-cumpărare, dacă acesta ar fi fost încheiat valabil, și anume, transformarea

obligației de a face (asumată prin promisiune) într-o obligație de a da (de a

transfera dreptul de proprietate asupra bunului promis).

Hotărârea instanței

de judecată care ține loc de contract de vânzare-cumpărare are caracter

constitutiv de drepturi, operând transferul dreptului de proprietate de la data

rămânerii definitive și irevocabile, însă cu condiția ca la data pronunțării

hotărârii judecătorești să fie îndeplinite toate condițiile cerute de lege

pentru perfectarea vânzării, printre care și aceea ca promitentul-vânzător să

fie proprietarul lucrului promis a fi vândut.

În speță, contractul

de leasing imobiliar, care conținea promisiunea de vânzare, a fost anulat, pe

motiv că imobilul ce a format obiectul respectivului contract nu era în

proprietatea SC C. SA. Hotărârea judecătorească prin care s-a anulat contractul

de leasing imobiliar este pronunțată și în contradictoriu cu reclamanta din

prezenta cauză, fiindu-i opozabilă. Prin anularea promisiunii de vânzare, s-a

desființat și raportul obligațional care a stat la baza pronunțării sentinței nr.

1163 din 28 ianuarie 2003 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

această hotărâre neputând avea efectul constitutiv de drepturi în patrimoniul

reclamantei atâta vreme cât promitentul vânzător nu avea calitatea de

proprietar al bunului promis a fi vândut.

Având în vedere

similitudinea, sub aspectul efectelor, între hotărârea care ține loc de

contract de vânzare și însuși contractul de vânzare care s-ar fi putut încheia

între părți, dacă acestea ar fi căzut de acord, este pe deplin aplicabil principiul

quod nullum este nullum producit effectum, în sensul că anularea actului

principal (în cazul dat, contractul de leasing cu clauză de vânzare) atrage

ineficiența actului subsecvent, respectiv, ineficacitatea actului

jurisdicțional care ține loc de contract de vânzare, sub aspectul constituirii

dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei.

În speță nu este

incident efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, întrucât efectul

constitutiv de drepturi al hotărârii care ține loc de contract de vânzare-cumpărare

nu se produce prin voința judecătorului, ci pe temeiul voinței părților,

exprimată în promisiunea de vânzare. Instanța intervine doar pentru a analiza elementele

înțelegerii părților și numai în măsura în care constată că una dintre ele,

încălcându-și angajamentele luate, refuză încheierea în formă autentică a

contractului, pronunță hotărârea care vine să suplinească această cerință. În

condițiile în care înțelegerea părților este lovită de nulitate, cum este cazul

în speță, partea în favoarea căreia s-a pronunțat hotărârea nu poate invoca

drept titlu de proprietate exclusiv hotărârea judecătorească prin care s-a

suplinit consimțământul părții adverse, deoarece această hotărâre nu poate avea

afect independent de convenția părților pe temeiul căreia a fost pronunțată.

critică din recurs, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., vizează modul în care instanța a interpretat dispozițiile art. 31

din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, republicată,

astfel cum era în vigoare la momentul înscrierii în cartea funciară a dreptului

de proprietate în favoarea reclamantei.

Înalta Curte constată

că instanța de apel a interpretat corect textul de lege menționat, ajungând la

concluzia că principiul publicității materiale invocat de recurentă nu este

aplicabil în cauză.

Principiul

publicității materiale, consacrat în sistemul de publicitate imobiliară prin

intermediul cărții funciare, constituie o excepție de la regula nemo dat quod

non habet (nimeni nu poate transmite ceea ce nu are), precum și de la regula resoluto

iure dantis, resolvitur ius accipientis. Achizițiunea de bună-credință, pe baza

principiului publicității materiale, este considerată un mod originar de

dobândire a proprietății, specific sistemului de carte funciară.

Invocarea

principiului publicității materiale de către subdobânditorul de bună-credință

presupune întrunirea cumulativă a mai multor condiții, ce rezultă din

interpretarea coroborată a prevederilor art. 31 și art. 36 din Legea nr. 7/1996,

republicată (în forma în vigoare la data înscrierii), printre care și cerința

bunei-credințe a terțului subdobânditor, cerință care nu poate fi verificată

decât în măsura în care și adevăratul proprietar (Primus) a fost înscris în

cartea funciară, anterior înscrierii operate în favoarea celui care a

înstrăinat fără drept (Secundus).

Din

interpretarea sistematică a acestor prevederi legale, se pot desprinde

condițiile care ar trebui îndeplinite pentru ca terțul subdobânditor (Tertius)

să poată invoca în contra adevăratului proprietar (Primus) principiul

publicității materiale, deși actul juridic în temeiul căruia el a dobândit de

la un neproprietar (Secundus) nu a fost valabil: existența unei inexactități în

ceea ce privește înscrierea lui (Secundus); din cuprinsul cărții funciare să

rezulte o aparență de existență a dreptului înscris în folosul lui (Secundus);

terțul să fi dobândit în baza unui act juridic valabil încheiat, cu titlu

oneros și particular; terțul să fi dobândit dreptul real cu bună-credință,

întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare; dreptul real dobândit de terț să fi

fost, la rândul său, înscris în cartea funciară; de la data înregistrării

cererii de înscriere a lui (Secundus) să fi trecut cel puțin 3 ani.

În

ipoteza în care adevăratul proprietar nu a fost niciodată înscris în cartea

funciară și nu a avut cunoștință de împrejurarea că terțe persoane au

tranzacționat imobilul proprietatea sa și au deschis o carte funciară pentru

imobilul respectiv (astfel cum s-a întâmplat în prezenta cauză),

subdobânditorul nu poate invoca buna-credință și principiul publicității

materiale, pentru a fi considerat proprietar, nici chiar în situația în care

și-a înscris dreptul în cartea funciară după împlinirea termenului de 3 ani de

la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul nemijlocit

al dreptului, sau acțiunea împotriva sa a fost promovată de adevăratul

proprietar după împlinirea acestui termen. Într-o astfel de situație,

principiul publicității materiale nu mai operează, însă terțul poate invoca

buna-credință și principiul error communis facit ius, în condițiile dreptului

comun.

Or, în

ceea ce privește buna-credință a recurentei reclamante, instanța de apel a

reținut o serie de împrejurări de fapt, bazate pe probele administrate (aspecte

care nu pot fi reanalizate în recurs, datorită specificului și limitelor în

care se pot face verificări în cadrul acestei căi extraordinare de atac),

respectiv, faptul că actul juridic încheiat de reclamantă cu SC C. SA a fost

anulat ca urmare a cercetărilor penale întreprinse de parchet, constatându-se

că acest act cuprindea mențiunea falsă a calității de proprietar a SC C. SA,

ceea ce a și reprezentat motivul cercetării penale care a impus anularea

falsului. Curtea a mai reținut că sesizarea organelor de cercetare penală de

către Primăria sectorului 2 București s-a făcut cu mult înainte de înscrierea

reclamantei în cartea funciară.

Aceste

elemente de fapt au condus instanța la concluzia că reclamanta nu era un simplu

terț, care să fi dobândit bunul fără a cunoaște că acesta nu aparține

înstrăinătorului, ceea ce exclude invocarea de către aceasta a bunei credințe.

Faptul că cererea de

înscriere a dreptului de proprietate cu privire la imobilul litigios a fost

înregistrată la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliara București sector 2

în data de 10 martie 2010, respectiv, înainte de promovarea acțiunii în

revendicare (09 aprilie 2010), nu prezintă relevanță în analizarea bunei

credințe, în condițiile în care, anterior respectivei cereri de intabulare

fuseseră declanșate cercetările penale cu privire la caracterul fals al

mențiunii din contractul de leasing imobiliar, ulterior acest contract fiind

desființat tocmai pe temeiul constatării falsului.

Dispozițiile art. 25

din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data înscrierii), în sensul că

înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față

de terți de la data înregistrării cererilor, nu sunt incidente în speță,

deoarece înscrierea în cartea funciară a dreptului dobândit în baza unui act

juridic lovit de nulitate pentru fals nu validează dreptul înscris, scopul

înscrierii nefiind acela de a acoperi un viciu, o ilegalitate, ci de a

consolida un drept valabil dobândit și de a face astfel opozabil terților actul

valabil încheiat.

În raport cu aceste

considerente, constatând nefondate criticile invocate în recurs, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă a fost respins, ca

nefondat.

În temeiul art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., recurenta a fost obligată la plata sumei de 4.000 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocațial) reduse, către intimata SC

C. SRL, Înalta Curte apreciind că suma solicitată cu acest titlu, de 6623 lei,

este excesiv de mare în raport cu complexitatea cauzei în această fază

procesuală și față de durata judecății în recurs, care a presupus prezența

părților la un singur termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 668/A

din data de 23 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta la

plata sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, conform art.

274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata SC C. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2015.