ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 676/2003

R O M Â N I A Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 6 aprilie 1999, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul U.V., solicitând obligarea acestuia la despăgubiri în sumă de 500.000.000 lei și să i se aplice interdicția de a mai fabrica și comercializa mobilier comercial prin S.C. C. S.R.L. și I.C. S.R.L., obligarea la daune cominatorii în cazul nerespectării interdicției, la cheltuieli de judecată și publicarea hotărârii, pe cheltuiala pârâtului. În motivarea cererii sale, reclamanta a susținut că directorul N.C. împreună cu arh. R.I.N., sunt autorii a 6 modele de rafturi comerciale și 7 modele nu sunt înregistrate la O.S.I.M.

sub nr. 15.545 și 15.546 din 5 aprilie 1996, pentru care s-au format depozite naționale și au fost publicate în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială al O.S.I.M. nr. 7 din 31 iulie 1996, fiind eliberate certificatele de înregistrare nr. 001370 și 001371. Pârâtul, fost colaborator, a fabricat mobilierul în cauză și l-a comercializat fără acordul reclamantei. Reclamanta, la 8 aprilie 1996, a notificat pârâtului și S.C. F. S.A. să nu mai fabrice aceste produse. Apreciind că pârâtul și societatea pe care o conduce, nefolosirea desenelor și modelelor ale căror titulari sunt reclamanții, au avut acordul acestora, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 129/1992 prin sentința civilă nr. 55 pronunțată la 15 aprilie 1999, Tribunalul București, secția a V-a civilă și contencios administrativ, a respins acțiunea principală și cererea de chemare în garanție formulată de reclamanți împotriva S.C.

I.C. S.A. ca neîntemeiate. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 268/A pronunțată la 23 mai 2001, a admis apelul reclamanților, a schimbat în tot sentința pronunțată de tribunal și pe fond, a admis în parte acțiunea principală și cererea de chemare în garanție, interzicând pârâților intimați U.V. și S.C. I.C. S.A. să nu mai fabrice și să nu mai comercializeze mobilier al cărui autori sunt reclamanții apelanți, deținători ai certificatelor de înregistrare la O.S.I.M. nr. 001370 și 001371/1996. Pârâții au fost obligați în solidar la 97.532.395 lei reprezentând valoarea reactualizată a profitului obținut, cu titlul de despăgubiri către reclamanți. Au mai fost obligați pârâții la daune cominatorii în valoare de 1.000.000 lei pe zi în cazul când nu se va respecta interdicția și în solidar, la 4.175.000 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, au declarat recurs pârâta S.C. I.C. S.A. reprezentată de ing. V.U., care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., susținând că potrivit dispozițiilor art. 292 și art. 295 C. proc. civ., instanța de apel nu putea încuviința probe noi, care nu au fost cerute la judecarea în fond, și nu a verificat valabilitatea certificatelor de înregistrare a modelelor, nr. 001370 și 001371 din 5 aprilie 1996, decizia fiind pronunțată ulterior datei de 5 aprilie 2001, când modelele menționate, își pierd valabilitatea. Pe de altă parte, pârâta recurentă susține că din răspunsul la interogator al reclamantului V.U., rezultă că recurenta pârâtă a avut acordul pentru confecționarea mobilierului, iar din raportul de expertiză nu rezultă că modelul produs era identic cu cel protejat, fiind numai asemănător, iar potrivit art. 42 din Legea nr. 129/1992 desenele și modelele folosite, trebuie să fie identice.

La rândul lor, reclamanții S.C. A. S.R.L. și C.N., în recursul declarat, critică decizia pronunțată de instanța de apel, pentru omisiunea includerii în cheltuielile de judecată, a onorariului de avocat, deși au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că recursul declarat de societatea pârâtă, nu este fondat. Cu privire la administrarea în faza apelului a probei cu expertize, din motivele de apel ale reclamantei rezultă că aceasta a solicitat proba cu expertize judiciare pentru stabilirea adevărului și a relațiilor reale dintre părți, iar instanța de apel, le-a încuviințat, în baza dispozițiilor art. 295 C. proc.

civ., cu respectarea prevederilor art. 292 alin. (2) din același cod, fiind probe arătate în motivarea apelului. Situația de fapt a fost corect stabilită de instanța de apel, care a reținut că pârâții au confecționat și valorificat piese de mobilier identice cu cele executate de reclamantă, și din nici o probă nu rezultă că reclamanta i-a transmis în vreun fel dreptul de proprietate asupra desenului și modelului industrial. Nici faptul că decizia atacată a fost pronunțată ulterior datei de 5 aprilie 2001, nu este relevant în cauză. Acțiunea reclamantei a fost formulată la 6 aprilie 1998, iar soluția instanței a avut în vedere situația de fapt la acea dată, și faptul că pârâții au confecționat și valorificat obiect de mobilier, al căror desen și modul industrial, erau legal protejate.

Recursul declarat de reclamanți, este însă, fondat. Din încheierea ședinței de judecată de la 16 mai 2001, când au avut loc dezbaterile, rezultă cu certitudine, că recurenții reclamanți au solicitat cheltuielile de judecată, reprezentând taxe de timbru, onorar de expert și onorar de avocat, dovedit cu chitanțele de la dosar. Aplicând dispozițiile art. 274 C. proc. civ., instanța de apel avea obligația să acorde părții integral cheltuielile de judecată, inclusiv onorariul de avocat în valoare de 20.000.000 lei, a cărui plată a fost dovedită cu chitanțele fiscale depuse la dosar. Față de cele menționate mai sus, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de chemata în garanție S.C.

I.C. S.A. București și de pârâtul V.U., urmează să fie respins, iar recursul declarat de reclamanții S.A. A. S.R.L. și C.N. va fi admis. Decizia atacată, urmează a fi modificată în baza dispozițiilor art. 314 C. proc. civ. în sensul obligării intimaților recurenți S.C. I.C. S.A. și V.U. și la plata a 20.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, urmând ca celelalte dispoziții ale deciziei pronunțată de instanța de apel, să fie menținute. În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., recurentul pârât și chemata în garanție, vor fi obligați la 1.000.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de chemata în garanție S.C. I.C. S.A. București și de pârâtul V.U. împotriva deciziei nr. 268/A din 23 mai 2001 a Curții de Apel București. Admite recursul declarat de reclamanții S.C. A. S.R.L. București și C.N., modifică decizia în sensul că obligă intimații S.C. I.C. S.A. București și V.U. la 20.000.000 lei cheltuieli de judecată, menține celelalte dispoziții ale deciziei. Obligă recurentul pârât V.U. și recurenta chemată în garanție S.C. I.C. S.A. să plătească recurenților reclamanți suma de 1 milion lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2003.