ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 930/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul Dâmbovița, secția penală,

prin sentința penală nr. 218 din 19 mai 2003, a condamnat, printre alții, pe

inculpatul S.I. la 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt

calificat, prevăzută și pedepsită de art. 208 alin. (1), raportat la art. 209

alin. (1) lit. a), e), g) și i), cu referire la alin. (3) lit. h) C. pen., cu

aplicarea art. 71, raportat la art. 64 din același cod.

Inculpatul a fost obligat, în

solidar cu ceilalți doi inculpați, condamnați și ei în cauză, la plata sumei de

100.137.642 lei despăgubiri civile, către partea civilă R. S.A., Direcția

Telecomunicații Dâmbovița și la 600.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut, în fapt, că, în seara zilei de 7 decembrie 2002, la inițiativa

numitului G.I. (pentru care s-a dispus disjungerea, deoarece s-a sustras

urmăririi penale) inculpații N.I., S.V. și S.I. s-au deplasat cu atelajul

primului inculpat, pe raza localității Cuparu pentru a sustrage cablu telefonic

montat pe stâlpii rețelei telefonice.

Inculpatul S.I. s-a urcat pe stâlpi

și a tăiat cu o foarfecă, dată de inculpatul G.I., care a rămas la baza

stâlpilor, cablul telefonic, pe care inculpații S.V. și N.I. l-au strâns în

colaci, pe care i-a pus în căruța lui N.I., și în timp ce se îndreptau spre

locuința inculpatului G.I., au fost surprinși de un echipaj de poliție.

Inculpații S.I., G.I. și S.V. au

reușit să fugă, iar N.I. a fost prins.

Situația de fapt, astfel reținută, a

fost stabilită în baza depozițiilor de martori și al recunoașterii comiterii

faptei de către inculpații S.V. și N.I., atât în faza de urmărire penală, cât

și a celei de cercetare judecătorească.

Inculpatul S.I. a negat constant

participarea sa alături de ceilalți la săvârșirea faptei, vinovăția sa fiind

stabilită pe baza coroborării declarațiilor martorilor cu cele ale inculpaților

S.V. și N.I.

Împotriva sentinței au declarat

apel, în termen legal, toți inculpații, criticând-o pentru netemeinicie și

nelegalitate, S.I., considerând că nu sunt probe suficiente în dovedirea

vinovăției sale, a solicitat ca, prin admiterea apelului și desființarea

hotărârii, să se dispună achitarea sa, conform art. 11 pct. 2 lit. a), raportat

la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Secția penală a Curții de Apel

Ploiești, prin decizia nr. 358 din 11 august 2003, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de inculpat, constatând că prima instanță a reținut o situație

de fapt corectă, în concordanță cu probele administrate în cursul procesului,

iar în ceea ce-l privește pe inculpatul S.I., vinovăția sa rezultă din declarațiile

celorlalți inculpați, coroborate cu cele ale martorilor A.F., I.C., A.V.,

F.I.V. și I.V.

În termen legal, decizia a fost

atacată cu recursul inculpatului, referitor la netemeinicia hotărârii atât sub

aspectul rezolvării laturii penale, cât și a celei civile a cauzei, deoarece nu

sunt probe suficiente care să-i dovedească vinovăția, situație în care solicită

ca, prin admiterea recursului și casarea hotărârilor să se dispună, în

principal, achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10

alin. (1) lit. c) C. proc. pen., și respingerea cererii de despăgubiri

formulată de Direcția de Telecomunicații Dâmbovița din cadrul R. ori trimiterea

la prima instanță pentru rejudecare cu administrarea de noi probe, iar, în

subsidiar, reducerea pedepsei, cu aplicarea dispozițiilor art. 86

1

C. pen., referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În ceea ce privește latura civilă,

se consideră că, din documentele existente nu rezultă cu certitudine valoarea

pagubei produse părții civile, impunându-se administrarea de noi mijloace de

probă de către instanța de fond, unde ar trebui trimisă cauza spre rejudecare.

Examinând hotărârea atacată în

raport de cazurile de recurs, prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct.

18, pct. 10 și pct. 14 teza întâi C. proc. pen., Înalta Curte constată, în baza

lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursul nefondat, urmând a fi

respins.

supuse casării când „s-a comis o eroare gravă de fapt” în cazul în care,

contrar probelor neîndoielnice existente în cauză, instanța a cărei hotărâre a

fost atacată cu recurs a confirmat condamnarea sau achitarea inculpatului ori

încetarea procesului penal față de acesta, conform art. 345 alin. (1) C. proc.

pen. (referitor la rezolvarea acțiunii penale) în temeiul unor fapte reținute

în mod vădit greșit.

Revenind la cauză, din coroborarea

probelor, rezultând din mijloacele de probă dispuse și administrate atât în

faza de urmărire penală, cât și în mod direct, nemijlocit a celei judecătorești

rezultă că la sustragerea cablului telefonic a participat și inculpatul S.I.,

care s-a suit pe stâlpi și a tăiat cablul, după care, împreună cu ceilalți trei

coinculpați l-au strâns în „colaci” pe care i-au pus în căruța unuia dintre ei,

unde au și fost găsiți de către organele de poliție.

- Astfel, imediat după comiterea

faptei, în jurul orei 1,45, din noaptea de 7 decembrie 2002, organele de

poliție din comuna Dragoiana, care își desfășura serviciul obișnuit de

patrulare, au observat pe partea stângă a drumului comunal între satele Cuparu

și Burduca o bucată de cablu din rețeaua telefonică care atârna de pe stâlp pe

sol.

În apropierea locului l-au găsit pe

martorul A.V., care își aștepta ginerele, ce urma să vină cu un autoturism

pentru a merge împreună la oborul săptămânal de vite din orașul Topoloveni,

județul Argeș, și care i-a relatat polițiștilor că numai în urmă cu cinci

minute au trecut patru persoane de sex bărbătesc ce însoțeau o căruță trasă de

un cal, târând după ei câte o bucată de cablu, în lungime de circa 10 m

fiecare.

Între timp a sosit și ginerele

martorului, cu autoturismul în care s-au urcat cu toții și au pornit pe urmele

căruței pe care au ajuns-o destul de repede, dar la somația de către polițiști

a celor patru persoane ce mergeau pe lângă ea, trei au fugit pe câmp, iar cel

rămas, proprietarul căruței, N.I. (în același sens și declarația martorului

D.I.) le-a descris la sediul poliției din Găiești modul în care s-au desfășurat

faptele și persoanele cu care a acționat împreună la tăierea și strângerea

cablului telefonic, precizând că de pe stâlpi (4), cablul a fost tăiat de către

„I. al lui B. din satul Chirca, comuna Mogoșani” (așa era poreclit inculpatul

S.I.).

Inculpatul N.I. descrie în mod

complet și pe etape modul în care s-a desfășurat întreaga activitate

infracțională, la care a participat activ și inculpatul S.I., atât în fața

organelor de urmărire penală, cât și a celor de judecată, fapte relatate în

același fel și de către inculpatul S.V., din coroborarea cărora nu rezultă nici

o contradicție în legătură cu fapta de sustragere a cablului telefonic.

Evidențierea de către apărare, în

motivarea recursului, a unor „contradicții” în legătură cu numărul celor care

s-au deplasat, cu locurile unde au fost văzuți ori cu modul în care s-a

stabilit înțelegerea între cei patru inculpați, cu privire la comiterea faptei,

contradicții în raport cu care se ajunge la concluzia (desigur eronată) că, la

furt au participat doar inculpații S.V., N.I. și G.I., nu prezintă relevanță

juridică pentru stabilirea corectă a situației de fapt, deoarece declarațiile

care le consemnează sunt ale unor martori care, la un moment dat, i-au văzut pe

toți inculpații într-un anumit loc (discotecă sau bar), dar care nu au nici o

cunoștință despre fapta propriu-zisă, despre care nu fac dealtfel nici o

referire.

În raport cu declarațiile celorlalți

inculpați, coroborate cu cele ale martorilor A.V. și D.I., ginerele său, care

sunt edificatoare în stabilirea vinovăției inculpatului S.I., în mod corect

instanțele au înlăturat ca nesincere și formulate pro causa declarațiile

concubinei acestuia, I.D., a tatălui său S.C. și a cumnatei sale, I.M. care au

menționat că de la ora 21,00 inculpatul a fost acasă „unde s-a uitat la

televizor și apoi s-a culcat”.

În consecință, fapta și

împrejurările săvârșirii ei, precum și vinovăția inculpatului S.I. pentru

comiterea infracțiunii de furt calificat, prevăzută și pedepsită de art. 208

alin. (1), raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) și i) și alin. (3)

lit. h) C. pen., rezultă fără nici un dubiu din probele complet analizate și

just apreciate de către cele două instanțe, care nu au comis nici o eroare

gravă de fapt în stabilirea situației reale, situație în care nu se impune

trimiterea dosarului, în vederea completării probatoriului, la prima instanță.

referitor la aplicarea unei pedepse greșit individualizate, în raport cu

prevederile art. 72 C. pen., deoarece la stabilirea și menținerea pedepsei de 4

ani închisoare, care reprezintă minimul special prevăzut de lege pentru furtul

calificat reținut în cauză, instanțele au luat în considerare împrejurările

concrete în care s-a comis furtul: de un grup, în timp de noapte, asupra unui

produs cu valoare economică deosebită, cablu telefonic, și cu consecințe în

ceea ce privește asigurarea fluenței convorbirilor telefonice plătite de

abonați și nu în ultimul rând cu aprecierea atitudinii inculpatului care în

prezența unor probe indubitabile ce atestau participarea sa activă la comiterea

infracțiunii de furt calificat a negat-o în mod constant, fără un suport

probator solid, de necontestat.

recurs referitor la „neînțelegerea modului în care s-a calculat” valoarea

prejudiciului, și acesta se dovedește nefondat, întrucât încă din faza de

urmărire penală, partea vătămată R. S.A. s-a constituit parte civilă cu suma de

100.137.642 lei, reprezentând prejudiciul produs de către inculpați prin fapta

lor, calculat conform documentației depuse la dosar, și rămas neschimbat pe

întreaga desfășurare a procesului penal.

În consecință, secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând neîndeplinite cerințele

cazurilor de recurs invocate, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul S.I. și îl va obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul S.I. împotriva deciziei penale nr. 358 din 11 august

2003 a Curții de Apel Ploiești.

Obligă pe recurent la plata sumei de

1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

17 februarie 2004.