ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 497/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 497/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Decizia

nr.497

Dosar nr.3228/2002

S-a

luat în examinare recursul declarat de condamnatul E.C. împotriva deciziei

penale nr.182 din 13 iunie 2002 a Curții de Apel Iași.

A

lipsit recurentul condamnat, pentru apărarea lui prezentându-se avocat I.G.,

apărător ales.

Procedura

de citare a fost îndeplinită.

Apărătorul

condamnatului a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și

trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță.

Procurorul

a pus concluzii de respingere ca nefondat a recursului.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr.513 din 2 octombrie 2001 Tribunalul Iași, în baza art.458

din Codul de procedură penală, a admis cererea formulată de petiționarul E.C.

Totodată

a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare aplicată petiționarului,

prin sentința penală nr.32 din 26 octombrie 1999 a Tribunalului Iași,

modificată prin decizia penală nr.384 din 18 noiembrie 1999 a Curții de Apel

Iași și prin decizia nr.3179 din 19 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție, în

pedepsele componente de:

-

5 ani închisoare pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de

înșelăciune, prevăzută de art.26, raportat la art.215 alin.3,5 din Codul penal,

cu aplicarea art.74, 76 din Codul penal prin schimbarea încadrării juridice a

faptei din infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art.215 alin.3,4,5 din

Codul penal;

-

2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub

semnătură privată, prevăzută de art.290 din Codul penal, cu aplicarea art.74,

76 din Codul penal.

În

temeiul art.15 din Codul penal s-a dispus reducerea cuantumului pedepsei

aplicate petiționarului E.C. pentru complicitate la infracțiunea de înșelăciune

prevăzută de art.26 raportat la art.215 alin.3,4,5 din Codul penal cu aplicarea

dispozițiilor art.74, 76 din Codul penal, prin schimbarea încadrării juridice

din infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art.215 alin.3,4,5 din Codul

penal, de la 5 ani închisoare, la 3 ani și 9 luni închisoare.

Conform

dispozițiilor art.33 lit.a și art.34 lit.b din Codul penal, s-a dispus

contopirea pedepselor aplicate, urmând ca petiționarul să execute pedeapsa cea

mai grea de 3 ani și 9 luni închisoare.

S-a

făcut aplicarea art.71, 64 din Codul penal.

S-a

dedus din pedeapsa aplicată, durata arestării preventive de la 9 octombrie 1997

la 4 septembrie 1998.

S-a

dispus retragerea formelor de executare emise în baza hotărârii judecătorești

sus-menționate și emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii,

potrivit prezentei sentințe.

Pentru

a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt, următoarele:

Prin

rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași s-a dispus trimiterea în

judecată a inculpaților: E.C. și B.I.  ambii pentru săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune, prevăzută de art.215 alin.3 – 5 Cod penal, fals material în

înscrisuri oficiale, prevăzută de art.288 alin.1 Cod penal, uz de fals,

prevăzută de art.291 Cod penal și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni,

prevăzută de art.323 Cod penal, M.A.S.B., pentru săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune, prevăzută de art.215 alin.1-5 și asociere pentru săvârșirea de

infracțiuni prevăzută de art.323 Cod penal, cu aplicarea art.33 lit.a Cod

penal; S.A.S.S. pentru săvârșirea instigării la infracțiunea de înșelăciune,

prevăzută de art.215 alin.3-5 Cod penal și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni

prevăzută de art.323 Cod penal; N.S., pentru săvârșirea infracțiunii de

favorizare a infractorului, prevăzută de art.264 Cod penal și tăinuire,

prevăzută de art.221 Cod penal, cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal; D.D.

pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art.289 Cod

penal și uz de fals, prevăzută de art.291 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.2

Cod penal și art.33 Cod penal.

Prin

același act al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, s-a dispus scoaterea de

sub urmărire penală a inculpatului N.C. pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art.215 alin.3-5 Cod penal și art.323 Cod penal și a inculpatului

Pienescu Petru pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de

art.254 Cod penal.

Prin

sentința penală nr.32 din 26 ianuarie 1999 pronunțată de Tribunalul Iași s-a

dispus printre altele, condamnarea inculpaților B.I. și E.C. la pedepse de câte

10 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub

semnătură privată, prevăzută de art.290 Cod penal, prin schimbarea încadrării

juridice a faptei conform art.334 Cod procedură penală din infracțiunea de fals

material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art.288 alin.1 Cod penal.

S-au

constatat executate pedepsele aplicate inculpaților.

În

baza art.11 pct.2 lit.a și art.10 lit.d Cod penal, au fost achitați inculpații B.I.

și E.C., în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută

de art.215 alin.3-5 Cod penal.

În

baza art.11 pct.2 lit.a și art.10 lit.a Cod penal, au fost achitați inculpații B.I.

și E.C. în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de uz de fals prevăzută de

art.291 Cod penal și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzută de

art.323 Cod penal.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și

inculpații B.I., E.C. și D.D.  iar prin decizia penală nr.384 din 18 noiembrie

1999 a Curții de Apel Iași s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Iași și s-a desființat sentința tribunalului în parte, în latura

penală și în latura civilă, dispunându-se în rejudecarea cauzei, printre

altele, înlăturarea aplicării dispozițiilor art.11 pct.2 lit.a, art.10 lit.d

Cod penal și achitarea inculpaților B.I. și E.C. pentru infracțiunea prevăzută

de art.215 alin.3-5 Cod penal și pedeapsa de câte 10 luni închisoare pentru

art.290 Cod penal.

În

temeiul dispozițiilor art.334 Cod procedură penală, s-a dispus schimbarea

încadrării juridice a faptei pentru inculpații B.I. și E.C. din infracțiunea de

înșelăciune, prevăzută de art.215 alin.3-5 Cod penal, în complicitate la

infracțiunea prevăzută de art.26 raportat la art.215 alin.3-5 Cod penal, cu

aplicarea dispozițiilor art.74, 76 Cod penal, și i-a condamnat la pedepse de

câte 5 ani închisoare.

S-a

aplicat inculpaților B.I. și E.C. dispozițiile art.74, 76 Cod penal și pentru

infracțiunea prevăzută de art.290 Cod penal și i-a condamnat la pedeapsa de

câte 2 luni închisoare.

Conform

dispozițiilor art.33 lit.a și art.34 lit.b Cod penal s-au contopit pentru

fiecare inculpat pedepsele de 2 luni și respectiv 5 ani închisoare, pedeapsa de

executat fiind de câte 5 ani închisoare.

S-a

făcut aplicarea dispozițiilor art.64 și art.74 Cod penal.

S-a

dedus arestarea preventivă pentru inculpatul E.C. de la 9 octombrie 1997 până

la 4 septembrie 1998 și pentru inculpatul B.I. de la 9 octombrie 1997 până la 7

septembrie 1998.

În

temeiul dispozițiilor art.14 și art.346 Cod procedură penală, au fost obligați

în solidar inculpații M.A.S.B., S.A.S.S. și P.P. să plătească părții civile SC „C”

SA   despăgubiri civile în sumă de 7.894.600.000 lei, din care, în solidar cu

inculpații B.I. și E.C., suma de 1.985.000.000 lei.

Au

fost respinse ca nefondate apelurile formulate de inculpații B.I., E.C. și D.D.

Decizia

penală nr.384 din 18 noiembrie 1999 a Curții de Apel Iași a fost recurată de

inculpați, iar prin decizia penală nr.3179 din 19 iunie 2001 pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție –Secția

penală-

s-au respins recursurile declarate de inculpații E.C., B.I., N.C.S. și de

partea civilă SC „C” SA   ca nefondate.

Pentru

a se pronunța astfel, pe baza situației de fapt reținute, instanțele de control

judiciar au avut în vedere săvârșirea de către inculpatul E.C. a unei

pluralități de infracțiuni, respectiv a unui fals în înscrisuri sub semnătură privată,

prevăzută de art.290 Cod penal și a unei complicități la înșelăciune prevăzută

art.26 Cod penal raportat la art.215 alin.3-5 Cod penal, luându-se în

considerare pentru reținerea alin.ultim al art.215 Cod penal, producerea, prin

activitatea ilicită desfășurată de  inculpat, a unei pagube materiale mai mari

de 50.000.000 lei, ceea ce reprezintă consecințe deosebit de grave în înțelesul

art.146 Cod procedură penală.

Ulterior

momentului rămânerii definitive a hotărârii pronunțate de instanța de recurs,

respectiv a deciziei penale nr.3179 din 19 iunie 2001 a Curții Supreme de

Justiție –Secția penală- prin Legea nr.456 din 18 iulie 2001 a fost modificat

art.146 Cod penal, noua reglementare stipulând că „prin consecințe deosebit de

grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 2 miliarde lei...”

Raportat

la această modificare legislativă și luându-se în considerare faptul că

prejudiciul cauzat de inculpatul E.C., în solidar cu inculpații B.I., M.A.S.B.,

A.S.S. și P.P. este situat sub limita valorică impusă de lege pentru reținerea

consecințelor deosebit de grave în cazul infracțiunii de înșelăciune, respectiv

cel de 2.000.000 lei, s-a constatat că în cauză nu mai sunt incidente

dispozițiile alineatului ultim al art.215 Cod penal care stabilesc un tratament

sancționator mai sever pentru infracțiunea de înșelăciune în formă calificată,

cu limite cuprinse între 10-20 ani închisoare, fiind aplicabile în cauză

prevederile legale privind sancționarea infracțiunii de înșelăciune, în

convenții săvârșite prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori alte

mijloace frauduloase care se pedepsește cu închisoare de 3 la 15 ani.

Instanța

a constatat că prin modificările succesive aduse Codului penal în ceea ce

privește accepțiunea termenului de consecințe deosebit de grave, a intervenit,

în cazul petiționarului E.C. condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art.26

Cod penal raportat la art.215 alin.3-5 Cod penal, cu aplicarea dispozițiilor

art.74, 76 Cod penal, o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, după rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare și

până

la executarea completă a pedepsei închisorii, iar sancțiunea aplicată acestuia

-5 ani închisoare- este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă.

Față

de aceste aspecte și ținându-se seama de natura infracțiunii săvârșite de

petiționar –complicitate la înșelăciune- de circumstanțele sale personale

referitoare la conduita avută după pronunțarea hotărârii și la situația sa

familială, împrejurări relevate de înscrisurile aflate la dosar, s-a apreciat

că în cauză se poate da eficiență dispozițiilor art.458 Cod procedură penală

raportat la art.15 alin.1 Cod penal, în conformitate cu care, instanța a

reconsiderat cuantumul pedepsei aplicate petiționarului E.C. pentru

complicitate la înșelăciune, și a dispus reducerea ei în conformitate cu

criteriile stabilite în art.15 alin.1 teza finală Cod penal.

Pe

cale de consecință, instanța a dispus descontopirea pedepsei totale -5 ani

închisoare- aplicată petiționarului E.C., prin sentința penală nr.32 din 26

octombrie 1999, pronunțată de Tribunalul Iași, modificată prin decizia penală

nr.384 din 18 noiembrie 1999, pronunțată de Curtea de Apel Iași și prin decizia

nr.3179 din 19 iunie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție –Secția

penală, în pedepsele componente și în temeiul dispozițiilor art.15 Cod penal, a

redus cuantumul pedepsei aplicate petiționarului pentru infracțiunea de

complicitate la înșelăciune, prevăzută de art.26 Cod penal, raportat la art.215

alin.3-5 Cod penal, cu aplicarea dispozițiilor art.74, 76 Cod penal, de la 5

ani închisoare, la 3 ani și 9 luni închisoare, pedeapsă care, conform

dispozițiilor art.33 lit.a și art.34 lit.b Cod penal, a fost contopită cu cea

de 2 luni închisoare, E.C. urmând să execute în regim de detenție pedeapsa

totală de 3 ani și 9 luni închisoare.

S-a

dedus din pedeapsa stabilită durata arestării preventive cuprinsă între 9

octombrie 1997 – 4 septembrie 1998.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel în termen, Parchetul de pe lângă Tribunalul

Iași și condamnatul E.C., invocând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii.

În

motivarea apelului declarat de Parchet se arată că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art.15 alin.1 Cod penal.

Pentru

aplicarea art.15 alin.1 Cod penal este necesar ca, după rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii să

fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară.

Or,

sancționarea infracțiunii prevăzută de art.215 alin.5 Cod penal nu a suferit

modificări, limitele pedepsei rămânând aceleași –de la 10 la 20 ani închisoare

și interzicerea unor drepturi- și după intrarea în vigoare a Legii nr.456/2001,

care a modificat doar plafonul valoric la 2.000.000.000 lei al accepțiunii

termenului de „consecințe deosebit de grave”.

Față

de continuarea incriminării infracțiunii de înșelăciune „cu consecințe deosebit

de grave” pentru care nu au fost modificate limitele de pedeapsă, instanța nu a

avut nici o bază legală pentru a aprecia că fapta condamnatului s-ar încadra,

potrivit dispozițiilor art.146 Cod penal, în dispozițiile art.215 alin.2 și 3

Cod penal.

S-a

susținut că prima instanță a procedat la o schimbare a încadrării juridice,

prin aplicare unei „lex terția” schimbare inadmisibilă în afara cadrului

procesului penal.

S-a

solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii pronunțate și respingerea

ca nefondată a contestației formulate de condamnatul E.C.

Condamnatul

nu și-a motivat apelul promovat împotriva sentinței penale pronunțate de

Tribunalul Iași. Apărătorul ales al acestuia, a lăsat la aprecierea instanței

soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la apelul condamnatului.

În

cursul judecării apelurilor, petentul a promovat o cerere de strămutare a

judecării cauzei, cerere care i-a fost respinsă prin încheierea de ședință din

18 aprilie 2002, dată în dosarul nr.944/2002 de către Curtea Supremă de

Justiție –Secția penală.

Prin

decizia penală nr.182 din 13 iulie 2002 Curtea de Apel Iași a admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, a dispus desființarea

ei, și rejudecând, a fost respinsă contestația formulată de condamnatul E.C.

împotriva deciziei penale nr.384 din 18 noiembrie 1999 prin care a fost

condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.26 raportat la

art.215 alin.3-5 din Codul penal și art.290 din Codul penal, cu aplicarea

art.33 lit.a și art.74, 76 din Codul penal. S-a mai dispus respingerea ca

nefondat a apelului declarat de condamnatul E.C. împotriva aceleiași sentințe

penale.

Cheltuielile

judiciare în sumă de 300.000 lei în apelul procurorului s-a dispus să rămână în

sarcina statului.

A

fost obligat condamnatul la plata sumei de 200.000 lei cheltuieli judiciare

către stat.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a arătat în considerente

că între legile succesive comparația se face atunci când este vorba de

aplicarea falcultativă a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor

definitive și în situația în care până la executarea completă a pedepsei a

intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, ori care nu mai prevede

ca infracțiune fapta pentru care s-a produs condamnarea.

S-a

mai arătat în considerente că, modificările succesive ale art.146 din Codul

penal –dispoziție legală care precizează înțelesul unor termeni sau expresii

din legea penală, au avut la bază o cauză obiectivă, respectiv deprecierea

monedei naționale. Ele nu reprezintă o voință a legiuitorului de a dezincrimina

unele fapte penale sau de a reduce limitele de pedeapsă pentru anumite

categorii de infracțiuni a căror pericol social abstract a dispărut ori a

scăzut ca urmare a transformărilor economice.

S-a

mai reținut că în cauză nu are incidență principiul aplicării legii penale mai

favorabile, fiind vorba de aceeași reglementare la care s-a schimbat doar criteriul

valoric modificat succesiv, în raport de devalorizarea monedei naționale, în

scopul de a înlătura inechitățile de ordin sancționator, pentru fapte care au

același grad de pericol social.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs condamnatul E.C., care a solicitat casarea

acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanța de apel, fiind

greșită respingerea cererii sale cu motivarea în considerente a

inadmisibilității sale.

Verificând

hotărârea atacată pe baza lucrărilor și materialului de la dosarul cauzei,

Curtea constată că motivul invocat de recurent își găsește temeiul în

dispozițiile art.385

9

alin.1 pct.17

1

din Codul de

procedură penală și este fondat.

Potrivit

art.15 alin.1 din Codul penal, când după rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o

lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată este mai mică

decât minimul special prevăzut de legea nouă, ținându-se seama de infracțiunea

săvârșită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea

hotărârii sau în timpul executării pedepsei.

Așa

cum s-a reținut, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.207 din 22 noiembrie

2000 a fost redefinit înțelesul expresiei „consecințe deosebit de grave”,

prevăzută de art.146 din Codul penal, avându-se în vedere o pagubă materială

mai mare de 1.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă cauzată,

printre altele unor persoane fizice sau juridice. Acest plafon valoric a fost

majorat la 2.000.000.000 lei prin Legea nr.456 din 18 iulie 2001.

Prin

infracțiunea pentru care E.C. a fost condamnat la 5 ani închisoare a fost

cauzat un prejudiciu în valoare de până la 2.000.000.000 lei.

În

raport de momentul intrării în vigoare a Legii nr.456/2001 respectiv 25 iulie

2001 și de data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a recurentului E.C.

-19 iunie 2001- cererea acestuia se impunea a fi examinată sub aspectul

aplicabilității prevederilor art.15 din Codul penal, după procedura prevăzută

de art.458 din Codul de procedură penală, așa cum, de altfel, a procedat în

cauză instanța de fond.

Respingerea

cererii condamnatului de către instanța de apel cu motivarea, din considerente,

a inadmisibilității acesteia –detaliată mai sus- este greșită.

Este

neîndoielnic că Legea nr.456/2001 are caracter penal și că, în raport de fapta

condamnatului E.C., încadrarea juridică nu mai privește agravanta consecințelor

deosebit de grave.

Interpretarea

dată de instanța de apel expresiei „lege care prevede o pedeapsă mai ușoară”

conținută în dispozițiile art.15 din Codul penal, exclude nejustificat ipoteza

din cauză.

Intervenția

aceleiași dispoziții normative „mai favorabilă”, după rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii,

în condițiile în care sancțiunea aplicată este mai mică decât  maximul special

prevăzut de legea nouă, constituie motiv pentru persoanele astfel condamnate,

de introducere a cererii de modificare a pedepsei, conform art.15 din Codul penal

și după procedura prevăzută de art.458 din Codul de procedură penală.

În

fine, prevederile art.15 din Codul penal nu presupun, atunci când se constată

întrunite condițiile textului de lege analizat, schimbarea încadrării juridice,

ci doar reducerea pedepsei și nu oricât, ci în limitele expres arătate în norma

legală în discuție.

Pentru

a constata însă dacă sunt sau nu întrunite cerințele aplicării facultative a

legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, este necesar să fie

administrate dovezile arătate de art.15 din Codul penal.

Așadar,

este greșită soluția instanței de apel de a fi respins contestația

condamnatului E.C., cu motivarea inaplicabilității prevederilor art.15 din

Codul penal și cu procedura prevăzută de art.458 din Codul de procedură penală,

fără să  fi verificat în fond, temeinicia sentinței penale nr.513 din 2

octombrie 2001 a Tribunalului Iași, prin care a fost admisă cererea, sub

aspectul întrunirii condițiilor prevăzute cumulativ prin art.15 din Codul

penal.

Ca

atare, instanța de control judiciar admițând punctul de vedere al parchetului

exprimat în apelul promovat și rejudecând, a respins contestația condamnatului E.C.,

a ignorat prevederile art.15 din Codul penal, ceea ce este nelegal.

Pentru

aceste considerente, în temeiul art.385

15

pct.2 lit.c din Codul de

procedură penală, urmează să fie admis recursul, a se casa decizia atacată și

trimisă cauza pentru rejudecarea apelurilor declarate de condamnatul E.C. și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, împotriva sentinței penale nr.513 din 2

octombrie 2001 a Tribunalului Iași, la Curtea de Apel Iași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Admite recursul declarat de condamnatul E.C. împotriva deciziei

penale nr.182  din 13 iunie 2002 a Curții de Apel Iași.

Casează

decizia atacată.

Trimite

cauza pentru rejudecarea apelurilor declarate de condamnatul  E.C. și Parchetul

de pe lângă Tribunalul Iași împotriva sentinței penale nr.513 din 2 octombrie

2001 a Tribunalului Iași, la Curtea de Apel Iași.

Pronunțată

în ședință publică, azi 31 ianuarie 2003.