ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2403/2015

Decizia nr. 2403/2015 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al sectorului 2 al Municipiului București, B. sector 2 București și SC C. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 1.296 mp împreună cu construcția centrală aer comprimat și platforma din beton în suprafață de 248 mp situat în Municipiul București, sector 2; să fie obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 400.000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului pentru ultimii trei ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată; să fie obligată pârâta SC C. SRL să demoleze pe cheltuiala sa construcțiile edificate de aceasta pe terenul în litigiu, iar în subsidiar, să se încuviințeze demolarea de către reclamantă, dar pe cheltuiala SC C. SRL, a construcțiilor edificate de aceasta și să fie să obligați pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3171 din 18 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv, sentința civilă nr. 16636 din 28 noiembrie 2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul nr. x/300/2011, s-a admis cererea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București în contradictoriu cu SC C. SA și SC D. SRL (actuala SC A. SRL) și intervenientul în interes propriu SC C. SRL și s-a anulat, printre alte contracte, și contractul de leasing imobiliar din 30 septembrie 2002 încheiat de pârâte pentru imobilul din București, sector 2. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că imobilul ce a format obiectul contractului de leasing nu era în proprietatea SC C. SA, fiind dat doar în folosință din anul 1991 prin decizie a Primăriei Municipiului București, imobilul aflându-se în proprietatea Consiliului Local al Municipiului București - Direcția de Administrare a Patrimoniului Imobiliar.

Instanța a concluzionat că desființarea printr-o hotărârea judecătorească irevocabilă a titlului în baza căruia a fost transmis dreptul de proprietate către reclamantă, respectiv, contractul de leasing imobiliar din 30 septembrie 2012, lipsește de efecte juridice și transmiterea dreptului de proprietate, în virtutea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel SC A. SRL, susținând că titlul său de proprietate constă în sentința comercială nr. 1163 din 28 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/2002, dreptul său de proprietate a fost înscris în cartea funciară, iar înscrierea îi conferă beneficiul principiului publicității materiale a cărților funciare, astfel cum a fost reglementat de dispozițiile art. 31 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, republicată, (aplicabil la data înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară). Prin întâmpinarea formulată în apel de B. sector 1, serviciul public în subordinea Consiliului Local sector 2, a fost reiterată excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin Decizia nr. 668/A din 23 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de apelanta reclamantă, ca nefondat. Instanța de apel a constatat că cererea de învestire a instanței reprezintă o acțiune în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 și următoarele C. civ. din 1864, ce privește terenul în suprafață de 1.296 mp, împreună cu construcția centrală aer comprimat și platforma din beton în suprafață de 248 mp, imobil situat în Municipiul București, sector 2. Curtea a subliniat că părțile, prin pozițiile exprimate nemijlocit în fața instanței de apel, nu au avut poziții divergente cu referire la identificarea terenului și a construcțiilor ce fac obiectul revendicării, motiv pentru care proba cu expertiză având ca obiectiv această identificare a fost considerată inutilă.

Tot ca inutilă a fost respinsă și proba cu expertiza având ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a imobilului, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește susținerile reclamantei referitoare la titlul său de proprietate, instanța de apel a constatat că SC C. SA, prin contractul de leasing imobiliar autentificat din 30 septembrie 2002, în calitate de locator, a transmis către SC A. SRL, în calitate de utilizator, folosința și posesia imobilului, iar prin sentința comercială nr. 1163 din 28 ianuarie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/2002, instanța de judecată, soluționând litigiul purtat între locatorul SC C. SA și utilizatorul SC A. SRL, a constatat că utilizatorul și-a îndeplinit obligația de plată a prețului și a admis acțiunea acestuia, constatând intervenită vânzarea cumpărarea imobilului ce face obiectul revendicării prezente.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 16636 din 28 noiembrie 2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, a fost admisă cererea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București în contradictoriu cu pârâții SC C. SA, SC D. SRL și intervenientul în interes propriu SC C. SRL și s-a anulat, printre altele, contractul de leasing imobiliar din 30 septembrie 2002, încheiat de pârâte. Instanța a reținut că imobilul ce a format obiectul contractului de leasing nu era proprietatea SC C. SA, fiind dat doar în folosință acesteia din anul 1991, prin Decizia nr. 593 din 17 iulie 1991 a Primăriei Municipiului București, imobilul aflându-se în proprietatea Consiliului Local al Municipiului București - Direcția de Administrare a Patrimoniului Imobiliar.

În condițiile date, Curtea a constatat că titlul apelantei reclamante este reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu purtat doar între părțile contractului de leasing imobiliar, contract anulat ulterior de către instanțele de judecată pentru motivul că locatorul nu era proprietarul bunurilor ce fac în prezent obiectul revendicării, mențiunea proprietății fiind rezultatul faptei penale de fals în înscrisuri sub semnătură privată (fila 66 dosar fond).

Curtea a mai constatat că, în executarea Deciziei Consiliului de Administrație al Primăriei Municipiului București nr. 593 din 17 iulie 1991, la data de 17 decembrie 1991, a fost încheiat între SC E. SA și SC C. SA, societăți înființate în baza deciziei menționate anterior, procesul verbal (fila 115 din dosarul Tribunalului București, secția a VI a civilă) prin care au fost împărțite activul și pasivul conform celor menționate în anexa nr. 1, la poziția nr. 6 din anexă fiind înregistrat imobilul situat în sector 2. Curtea a mai reținut că, ulterior anului 1992, dată la care, potrivit apelantei reclamante, terenul a intrat în proprietatea SC C. SA, în vederea stabilirii debitorului obligației de plată a impozitelor aferente imobilului, atât SC E. SA, cât și SC C. SA, au emis adrese sau situații prin care s-a specificat în mod expres că imobilele în legătură cu care a fost emisă Decizia nr. 593 din iulie 1991 sunt proprietatea Consiliului Local al Municipiului București, Direcția de Administrare a Patrimoniului Imobiliar și sunt în folosința SC C. SA, fără a fi trecute în patrimoniul acesteia (filele 116 și 117 din dosarul Tribunalului București, secția a VI-a civilă).

Drept urmare, pentru aceste clădiri și terenuri, Consiliul General al Municipiului București - Direcția de Administrare a Finanțelor Imobiliare, plătește impozitele prevăzute de Legea nr. 27/1994 la Administrația Financiară a sectorului 3, pe raza căreia își are sediul. Prin urmare, Curtea nu a primit afirmația apelantei reclamante, potrivit cu care, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și ca efect al adresei din 10 noiembrie 1992, SC C. SA ar fi devenit proprietarul imobilului revendicat. În condițiile date, Curtea a constatat că probele administrate în cauză susțin apărarea formulată de către intimații pârâți, în sensul că autorul apelantei nu a deținut niciodată calitatea de proprietar al imobilului teren și construcții ce face obiectul revendicării, motiv pentru care nici nu ar fi putut transmite prerogativele proprietății către SC A. SRL.

Hotărârea judecătorească de care partea înțelege să se prevaleze a valorificat un contract de leasing ce cuprindea mențiunea falsă a calității de proprietar a SC C. SA; acesta a și reprezentat motivul cercetării penale care a impus anularea falsului reprezentat de contractul de leasing în discuție; în plus, sentința comercială nr. 1163 din 28 ianuarie 2003 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, nu a fost pronunțată în contradictoriu cu adevăratul titular al dreptului de proprietate, situație în care nu se poate da preferință titlului deținut de către apelanta reclamantă.

În ceea ce privește critica apelantei referitoare la incidența dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 7/1996, Curtea a reținut că, la data de 09 februarie 2006, Primăria sectorului 2 București sesizase organele de cercetare penală în vederea efectuării de cercetări cu privire la modul în care au fost legalizate patru contracte de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare cumpărare, precum și cu privire la modul în care au fost pronunțate sentințele comerciale prin care s-a constatat înstrăinarea imobilelor din patrimoniul SC C. SA către SC D. SRL. Cercetările au făcut obiectul Dosarului penal nr. x/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București.

Cererea de chemare în judecată formulată de SC A. SRL, având ca obiect revendicare, a fost transmisă instanței de judecată la data de 09 aprilie 2010. Încheierea Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară în discuție a fost pronunțată la data de 29 aprilie 2010. Pornind de la aceste premise de fapt, Curtea a arătat că principiul publicității materiale consacrat de prevederile art. 31 și art. 36 din Legea nr. 7/1996 reprezintă regula potrivit cu care, în afara îngrădirilor și excepțiilor legale, cuprinsul cărților funciare se consideră exact în folosul acelora care și-au înscris vreun drept real în cartea funciară, dobândit prin act juridic cu titlu oneros, dacă în momentul înscrierii dobândirii dreptului nu a fost notată în cartea funciară vreo acțiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă din înscrisurile și documentele cu care se întregește cartea funciară nu rezultă această inexactitate.

În fapt, apelanta reclamantă este primul pretins proprietar care a solicitat înscrierea sa în cartea funciară a imobilului și nu un terț dobânditor de bună credință, definit de doctrină ca și tertius, care a dobândit dreptul de la un secundus, persoană care a intabulat dreptul său de proprietate cu cel puțin trei ani anterior înregistrării cererii de înscriere a lui tertius, situație în care reclamanta apelantă nu putea opune prevederile art. 31 din Legea nr. 7/1996 adevăratului proprietar, chemat în judecată anterior înscrierii în cartea funciară a titlului reclamantei.

Cu privire la apărările formulate de către B. sector 2, în sensul reiterării excepției lipsei calității procesuale pasive și în calea de atac, Curtea a reținut că partea, în măsura în care urmărea schimbarea soluției pronunțate în acțiunea în revendicare în sensul respingerii acesteia pentru lipsa calității procesuale pasive, iar nu în sensul respingerii ca neîntemeiate, ar fi trebuit să formuleze apel sau apel incident, situație ce nu se regăsește în cauză. Împotriva Deciziei nr. 668/A din data de 23 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL. După expunerea pe larg a istoricului cauzei și a situație de fapt, recurenta invocă două critici care se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., și anume: 1. Titlul său de proprietate este reprezentat de o hotărâre judecătorească, respectiv sentința comercială nr. 1163 din 28 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/2002, rămasă definitivă și irevocabilă, în baza căreia a fost intabulat dreptul de proprietate, devenind astfel opozabil terților. Desființarea titlului în baza căruia s-a transmis dreptul de proprietate nu lipsește de efecte juridice și transmiterea dreptului de proprietate, în virtutea principiului anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului inițial, cât timp această transmitere a fost constatată de instanță în temeiul dispozițiilor art. 111 C. proc.

civ., printr-o hotărâre judecătorească ce nu a fost desființată și care se bucură de puterea de lucru judecat. Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat îl constituie recunoașterea prin lege a faptului că o hotărâre judecătorească definitivă este pusă în executare, producând efecte în mod efectiv. Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Prezumția lucrului judecat are caracter absolut, însemnând că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. 2. În raport de Încheierea nr. 165818 din 29 aprilie 2010 a Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București sector 2, în prezenta cauza trebuia să se dea eficiență principiului publicității materiale a cărților funciare, astfel cum a fost reglementat de dispozițiile art. 31 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, republicată.

Cererea de intabulare/înscriere a dreptului de proprietate cu privire la imobilul litigios a fost înregistrata la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliara București sector 2 în data de 10 martie 2010, respectiv, înainte de promovarea acțiunii introductive de instanța (09 aprilie 2010), iar în data de 29 aprilie 2010 a fot emisă încheierea de intabulare. În atare situație, trebuia să se dea eficiență prevederilor art. 25 din Legea nr. 7/1996, în sensul ca înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor, respectiv începând cu data de 10 martie 2010, și nu data de 29 aprilie 2010, cum retine instanța de apel.

Recurenta consideră că avea calitatea de tertius, iar în această calitate, cercetările pe care trebuia să le efectueze la momentul dobândirii dreptului real supus intabulării erau limitate la: (i) cuprinsul cărții funciare, (ii) registrul de intrare, (iii) înscrisurile doveditoare ale dreptului dobândit de autorul nemijlocit, în speța, aceste elemente fiind verificate. Din conținutul cărții funciare nu reieșea vreun motiv de dubiu cu privire la regularitatea dobândirii valabile a dreptului de proprietate ce urma să fie transmis. Prin întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă B. sector 2 București s-a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive. Înalta Curte constată că această excepție, invocată în fața primei instanțe, a fost respinsă, iar intimata nu a exercitat calea de atac a apelului și nici nu a aderat la apelul părții adverse.

Cu privire la excepția reiterată în apel, instanța de apel a reținut că nu o poate analiza, deoarece partea interesată nu a exercitat calea de atac. Pentru același considerent, excepția, invocată din nou în recurs, nu va putea fi examinată, întrucât intimata nu a exercitat calea de atac a recursului, soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive intrând în puterea lucrului judecat.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamantă, Înalta Curte reține următoarele: 1. Recurenta susține că titlul său de proprietate, constând în sentința comercială nr. 1163 din 28 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/2002, nu a fost desființat, iar faptul că a fost anulat contractul de leasing imobiliar nu este de natură să lipsească de efecte juridice transmiterea dreptului de proprietate, în virtutea principiului anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului inițial, cât timp această transmitere a fost constatată de instanță în temeiul dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., printr-o hotărâre judecătorească ce nu a fost desființată și care se bucură de puterea de lucru judecat.

Înalta Curte constată că efectele hotărârii pronunțate de instanța comercială, în cadrul acțiunii pe care a promovat-o reclamanta în contradictoriu cu promitenta vânzătoare SC C. SA, sunt, în principiu, identice cu efectele pe care le-ar fi produs contractul de vânzare-cumpărare, dacă acesta ar fi fost încheiat valabil, și anume, transformarea obligației de a face (asumată prin promisiune) într-o obligație de a da (de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului promis). Hotărârea instanței de judecată care ține loc de contract de vânzare-cumpărare are caracter constitutiv de drepturi, operând transferul dreptului de proprietate de la data rămânerii definitive și irevocabile, însă cu condiția ca la data pronunțării hotărârii judecătorești să fie îndeplinite toate condițiile cerute de lege pentru perfectarea vânzării, printre care și aceea ca promitentul-vânzător să fie proprietarul lucrului promis a fi vândut.

În speță, contractul de leasing imobiliar, care conținea promisiunea de vânzare, a fost anulat, pe motiv că imobilul ce a format obiectul respectivului contract nu era în proprietatea SC C. SA. Hotărârea judecătorească prin care s-a anulat contractul de leasing imobiliar este pronunțată și în contradictoriu cu reclamanta din prezenta cauză, fiindu-i opozabilă. Prin anularea promisiunii de vânzare, s-a desființat și raportul obligațional care a stat la baza pronunțării sentinței nr. 1163 din 28 ianuarie 2003 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, această hotărâre neputând avea efectul constitutiv de drepturi în patrimoniul reclamantei atâta vreme cât promitentul vânzător nu avea calitatea de proprietar al bunului promis a fi vândut.

Având în vedere similitudinea, sub aspectul efectelor, între hotărârea care ține loc de contract de vânzare și însuși contractul de vânzare care s-ar fi putut încheia între părți, dacă acestea ar fi căzut de acord, este pe deplin aplicabil principiul quod nullum este nullum producit effectum, în sensul că anularea actului principal (în cazul dat, contractul de leasing cu clauză de vânzare) atrage ineficiența actului subsecvent, respectiv, ineficacitatea actului jurisdicțional care ține loc de contract de vânzare, sub aspectul constituirii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei. În speță nu este incident efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, întrucât efectul constitutiv de drepturi al hotărârii care ține loc de contract de vânzare-cumpărare nu se produce prin voința judecătorului, ci pe temeiul voinței părților, exprimată în promisiunea de vânzare.

Instanța intervine doar pentru a analiza elementele înțelegerii părților și numai în măsura în care constată că una dintre ele, încălcându-și angajamentele luate, refuză încheierea în formă autentică a contractului, pronunță hotărârea care vine să suplinească această cerință. În condițiile în care înțelegerea părților este lovită de nulitate, cum este cazul în speță, partea în favoarea căreia s-a pronunțat hotărârea nu poate invoca drept titlu de proprietate exclusiv hotărârea judecătorească prin care s-a suplinit consimțământul părții adverse, deoarece această hotărâre nu poate avea afect independent de convenția părților pe temeiul căreia a fost pronunțată. 2. Cea de-a doua critică din recurs, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., vizează modul în care instanța a interpretat dispozițiile art. 31 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, republicată, astfel cum era în vigoare la momentul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei. Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat corect textul de lege menționat, ajungând la concluzia că principiul publicității materiale invocat de recurentă nu este aplicabil în cauză. Principiul publicității materiale, consacrat în sistemul de publicitate imobiliară prin intermediul cărții funciare, constituie o excepție de la regula nemo dat quod non habet (nimeni nu poate transmite ceea ce nu are), precum și de la regula resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Achizițiunea de bună-credință, pe baza principiului publicității materiale, este considerată un mod originar de dobândire a proprietății, specific sistemului de carte funciară. Invocarea principiului publicității materiale de către subdobânditorul de bună-credință presupune întrunirea cumulativă a mai multor condiții, ce rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 31 și art. 36 din Legea nr. 7/1996, republicată (în forma în vigoare la data înscrierii), printre care și cerința bunei-credințe a terțului subdobânditor, cerință care nu poate fi verificată decât în măsura în care și adevăratul proprietar (Primus) a fost înscris în cartea funciară, anterior înscrierii operate în favoarea celui care a înstrăinat fără drept (Secundus).

Din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale, se pot desprinde condițiile care ar trebui îndeplinite pentru ca terțul subdobânditor (Tertius) să poată invoca în contra adevăratului proprietar (Primus) principiul publicității materiale, deși actul juridic în temeiul căruia el a dobândit de la un neproprietar (Secundus) nu a fost valabil: existența unei inexactități în ceea ce privește înscrierea lui (Secundus); din cuprinsul cărții funciare să rezulte o aparență de existență a dreptului înscris în folosul lui (Secundus); terțul să fi dobândit în baza unui act juridic valabil încheiat, cu titlu oneros și particular; terțul să fi dobândit dreptul real cu bună-credință, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare; dreptul real dobândit de terț să fi fost, la rândul său, înscris în cartea funciară; de la data înregistrării cererii de înscriere a lui (Secundus) să fi trecut cel puțin 3 ani.

În ipoteza în care adevăratul proprietar nu a fost niciodată înscris în cartea funciară și nu a avut cunoștință de împrejurarea că terțe persoane au tranzacționat imobilul proprietatea sa și au deschis o carte funciară pentru imobilul respectiv (astfel cum s-a întâmplat în prezenta cauză), subdobânditorul nu poate invoca buna-credință și principiul publicității materiale, pentru a fi considerat proprietar, nici chiar în situația în care și-a înscris dreptul în cartea funciară după împlinirea termenului de 3 ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul nemijlocit al dreptului, sau acțiunea împotriva sa a fost promovată de adevăratul proprietar după împlinirea acestui termen.

Într-o astfel de situație, principiul publicității materiale nu mai operează, însă terțul poate invoca buna-credință și principiul error communis facit ius, în condițiile dreptului comun. Or, în ceea ce privește buna-credință a recurentei reclamante, instanța de apel a reținut o serie de împrejurări de fapt, bazate pe probele administrate (aspecte care nu pot fi reanalizate în recurs, datorită specificului și limitelor în care se pot face verificări în cadrul acestei căi extraordinare de atac), respectiv, faptul că actul juridic încheiat de reclamantă cu SC C. SA a fost anulat ca urmare a cercetărilor penale întreprinse de parchet, constatându-se că acest act cuprindea mențiunea falsă a calității de proprietar a SC C. SA, ceea ce a și reprezentat motivul cercetării penale care a impus anularea falsului.

Curtea a mai reținut că sesizarea organelor de cercetare penală de către Primăria sectorului 2 București s-a făcut cu mult înainte de înscrierea reclamantei în cartea funciară. Aceste elemente de fapt au condus instanța la concluzia că reclamanta nu era un simplu terț, care să fi dobândit bunul fără a cunoaște că acesta nu aparține înstrăinătorului, ceea ce exclude invocarea de către aceasta a bunei credințe.

Faptul că cererea de înscriere a dreptului de proprietate cu privire la imobilul litigios a fost înregistrată la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliara București sector 2 în data de 10 martie 2010, respectiv, înainte de promovarea acțiunii în revendicare (09 aprilie 2010), nu prezintă relevanță în analizarea bunei credințe, în condițiile în care, anterior respectivei cereri de intabulare fuseseră declanșate cercetările penale cu privire la caracterul fals al mențiunii din contractul de leasing imobiliar, ulterior acest contract fiind desființat tocmai pe temeiul constatării falsului.

Dispozițiile art. 25 din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data înscrierii), în sensul că înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor, nu sunt incidente în speță, deoarece înscrierea în cartea funciară a dreptului dobândit în baza unui act juridic lovit de nulitate pentru fals nu validează dreptul înscris, scopul înscrierii nefiind acela de a acoperi un viciu, o ilegalitate, ci de a consolida un drept valabil dobândit și de a face astfel opozabil terților actul valabil încheiat. În raport cu aceste considerente, constatând nefondate criticile invocate în recurs, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat.

În temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta a fost obligată la plata sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocațial) reduse, către intimata SC C. SRL, Înalta Curte apreciind că suma solicitată cu acest titlu, de 6623 lei, este excesiv de mare în raport cu complexitatea cauzei în această fază procesuală și față de durata judecății în recurs, care a presupus prezența părților la un singur termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 668/A din data de 23 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Obligă recurenta la plata sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata SC C. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2015.