ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5716/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 8 octombrie 2001,

reclamanții C.D.O., C.V.B. și P.R.V.R. au formulat plângere, în temeiul Legii

nr. 10/2001, împotriva deciziei nr. 457 din 24 august 2001 emise de SC B. SA,

prin care le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a magazinului B.

și cerere de repunere în termen, având în vedere returnarea prin poștă, de

către Tribunalul București, a contestației și înscrisurilor anexate, ca urmare

a greșitei înregistrări a acesteia pe rolul secției comerciale.

În motivarea plângerii, reclamanții

au arătat că Adunarea Generală a Acționarilor SC B. SA a hotărât respingerea

cererii lor pe considerentul că, din analiza înscrisurilor anexate la

notificare nu rezultă că imobilul deținut de SC B. SA, cu denumirea Magazin B.,

este unul și același cu cel revendicat.

Reclamanții au mai susținut că

imobilul în litigiu a aparținut bunicului lor B.B. și a fost naționalizat în

baza Decretului nr. 92/1950. În acest sens, au arătat că: prin actul de

vânzare-cumpărare încheiat la 28 noiembrie 1919 și autentificat de Tribunalul

Ilfov, Secția Notariat, sub nr. 24179/1919, M.P., J.B., M.E.D. și V.B., în

calitate de vânzători, au transmis dreptul de proprietate asupra imobilului din

București, compus din teren și construcții, către societatea în nume colectiv

P. & B.; prin actul de lichidare parțială a societății în nume colectiv P.

& B., încheiat la 23 ianuarie 1921 între N.P. și B.B. și autentificat de

Tribunalul Notarial Ilfov sub nr. 999 din 25 ianuarie 1921, B.B. a primit, ca

persoană fizică, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în

București; prin ordonanța de adjudecare nr. 10393 din 11 mai 1936 a

Tribunalului Ilfov, secția Notariat, (transcrisă) s-a adjudecat în favoarea

societății în nume colectiv B.B. & Comp imobilul; prin contractul de vânzare-cumpărare

încheiat la 2 iunie 1937, G.P., membru în societatea în nume colectiv B.B.

& Comp, aflată în lichidare, a vândut lui B.B. personal, toate drepturile

indivize asupra imobilului, teren și construcție, situat în București; prin

convenția de vânzare-cumpărare încheiată la 18 iunie 1938 și autentificată sub

nr. 22560/1938 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, L.D. a vândut lui B.B.

imobilul situat în București, compus din teren și construcții.

Reclamanții mai arată că în anul

1929, B.B. a demarat o construcție cu 5 etaje pe str. B. nr. 2, iar în anul

1939 a demarat o construcție cu 6 etaje pe terenul situat în str. B. nr. 4-6,

intabulându-și dreptul de proprietate în cartea funciară provizorie prin

procesul-verbal nr. 88/1940, în ceea ce privește atât imobilul situat în str.

B. nr. 2, cât și cel situat în str. B. nr. 4-6.

De asemenea, se susține că din

adresa nr. 32184/95421 din 27 ianuarie 2000 a Primăriei Municipiului București

reiese că, în conformitate cu Registrul de revizuire și numerotare a imobilelor

și apartamentelor, la nivelul anului 1948, pe str. B. nr. 2 este înscris

imobilul „magazin de stat B.”, dar, prin Decretul nr. 92/1950, imobilul înscris

la nr. 2 de pe str. B. a fost trecut în proprietatea statului de la

proprietarul B.B.

Prin întâmpinarea formulată în

cauză, pârâta a invocat excepția lipsei motivării plângerii în termenul special

prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, iar la termenul de judecată din 27

martie 2002, tribunalul a apreciat că plângerea a fost depusă și motivată cu

respectarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, art. 114 și art. 132

C. proc. civ., raportat la art. 109 C. proc. civ.

În cauză, au fost administrate

probe: înscrisuri și expertiză tehnică imobiliară.

Prin sentința civilă nr. 1048 din 18

decembrie 2002, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea

ca neîntemeiată, reținând, în esență, că reclamanții, cu probele administrate

în cauză, nu au făcut dovada că imobilul, constând în magazinul B. este unul și

același cu imobilul ce a aparținut autorului reclamanților B.B.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel reclamanții C.D.O., C.V.B. și P.R.V.R., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, întrucât se bazează pe o interpretare eronată a

unora din probele administrate în cauză, pe de o parte, iar, pe de altă parte,

ignoră complet probe esențiale, care impuneau, în mod evident, soluția

contrară.

În dezvoltarea motivelor de apel, se

arată că s-a făcut dovada identității imobilului prin coroborarea probelor

administrate în cauză. De asemenea, este criticată hotărârea apelată pentru

ignorarea totală de către instanță a raportului de expertiză tehnică, care

constituie dovada supremă a veridicității susținerilor reclamanților și

lămurește, totodată, toate problemele ridicate în prezenta speță. Apelanții fac

ample referiri la înscrisurile depuse la dosar care, în opinia acestora, fac

dovada dreptului lor de proprietate asupra imobilului.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia nr. 345/A din 12 iunie 2003, a respins ca nefondat

apelul, constatând că hotărârea apelată este temeinică și legală, întrucât

corect s-a reținut că nu s-a făcut dovada că imobilul, magazinul B., este unul

și același cu imobilul ce a aparținut lui B.B., autorul apelanților.

Mai reține instanța de apel că

magazinul B. nu avea cum să facă obiectul Decretului nr. 92/1950, pentru că,

anterior anului 1950, exista ca „Magazinul de stat B.”, în 1948 figurând în

nomenclatorul imobilelor din București. Imobilul a avut dintotdeauna destinația

de magazin, iar probe referitoare la situația lui juridică în perioada

1939-1948, nu s-au administrat în cauză, B.B., autorul apelanților fiind

cunoscut în calitatea sa de comerciant și proprietar al magazinului B., cel

puțin până în anul 1939 pentru care s-au depus acte la dosar. După acest moment

nu s-au produs probe în instanță, spre a fi analizate și a se clarifica

modalitatea trecerii la stat, încă din anul 1948, ori chiar până în acest an.

Împotriva acestei decizii,

reclamanții au declarat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 10

C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții au arătat că hotărârea

instanței de apel este nemotivată, întrucât aceasta doar reia puținele

argumente ale instanței de fond și nu combate argumentele și pretențiile

învederate de apelanți prin motivele de apel. De asemenea, nu au fost

coroborate înscrisurile aflate la dosar și nu s-a făcut referire nici la

elementele obiective cuprinse în expertiza tehnică, pe care își fundamentează

concluziile.

În dezvoltarea motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., se arată că instanța de apel nu s-a

pronunțat cu privire la o serie întreagă de înscrisuri atașate la dosarul

cauzei (enumerate), dar și cu privire la acele elemente obiective ale

expertizei tehnice, care trebuiau să fie înlăturate motivat, deoarece ele

conduc la concluzii neechivoce și clare, ce nu reprezintă aprecieri subiective

ale expertului.

Recursul este fondat, în sensul

considerentelor ce vor fi expuse:

În cauză, sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 10 C. proc. civ., invocate de recurenți.

Curtea de Apel București, respingând

apelul reclamanților, nu a răspuns, prin motivarea din considerente, criticilor

aduse de aceștia, rezumându-se la a relua argumentația instanței de fond. Nu

s-a făcut trimitere la probele administrate și, pe cale de consecință, nefăcând

analiza probatoriului, instanța nu s-a pronunțat asupra dovezilor care erau

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Or, instanța de apel, ca instanță

devolutivă de control judiciar, trebuia să se pronunțe asupra mijloacelor de

probă care aveau relevanță în cauză și care au fost invocate prin motivele de

apel, respectiv înscrisuri și acele elemente obiective cuprinse în expertiza

tehnică, pe care aceasta își fundamentează concluziile, așa cum au solicitat

apelanții-reclamanți.

Este de reținut și faptul că

instanța de apel a înlăturat nemotivat expertiza tehnică efectuată în cauză,

fără a face trimitere la o altă dovadă cu aceeași forță probantă și fără a

dispune administrarea unei alte expertize, în situația în care considera

nelămuritoare expertiza deja efectuată.

Pe de altă parte, chiar instanța de

apel reține că situația de fapt nu a fost deplin stabilită, deoarece pentru a

clarifica regimul juridic al bunului în perioada 1939-1950, nu s-au administrat

probe în cauză.

Or, în conformitate cu dispozițiile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin

toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Argumentația sumară din hotărârea

atacată, fără referiri la probele dosarului și nestabilirea deplină a situației

de fapt, nu oferă posibilitatea analizei de către instanța de recurs a

temeiniciei și legalității soluției respingerii acțiunii, pronunțată de

instanța de fond, păstrată prin respingerea apelului.

Față de considerentele analizate,

conform art. 312 și art. 314 C. proc. civ., se impune admiterea recursului,

casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, Curții de Apel

București.

Cu ocazia rejudecării, se va

completa probatoriul pentru a se stabili dacă la momentul preluării bunului de

către stat, acesta se afla în proprietatea privată exclusivă a autorului

reclamanților B.B. sau în capitalul social al societății anonime (față de

susținerea din studiul istoric realizat de arh. G.H.M., dosarul de fond) și,

finalmente, se va clarifica situația juridică a imobilului în litigiu după anul

1939.

Totodată, instanța de apel va

răspunde criticilor formulate de reclamanți prin motivele de apel și va avea în

vedere toate apărările părților în proces.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții C.D.O.,

C.V.B. și P.R.V.R. împotriva deciziei civile nr. 345/A din 12 iunie 2003 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2004.