ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5172/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III – a civilă, la data de 12 iulie 2001 O.V.

a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Primăria

Municipiului București, la instanța să constate inexistența dreptului de

proprietate al statului la preluarea prin naționalizare a imobilului situat în

București, format din teren în suprafață de 5083 mp. Totodată, petentul a

solicitat obligarea Primarului General al Municipiului București să emită

dispoziția de restituire în natură a terenului, de la adresa menționată, iar

până la emiterea dispoziției de restituire a terenului instanța să pronunțe o

hotărâre are să țină loc de titlu de proprietate al reclamantului asupra

terenului.

În subsidiar, petiționarul a

solicitat obligarea Primarului General al Municipiului București să emită

decizia de restituire în tot sau în parte a imobilului, în echivalent, teren și

7 apartamente demolate, evaluate provizoriu la valoarea de 500.000 dolari SUA.

În motivarea cererii petiționarul

arată că deși a notificat în temeiul Legii nr. 10/2001 pe Primarul Municipiului

București, însoțind notificarea de un set de acte doveditoare acesta nu a emis

decizia de restituire, până la data de 10 iunie 2001, data expirării termenului

legal de 60 de zile.

Se precizează că, terenul de 5083 mp

la care se referă notificarea a aparținut bunicului patern, fiindu-i atribuit

prin încheierea de partaj 1974 din 18 octombrie 1948 a Tribunalului Ilfov.

În prezent pe terenul solicitat se

află clădirile Serviciului de Ambulanță București, garajul, parcarea, stația

PECO și intrarea dinspre str. Eminescu în instituție.

Petiționarul și-a fondat acțiunea pe

dispozițiunile art. 1, art. 2 lit. a) și d), art. 3 lit. a) coroborat cu art. 4

alin. (2) și (3), art. 7, art. 9 alin. (1), art. 16 alin. (4) și art. 20 din

Legea nr. 10/2001.

Prin sentința 301 din 4 martie 2002

Tribunalul București, secția a III- a civilă, admițând excepția de

inadmisibilitate a cererii reclamantului, ridicată de Primăria Municipiului

București, a respins ca prematur introdusă acțiunea formulată de O.V.

Instanța a reținut că punerea în

aplicare a Legii nr. 10/2001 necesită parcurgerea a două etape succesive:

prima, obligatorie, conform art. 1, art. 21, art. 5, art. 47 și art. 48 din

lege, având un caracter administrativ, prin care se procedează la restituirea

în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, care în speță nu

s-a finalizat, iar cea de a doua facultativă, cu funcția de control judiciar.

Întrucât O.V. s-a adresat instanței

de control, fără ca prima etapă administrativă să se fi epuizat, acțiunea

acestuia a fost calificată ca prematură.

Prin decizia civilă 7 din 15

ianuarie 2003 Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de O.V. împotriva sentinței civile 301 din 14 martie

2002 a Tribunalului Municipiului București, secția a III – a civilă, pentru

aceleași considerente avute în vedere de instanța de fond.

Adâncind motivarea, instanța de apel

a înlăturat criticile referitoare la încălcarea dispozițiunilor art. 23 și art.

24 Legea nr. 10/2001, precizând că termenul de 60 de zile pentru soluționarea

naționalizării este un termen de recomandare, depășirea acestuia putând fi

sancționată cel mult cu obligarea unității deținătoare, la despăgubiri, la

cererea persoanei îndreptățite, în măsura în care aceasta probează depășirea

culpabilă a termenului și existența unui prejudiciu. În speță însă nu s-au

solicitat despăgubiri pentru a se justifica acordarea acestora.

Instanța de apel a înlăturat și

criticile referitoare la calificarea caracterului mixt al acțiunii apelantului,

deoarece o atare calificare nu duce la concluzia că s-ar fi încălcat

dispozițiunile art. 200 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia, în

cazul Primăriilor, restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor către

persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a Primarilor și

respectiv a Primarului Municipiului București.

Și această decizie a fost supusă

examinării extraordinare a recursului declarat de O.V.

Motivele de recurs, amplu dezvoltate,

care prin conținutul de idei reiterează motivele de apel, se încadrează în

drept în pct. 7 și 10 ale art. 304 C. proc. civ.

Făcând referire la jurisprudența

Curții Europene a drepturilor omului și la art. 6 din Convenția Europeană a

drepturilor omului privind valorificarea drepturilor subiective încălcate

într-un termen rezonabil, recurentul pune indirect în discuție natura juridică

a termenului de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 înlăuntrul căruia

deținătorul imobilului trebuie să dea curs notificării, prin emiterea unei

dispoziții sau deciziei, în contextul interpretării legii și a lipsei unei

sancțiuni legale.

De asemenea recurentul face

trimitere la caracterul mixt al acțiunii sale, reală și personală, fondată în

drept pe art. 111 C. proc. civ., art. 20 și art. 40 din Legea nr. 10/2001

coroborat cu art. 986 și art. 1093 C. civ., privind obligarea primarului

general de a emite decizia sau dispoziția de restituire a imobilului,

solicitare căreia instanțele nu i-au dat curs, considerând în mod greșit

acțiunea ca fiind prematură.

Recursul este întemeiat.

Legea nr. 10/2001, privind situația

juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22

februarie 1989, are un caracter profund reparatoriu, finalitatea acesteia fiind

înlăturarea prejudiciilor suferite de proprietari prin abuzurile săvârșite de

stat.

Punerea în aplicare a Legii nr.

10/2001 necesită parcurgerea a două etape succesive: - prima prealabilă și

obligatorie, cu caracter administrativ și necontencios, iar cea de a doua

facultativă privind controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul legii –

în cadrul procedurii administrative prealabile de restituire, în natură sau

prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv.

În temeiul art. 23 alin. (1) din lege

„în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz, de la

data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în

natură” iar în conformitate cu art. 24 alin. (1) din același act normativ” dacă

restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul

imobilului este obligat în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă

persoanei îndreptățite, oferta de restituire prin echivalent, corespunzător

valorii imobilului.

Potrivit acestor texte, persoana

juridică căreia i s-a adresat notificarea este obligată să o analizeze și în

funcție de probele depuse în dovedirea dreptului de proprietate și de statutul

juridic al imobilului ce se solicită a fi restituit urmează să decidă numai

asupra modalității de restituire.

Desigur, regula impusă de lege în

sarcina persoanei juridice căreia i s-a adresat notificarea, este ca

restituirea să se dispună în natură și numai în situațiile anume reglementate

de lege, când restituirea în natură nu este posibilă se va proceda la

restituirea prin echivalent.

În raport cu finalitatea legii,

aceea a rezolvării echitabile, a retrocedării imobilelor și după caz a

procedurii acordării despăgubirilor, prin asigurarea neîngrădită a dreptului la

reparație, atât obligația de a se pronunța a unității deținătoare asupra

cererii de restituire a imobilului în natură sau prin echivalent cât și

termenul înlăuntrul căruia subzistă această obligație au un caracter imperativ.

A califica termenul de 60 de zile,

înlăuntrul căruia deținătorul trebuie să soluționeze cererea persoanei

îndreptățite, ca termen de recomandare, așa cum greșit au interpretat în speță,

instanțele ar echivala cu încuviințarea legală a amânării culpabile și

nejustificate a emiterii deciziei, cu abdicarea de la spiritul legii dar și cu

încălcarea principiilor de interpretare a legii [art. 23 alin. (1) și art. 24

alin. (1) din lege], în favoarea persoanei îndreptățite.

Calificarea termenului de 60 de zile

ca fiind de recomandare contravine și dispozițiunilor art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern căci în

contextul existenței unei proceduri administrative prealabile și obligatorii,

accesul la justiție și realizarea într-un termen rezonabil a protecției

drepturilor subiective, este obstrucționată prin conduita abuzivă a unității

deținătoare, care amână nejustificat emiterea deciziei sau dispoziției de

restituire a imobilului în natură sau prin echivalent.

Lipsa dispoziției, a răspunsului la

notificare nu poate fi asimilată cu refuzul de restituire, întrucât potrivit

art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, tribunalul este competent să

cenzureze legalitatea actului (decizia, dispoziția) emis de persoana juridică

deținătoare, și nu de a hotărî în locul acesteia.

Legea nr. 10/2001 nu instituie

sancțiuni pentru nesoluționarea în termen a cererii celui îndreptățit și din

cauza modului lacunar de reglementare nici nu determină în art. 23 alin. (1) și

art. 24 alin. (1) cu precizie semnificația tăcerii unității deținătoare, așa

cum o face art. 24 alin. (3) din lege în privința persoanei îndrituite, căreia

i se adresează oferta de restituire prin echivalent.

Fără îndoială că eludarea prin

pasivitate de către pârâtă a dispozițiunilor referitoare la obligativitatea

emiterii deciziei sau dispoziției motivate, de finalizare a procedurii

necontencioase, administrative, îndrituiește instanța în temeiul art. 1073 C.

civ., art. 129 C. proc. civ. și a dispozițiunilor art. 23 alin. (1) și art. 24

alin. (1) Legea nr. 10/2001, texte pe care petiționarul și-a fondat cererea să

impună Primăriei Municipiului București să răspundă notificării prin emiterea

dispoziției.

Respingând ca prematură cererea

petiționarului O.V. instanțele de fond și apel au pronunțat hotărâri esențial

nelegale, impunându-se în temeiul art. 314 C. proc. civ. casarea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul O.V. împotriva deciziei nr. 7 din 15 ianuarie 2003 a Curții de Apel

București, secția a IV – a civilă.

Casează decizia recurată, precum și

sentința nr. 301 din 4 martie 2002 a Tribunalului București, secția a III – a

civilă, și pe fond obligă Primăria Municipiului București să emită dispoziție

urmare notificării semnată de O.V. și transmisă prin executorul judecătoresc cu

adresa nr. 1464 din 6 aprilie 2001.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2004.