ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2839/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 24238/3 din 3 iulie 2006, reclamantul O.V. a chemat în judecată pe pârâții Serviciul de Ambulanță al Municipiului București (S.A.M.B.), Direcția Sanitară a Municipiului București (D.S.M.B.) și Ministerul Sănătății, formulând, în baza Legii nr. 10/2001, contestație împotriva deciziei nr. 57 din 16 mai 2006, solicitând anularea acestei deciziei, obligarea S.A.M.B. să emită o decizie de restituire în natură a imobilului teren care a făcut obiectul notificării nr. 201/2001 și a notificării de revenire nr. 809/2005, în suprafață de 5083 m.p.; în subsidiar, în cazul respingerii acestora în contradictoriu cu S.A.M.B., reclamantul a solicitat admiterea lor în contradictoriu cu D.S.M.B.

sau cu Ministerul Sănătății, întrucât și aceste instituții au fost notificate și nu au răspuns la notificare. S-a susținut că autorul reclamantului (bunicul pe linia maternă) N.I.B. a fost proprietarul unei cote-părți de 66/72 din terenul în suprafață de 5545 m.p. situat în str. E., fostă R.. La apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 5083 m.p., deoarece imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului, iar terenul se află în administrarea Municipiului București și nu în administrarea D.S.M.B. Reclamantul și-a continuat demersurile pentru obținerea în natură a terenului liber, inclusiv după apariția Legii nr. 247/2005. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Ministerul Sănătății Publice - Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale active, arătând că terenul se află în proprietatea privată a statului și în administrarea S.A.M.B. Serviciul de Ambulanță al Municipiului București - S.A.M.B. a formulat note scrise, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând pe fondul cererii, respingerea acesteia ca nefondată, întrucât terenul nu poate fi restituit în natură, fiind în întregime afectat de utilități. Ministerul Sănătății Publice a formulat întâmpinare invocând excepția lipsei calității procesuale pasive față de primul capăt de cerere.

Față de al treilea capăt de cerere, pârâtul a precizat că nu a fost notificat pentru a-și putea formula apărări. Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că terenul se află în administrarea Municipiului București. Prin sentința civilă nr. 1296 din 16 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația. S-a reținut că prin decizia contestată, Serviciul de Ambulanță al Municipiului București - S.A.M.B. a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 5083 m.p., deoarece pe terenul a cărui restituire în natură a fost solicitată de către reclamant prin notificare este edificat și funcționează Serviciul de Ambulanță a Municipiului București, unitate sanitară publică de importanță strategică care deservește întreg Municipiul București.

S-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Observând că, pentru terenul în litigiu, reclamantul a formulat și notificarea nr. 1464/2001 și că Primăria Municipiului București a emis dispoziția nr. 5048/2005, prin care a respins notificarea, acordându-i reclamantului măsuri reparatorii în echivalent atât pentru teren, cât și pentru construcția demolată, tribunalul a apreciat că hotărârea judecătorească prin care s-a respins contestația împotriva dispoziției nr. 5048/2005 - sentința civilă nr. 900/2006, menținută în recurs prin decizia civilă nr. 7832/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - produce efecte în speță, deoarece instanța sesizată ulterior nu poate pronunța o soluție care să nesocotească efectul pozitiv al hotărârilor judecătorești anterioare și să considere că terenul ar putea fi restituit în natură, reclamantului.

Tribunalul a reținut că terenul a cărui restituire în natură se solicită este ocupat de Serviciul de Ambulanță al Municipiului București, unitate strategică ce asigură asistența medicală de urgență în Municipiul București, în regim de lucru continuu, ceea ce s-a confirmat prin raportul de expertiză topografică efectuat de expertul P.E. în Dosarul nr. 4876/1993, astfel că în raport de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, soluția de acordare de despăgubiri prin echivalent este singura soluție legală și posibilă. Tribunalul a precizat că suprafața de teren avută în vedere este doar aceea care a făcut obiectul notificării inițiale, diferența de 462 m.p. la care se face referire într-o notificare depusă peste termen și în contestația pendinte, neputând fi obținută nici în natură, nici în echivalent de către reclamant.

Prin decizia civilă nr. 379 A din 31 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul. Prin decizia civilă nr. 8239 din 18 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, apreciind că soluția dispusă nu a fost motivată, astfel că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului litigiului. Prin decizia civilă nr. 81 A din 27 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul contestatorului. Prima instanță și-a dezvoltat raționamentul, plecând de la premisa că imobilul-teren care a făcut obiectul notificării nr. 201/2001, soluționată prin decizia nr. 57 din 16 mai 2006, a fost preluat abuziv de către stat și că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, în considerarea principiului non reformatio în pejus.

În speță, nu s-a pus problema dovedirii existenței dreptului reclamantului la obținerea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, ci problema stabilirii felului acestor măsuri în condițiile în care reclamantul considera că se impune restituirea în natură a terenului iar unitatea deținătoare a emis decizie de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent. Tribunalul și-a justificat soluția prin aceea că Înalta Curte a statuat în mod irevocabil că măsurile reparatorii la care are dreptul reclamantul nu pot fi stabilite decât prin echivalent, aspect care se impune cu putere de lucru judecat, chiar dacă raportat la cadrul procesual pasiv nu este întrunită condiția identității de părți pentru a se putea invoca excepția autorității de lucru judecat.

Tribunalul a avut în vedere și concluziile raportului de expertiză topografică efectuat de către expertul P.E., din care rezultă că întregul teren este ocupat de utilități și nu poate fi restituit în natură în sensul Legii nr. 10/2001. Curtea a reținut că argumentele avute în vedere de către prima instanță sunt corecte, respectiv că pe lângă acestea mai pot fi aduse alte argumente care dovedesc temeinicia și legalitatea hotărârii primei instanțe. S-a apreciat astfel că apelantul se află în eroare atunci când susține o încălcare a dreptului de proprietate în ipoteza în care măsurile reparatorii acordate sunt în echivalent și nu în natură. Prin dispoziția nr. 5048 din 27 decembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului București, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu, deoarece terenul este afectat de elemente de sistematizare, iar construcția veche a fost demolată.

S-a dispus totuși acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul situat în București, str. E., identificat conform planului din anul 1940, ca fostă str. R., compus din teren în suprafață de 5083 m.p. și construcție demolată. Faptul că reclamantul a formulat două notificări pentru același teren care au fost soluționate de către instituțiile sesizate printr-o dispoziție, respectiv printr-o decizie de respingere a cererii de restituire în natură a terenului și de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent și faptul că reclamantul a înțeles să se judece distinct în fiecare dintre procedurile demarate în baza aceleiași legi sunt realități care nu dovedesc nesocotirea drepturilor garante de Convenție, ci neacceptarea de către reclamant a verdictelor instanțelor interne care i-au recunoscut drepturile în baza Legii nr. 10/2001.

Nici faptul că, reclamantului, i-a fost respinsă o cerere de revendicare a terenului întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, nu poate avea semnificația nesocotirii art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în condițiile în care legea specială edictată de către Statul Român pentru reglementarea situațiilor de acest fel a fost aplicată în speță, permițându-i acestuia să obțină despăgubiri în echivalent pentru terenul care, în mod indubitabil, a aparținut autorului său și a fost preluat abuziv de către stat, dar nu mai poate fi restituit în natură, dată fiind situația juridică actuală a acestuia.

Curtea a avut în vedere decizia civilă nr. 3830 din 5 noiembrie 2002 a instanței supreme, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul contestatorului împotriva deciziei civile nr. 328/A din 21 iunie 2001 a Curții de Apel București și, raportat la dispozițiile dreptului comun, a reținut că reclamantul nu a dovedit dobândirea de către autorul său B.N. a proprietății imobilului revendicat sau păstrarea calității de proprietar până la momentul naționalizării. Or, dacă instanța supremă a reținut că reclamantul nu și-a dovedit drepturile după exigențele probatorii specifice revendicării imobiliare de drept comun, susținerile acestuia conform cărora, prin raportare la practica instanței de la Strasbourg, s-ar fi impus admiterea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu ar permite în concret decât un anumit tip de măsuri reparatorii, sunt vădit nefondate.

S-a avut în vedere și decizia civilă nr. 7832 din 8 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care, admițându-se recursul Municipiului București și respingându-se recursul reclamantului, s-a casat decizia civilă nr. 89/2007 a Curții de Apel și s-a menținut sentința civilă nr. 900 din 06 iunie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Prin această din urmă sentință s-a respins contestația formulată împotriva dispoziției nr. 5048/2005 a Primarului General al Municipiului București, reclamantului recunoscându-i-se dreptul la obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru același teren. Instanța supremă a arătat în hotărârea menționată că reclamantul este îndreptățit doar la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția (demolată) și pentru teren, deoarece restituirea în natură a terenului ori a unei părți din acesta nu este posibilă, câtă vreme nu este un teren liber în înțelesul Legii nr. 10/2001.

A considera în prezenta cauză că același teren este posibil de restituit în natură în temeiul aceleiași Legi nr. 10/2001, ar însemna să se nesocotească efectele pozitive și negative ale hotărârilor judecătorești irevocabile. S-a constatat că printr-o cerere din data de 25 martie 2009, reclamantul a formulat o acțiune în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin primarul general și Serviciul de Ambulanțe al Municipiului București, prin care a solicitat constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Statului Român, respectiv, al Municipiului București și al dreptului de administrare al S.A.M.B. asupra terenului în litigiu, obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului, confirmarea existenței dreptului de superficie al Municipiului București asupra clădirilor în care funcționează S.A.M.B.

și obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosință asupra acestui teren. Prin aceeași cerere s-a solicitat, în subsidiar, obligarea Statului Român sau a Municipiului București la plata de despăgubiri pentru terenul ocupat și pentru lipsirea de proprietate cu privire la imobilul în litigiu. Prin sentința civilă nr. 1010 din 6 iulie 2009, s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea, această soluție fiind menținută prin decizia civilă nr. 3594 din 3 mai 2011 a instanței supreme pronunțată în Dosarul nr. 3201/1/2010. Înalta Curte a reținut, în esență, că reclamantul a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură care a fost finalizată, iar măsurile repertorii stabilite în favoarea acestuia au caracter definitiv.

Punctând justețea ultimelor două hotărâri pronunțate de către instanța supremă cu privire la raporturile juridice dintre reclamant și Statul Român, Curtea a observat că reclamantul se află în situația în care dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent i-a fost recunoscut atât prin dispoziția nr. 5048/2005 (irevocabilă, ca urmare a hotărârii instanței supreme la care ne-am referit), cât și prin decizia nr. 57 din 16 mai 2006 care face obiectul prezentei cauze. Doar principiul non reformatio in pejus nu permite ca în contestația de față să se pronunțe o hotărâre care să anuleze decizia nr. 57/2006 și să respingă notificarea nr. 201/2001 ca rămasă fără obiect. Aceasta nu înseamnă că reclamantul va putea obține de două ori măsuri reparatorii prin echivalent pentru același teren.

Raportul de expertiză efectuat în apel de către expertul I.A. și răspunsul la obiecțiuni concluzionează că terenul care a făcut obiectul notificării este afectat de utilități în integralitatea lui și nu poate fi restituit în natură conform Legii nr. 10/2001. Curtea a constatat că în apelul reclamantului nu au existat critici relative la modul în care tribunalul a soluționat contestația prin raportare la suprafața de 462 m.p. care nu a fost inclusă în notificarea inițială. Susținerile apelantului conform cărora apariția Legii nr. 165/2013 ar afecta soluția pronunțată în prezenta cauză, nu au fost primite, întrucât imposibilitatea restituirii în natură a terenului este o chestiune care își păstrează actualitatea, art. 10 și 16 din Legea nr. 10/2001 nefiind modificate.

Prin încheierea de ședința publică de la 10 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 81A din 27 februarie 2014, ca nefondată. Curtea a constatat că înțelesul soluției de respingere a apelului este clar și nu necesită nici un fel de lămuriri.

Împotriva deciziei civile nr. 81 A din 27 februarie 2014 și a încheierii de ședință din 10 aprilie 2014 ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a formulat cereri de recurs la data 28 martie 2014, respectiv 30 aprilie 2014, contestatorul O.V., prin care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Recurentul-contestator a arătat că a formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, respectiv notificarea nr. 1464 din 06 aprilie 2001 adresată Primăriei Municipiului București și notificarea nr. 201 din 13 iunie 2001 adresată Serviciului de Ambulanță al Municipiului București - S.A.M.B. Notificarea nr. 1464 din 06 aprilie 2001 a fost soluționată prin dispoziția nr. 5048 din 27 decembrie 2005, prin care s-a constatat calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Contestația formulată a fost respinsă prin sentința civilă nr. 900/2006 a Tribunalului București. Apelul a fost admis prin decizia civilă nr. 89/2007 a Curții de Apel București, soluție modificată în recurs, prin decizia civilă nr. 7051/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recurentul-contestator a susținut că atât procedura administrativă, cât și procedura judiciară în acest caz sunt lipsite de efecte juridice, în condițiile în care nu Municipiul București, ci Serviciului de Ambulanță al Municipiului București - S.A.M.B. și Ministerul Sănătății au calitatea de unități deținătoare și au competența de a soluționa notificarea.

Prin decizia nr. 57/2006 emisă de Serviciului de Ambulanță al Municipiului București - S.A.M.B., în calitate de unitate deținătoare, i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafața de 5083 m.p. Nu s-a dispus nicio măsură în privința măsurilor reparatorii cuvenite pentru construcțiile preluate abuziv de stat și demolate, rămânând nesoluționată și cererea în privința suprafeței de 462 m.p. Prin decizia civilă nr. 8239 din 18 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 379 A din 31 mai 2010 și a trimis cauza spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să procedeze la cercetarea temeinică a fondului cu privire la toate cerințele art. 10 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a stabili dacă întreg terenul este exclus de la restituirea în natură.

În mod implicit, s-a considerat că nu poate fi respinsă acțiunea promovată în baza efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 900/2006 a Tribunalului București; totodată, pentru ca instanța de apel să cerceteze pe fond dacă terenul poate fi restituit în natură, printr-o analiză proprie, iar nu prin raportare la cercetarea altei instanțe; s-a dispus ca instanța de rejudecare să intre în cercetarea fondului, să stabilească în detaliu, cu privire la fiecare lot de teren, dacă poate sau nu să fie restituit în natură, funcție de criteriile stabilite de art. 10 din Legea nr. 10/2001, respectiv Normele metodologice de aplicare a legii.

Instanța de apel, în rejudecare, deși a administrat probe, conformându-se astfel deciziei de casare, a pronunțat o hotărâre similară celor casate, considerând din nou că nu poate intra în cercetarea fondului pretențiilor, respectiv, că nu poate verifica dacă bunul poate fi sau nu restituit în natură potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1, 2, 7, 9 și 16 din Legea nr. 10/2001, față de „efectul pozitiv și negativ al autorității de lucru judecat pe care îl produce sentința civilă nr. 900/2006 pronunțată de Tribunalul București, definitivă și irevocabilă". Recurentul-contestator a solicitat astfel admiterea recursului și casarea deciziei, aceasta fiind pronunțată cu încălcarea legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. A susținut totodată că hotărârea este și nemotivată, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. S-a susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ., întrucât a nesocotit faptul că dezlegările aduse prin decizia de casare au autoritate de lucru judecat pentru judecătorii fondului. Rejudecând apelul după casare, Curtea avea obligația de a respecta îndrumările obligatorii ale deciziei de casare, hotărârea fiind casată tocmai pentru că instanța de apel nu a intrat efectiv în cercetarea fondului, stabilind aprioric faptul că terenul nu poate fi restituit în natură, nici măcar în parte.

Înalta Curte, prin decizia de casare, a arătat că nu poate accepta referirile de ordin general ale instanței de apel și de fond, bazate pe soluția pronunțată în cealaltă contestație, în sensul că „tot terenul este ocupat", fără a se face o analiză concretă a situației de fapt, în baza probatoriului administrat, pornind de la cerințele art. 10 din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a administrat probele impuse, însă doar formal, pentru ca în final, prin hotărârea pronunțată, să arate expres că nu le poate analiza, întrucât le consideră nerelevante pentru cauză. În rejudecare, deși s-au realizat două expertize, instanța de apel nu face nicio referire la concluziile expertizei topografice. Expertul în construcții I.A.

a arătat că nu poate identifica în concret care a fost terenul preluat de stat, prin urmare, lipsind acest reper, nu avea cum să stabilească ce construcții se afla pe terenul preluat de la autorii contestatorului. Deși nu deține planurile pentru instalații, stabilește că tot terenul este grevat de instalații de utilitate publică. Erijându-se astfel în parte în proces, expertul critică decizia instanței de a dispune și o expertiza topografică, arătând ca stația de salvare are nevoie să-și extindă construcțiile pe terenul liber, fiind un obiectiv de maxima însemnătate pentru sănătatea populației.

Expertiza topografică a răspuns tuturor obiectivelor, procedând la suprapuneri de planuri topografice și la constatări în teren și a lămurit pe baza constatărilor științifice toate cerințele stabilite prin decizia de casare, respectiv care este terenul preluat de la autorii reclamantului, care este destinația fiecărui lot de teren din terenul care a aparținut autorului reclamantului, care sunt loturile de teren ocupate de construcții definitive, autorizate, care sunt loturile ocupate de construcții provizorii, ușoare, demontabile, dezafectate. Instanța însă a ignorat-o complet, nefăcând nicio referire la concluziile acesteia în cuprinsul hotărârii. Hotărârea astfel pronunțată a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. și a art. 10 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 1, 2, 3, 4, 7 și 9 din Legea nr. 10/2001, precum și cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013. Potrivit art. 1, 2, 3, 4, 7 și 9 din Legea nr. 10/2001 completată și modificată, imobilele preluate abuziv de stat se restituie, de regulă, în natură, acolo unde este posibil, libere de orice sarcini și urmăriri. Potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură inclusiv imobilele deținute de instituții publice și grevate de o utilitate publică, prin noțiunea de imobile înțelegându-se terenurile cu sau fără construcții, astfel cum se arată în art. 6 din Legea nr. 10/2001 și în Legea nr. 165/2013. Măsura restituirii în natura este prioritară și obligatorie pentru unitatea deținătoare și, implicit, pentru instanța de judecată, nefiind o opțiune lăsată la liberul arbitru al acestora.

Expertiza topografică a relevat existența loturilor de teren libere, neafectate de construcții, de servituri legale sau de amenajări subterane. Văzând faptul că parte din terenul liber poate fi restituit în natură, potrivit probatoriului administrat, în temeiul art. 10 din Legea nr. 10/2001 și a Normelor metodologice de aplicare, în mod greșit a hotărât instanța de apel că nu poate obliga pârâtul să-i restituie terenul liber. S-a solicitat să se dispună restituirea în natură a loturilor de teren liber, pe vechiul/alt amplasament identificat de raportul de expertiza topografică refăcut la data de 13 iunie 2013 de către expert C.V.; în subsidiar, s-a solicitat a se schimba măsura de acordare a despăgubirilor, prin acordarea de puncte, dar numai în măsura în care s-ar constata că a operat restituirea în natură/compensare, prevăzută de art. 1 alin. (1) și (2) , art. 3 pct. 6, art. 45 și 48 din Legea nr. 165/2013 modificată cu Legea nr. 368/2013.

În situația în care un imobil preluat abuziv de stat nu se poate restitui în natura, măsura prioritară este compensarea cu alte imobile terenuri sau/și construcții, echivalente valoric. Raportul de expertiză topografică a stabilit că imobilul preluat de stat se afla în prezent în incinta S.A.M.B., care deține tot terenul de la nr. 226-236. În afara loturilor de teren liber din terenul care a aparținut autorilor contestatorului, în incinta S.A.M.B. se mai afla următoarele loturi de teren libere, care ar putea fi restituite în compensare: Lot F în suprafața de 302 m.p.; Lot G în suprafața de 917 m.p.; Lot H în suprafața de 330 m.p. Încălcând dispozițiile art. 129 și art. 261 C. proc.

civ., instanța de apel nu a analizat motivul de apel relativ la încălcarea dreptului său de a dobândi măsuri reparatorii, prioritar prin compensare cu alte imobile, în privința suprafeței de teren care nu mai poate fi restituită în natură, deși sub acest aspect nu s-ar fi putut invoca vreo autoritate de lucru judecat. S-a susținut totodată că Legea nr. 165/2013 este de imediata aplicare, inclusiv acțiunilor și cererilor aflate în curs de judecată - art. 4 din lege. Cum drepturile izvorâte din Legea nr. 165/2013 nu au făcut vreodată obiectul vreunei judecăți, hotărârea instanței de apel care refuză analiza acestor drepturi încalcă dispozițiile art. 6 din Convenție privind garantarea accesului la justiție.

Legea nr. 165/2013 stabilește expres și fără echivoc, principiul restituirii imobilelor în natura sau prin compensare cu alte imobile, și clarifică faptul că restituirea în natura a imobilelor deținute de instituțiile publice se aplică și în privința terenurilor aferente construcțiilor preluate abuziv de stat și demolate, aspecte relevante pentru cauza pendinte - art. 16 din Legea nr. 10/2001 clarificat prin art. 48 din Legea nr. 165/2013. În mod greșit a refuzat instanța de apel să analizeze incidența Legii nr. 165/2013 în cauza pendinte, deși aceasta cuprinde dispoziții relevante în privința aplicării art. 10 din Legea nr. 10/2001 și în privința aplicării măsurilor reparatorii prin compensare cu alte imobile.

Instanța învestită cu soluționarea „contestației", prin care nu s-au dispus/propus măsura restituirii în natură/compensare, avea obligația de a dispune și cu privire la acest drept, în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 129 C. proc. civ., respectiv decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sectiile unite. În mod greșit a considerat instanța de apel că, reclamantului, i s-au stabilit de două ori măsuri reparatorii pentru același imobil, cât timp dispoziția emisă inițial de Primăria Municipiului București nu poate produce niciun efect juridic, în condițiile în care Municipiul București nu avea și nu are calitatea de unitate deținătoare, ci este terț față de aplicarea Legii nr. 10/2001.

Tocmai de aceea instanța supremă, prin decizia de casare, nu a dat vreo eficiență acelui act sau hotărârilor pronunțate în legătură cu acel act, care nu este susceptibil de a produce efecte juridice. În contextul aplicării procedurilor prevăzute de Legea nr. 165/2013, în aplicarea Legii nr. 165/2013 și a Legii nr. 368/2013, un asemenea act nu produce nici un efect, câte vreme S.A.M.B. este unitatea deținătoare, fiind și entitatea învestită cu soluționarea notificării. Aceasta, mai ales, după ce recurentul-contestator a înțeles să ceară Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor returnarea dosarelor administrative deschise de Primăria Muncipiului București și de S.A.M.B. vizavi de notificările adresate acestor 2 entități, către S.A.B.I.F., singura entitate în măsură să reanalizeze notificările și să dea soluție de restituire în natura/compensare pentru imobilul în litigiu.

S-a susținut că decizia ar fi nelegală și pentru că a fost dată cu încălcarea art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 alin. (2) Constituție, art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu referire la alin. (6) din Decizia pilot Maria Atanasiu și alții contra României, art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 coroborat cu art. II alin. (1) din Legea nr. 368/2013 și cu pct. 9.1 din Normele de aplicare la Legea nr. 10/2001, art. 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege modificată cu art. I pct. 1 din Legea nr. 368/2013, cu art. 2 lit. a) și d), cu art. 3 pct. 6, cu art. 15 din Legea nr. 165/2013 și cu art. 45 și art. 48 din Legea nr. 165/2013, și cu încălcarea art. 261 pct. 5 coroborat cu art. 129 alin. (6) C. proc.

civ.

Astfel, recurentul-contestator a susținut că a introdus la instanță 2 cereri - „cerere de respingere a excepției autorității de lucru judecat" și un „nou motiv de ordine publică", și apoi „ note de ședință privind completarea motivelor de respingere a autorității de lucru judecat" - ulterior, alte 2 cereri -„supliment de note scrise la cererea de respingere a excepției autorității de lucru judecat și a puterii de lucru judecat "și „scurte concluzii de apel și pe fond", dar și copii de pe 2 cereri adresate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - instanța de apel nu a luat notă de aceste 4 acte procedurale, soluționând apelul cu încălcarea legii, considerând că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al celor hotărâte până în 2013 în alte 3 dosare, ar avea efectul de a paraliza acțiunea pendinte și cererea de restituire în natura/compensare cu alte imobile, acțiune și apel întemeiate de drept și pe Legea nr. 165/2013, și pe Legea nr. 368/2013, și pe Normele aferente acestora - art. 4 din Legea nr. 165/2013, lege despre care instanța de apel afirmă că nu ar avea incidența în prezenta cauză.

Curtea nu a respectat art. 46 din Convenție, nici alin. (6) din dispozitivul deciziei pronunțată în Cauza M. Atanasiu și alții c. României, decizie ce impunea României să schimbe problema aplicării art. 6 alin. (1) din Convenție și a art. 1 din Primul Protocol la Convenție și să ia măsuri pentru a se restitui într-o formă aleasă de Statul român imobilele ce nu au fost restituite.

Instanța de apel a statuat, implicit, că nici textele legii fundamentale, nici art. 46 din Convenție, nici alin. (6) din dispozitivul deciziei pilot M. Atanasiu și alții c României, nu au aplicare față de cele edictate de hotărârile date în dosarele judecate înainte de anul 2013. Mai mult, prin modificarea operată prin Legea nr. 368/2013, prin art. I alin. (1), s-a dat posibilitatea celor denumiți „persoanele îndreptățite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 (...)" că „pot opta pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, către entitățile investite cu soluționarea notificare, în vederea restituirii, în natura sau prin compensare cu alte bunuri a imobilelor, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi". În cauza pendinte, S.A.M.B.-S.A.B.I.F.

are calitatea de unitate deținătoare a terenului în litigiu. La data pronunțării deciziei recurate, recurentul-contestator ceruse deja la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca aceasta să returneze la S.A.B.I.F. cele 2 dosare administrative de dare de „despăgubiri" acordate prin dispoziția nr. 5048/2001 și prin decizia nr. 57/2001 a S.A.M.B.

Puterea de lucru judecat a hotărârilor emise de autoritatea judecătorească, ce au confirmat imposibilitatea de a se restitui în natură imobilul, nu se mai pot impune în fața noii situații de drept date de Legea nr. 165/2013 și de Legea nr. 368/2013, ce prevăd redeschiderea procedurilor de restituire în natura/compensare cu alte imobile, pe cale administrativă a art. II alin. (2) din Legea nr. 368/2013, după retrimiterea dosarelor la entitățile învestite și deținătoare, iar pe cale judiciară, a aplicării art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013, în baza noii legi ce se aplică de îndată și proceselor în curs, ca să se dea soluție pe cererea de restituire în natură/compensare cu alte imobile.

Se pot cere și obține în prezent, imobile afectate utilității publice - art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificat și completat prin art. 45 din Legea nr. 165/2013, imobile a căror suprafața/subfața este liberă de construcții/rețele, care nu sunt afectate de amenajări ale urbei, spații verzi - așa cum o permite noua formă a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificat cu art. 48 din Legea nr. 165/2013. Art II alin. (1) din Legea nr. 368/2013 permite returnarea dosarelor de acordare a despăgubirilor de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la entitățile investite cu soluționarea cererilor. Astfel, unitatea deținătoare trebuie să se pronunțe pe cererea de restituire în natură/compensare, în baza Legii nr. 165/2013 și a Legii nr. 368/2013 și a Normelor la acestea.

Numai în cazul în care nici aplicarea acestor legi nu va putea duce la restituirea imobilului în natură/compensare cu alte imobile, se va dispune trimiterea dosarului la Comisia Națională pentru compensarea imobilelor pentru a se acorda "puncte" . Instanța de apel a încălcat și art. 261 pct. 5 coroborat cu art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în sensul că nu a arătat de ce a respins apărările referitoare la excepția autorității de lucru judecat și la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat; prin care a invocat prematuritatea și lipsa de interes a S.A.B.I.F. față de faptul invocării excepției autorității de lucru judecat, câta vreme avea la dispoziție aplicarea art. II alin. (1) din Legea nr. 368/2014; nu s-a pronunțat cu privire la faptul că a cerut la Comisia Centrală returnarea celor 2 dosare administrative de acordare a despăgubirilor, cerând restituirea în natura/compensarea cu alte imobile.

Instanța de apel nu a analizat toate criticile formulate în memoriul de apel, memoriu care a fost ulterior precizat, completat și modificat cu încă 2 motive de ordine publică privind nelegalitatea sentinței și a fost bazat în drept, prin forța legii, și pe art. 4 din Legea nr. 165/2013. Nu a analizat nici apărările prin care a susținut ca prin efectul ficțiunii jurisprudențiale - deciziile Viasu c României, M. Atanasiu și alții c României - Curtea de la Strasbourg a decis ca faptul juridic de adoptare a unei legi de reparație prin restituire în natura/echivalent a unor bunuri preluate de regimul anterior, în timp ce este în vigoare art. 1 din Primul Protocol la Convenție, are ca efect „generează un nou drept de proprietate aparat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire". S-a invocat și încălcarea art. 261 pct. 3 C. proc.

civ. - obiectul cererii" nu este „apel", ci este vorba de „apel după casare, după ce instanța supremă a casat decizia pentru lipsa de motivare și a impus instanței să dea soluție și apărărilor din primul ciclu procesual, adică și motivelor de recurs. Curtea a fost investită să judece nu numai memoriul de apel depus la 12 aprilie 2010, ci și „apel după casare", formulat la instanța supremă și cele 2 motive de ordine publică invocate în recurs, și cele 2 motive de apel de ordine publică. Decizia din apel ignoră toate susținerile contestatorului și nu arată toate probele ce s-au administrat, respectiv nu se menționează nici un cuvânt despre raportul de expertiză refăcut de expert C. la data de 13 iunie 2010. Încălcarea art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. - Curtea vorbește de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat ce s-ar opune aplicării restituirii în natură. Curtea emite considerente prea generale privind situația de fapt și de drept judecata de instanțele precedente iar această situație echivalează cu o lipsă de motivație. Curtea nu oferă siguranța că a detaliat posibilitățile de a se aplica Legea nr. 165/2013 modificată cu Legea nr. 368/2013. Față de noua formă a art. 16 din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură imobilele afectate unei utilități publice, fie aceea și de unitate sanitară de importanta strategică, cu condiția din partea proprietarului a menținerii afectațiunii de utilitate publică, pe 10 ani. S.A.B.I.F. însăși nu a demonstrat că ar fi interesată de aplicarea acestui text, căci nu a făcut diligente să notifice A.N.R.P.

și Guvernul, potrivit art. 48 alin. (4) și (5) din Legea nr. 165/2013. Restituirea în natură, conform art. 1, art. 3 pct. 6, art. 15, art. 10 alin. (2), art. 16 modificat cu Legea nr. 165/2013, înseamnă că se restituie în natură terenul în cauză, fie pe vechiul amplasament, fie pe un altul. Imposibilitatea restituirii în natura (pe vechiul/alt amplasament) avea obiect înainte de adoptarea Legii nr. 165/2013 modificată cu Legea nr. 368/2013. S-a invocat și încălcarea art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - „instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu" - Curtea nu a verificat „în limitele cererii de apel" și „stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către tribunal.

„Limitele cererii de apel" sunt în prezent foarte diferite de ceea ce permitea Legea nr. 10/2001, când au fost date hotărârile ce nu au eficiența asupra dezlegării apelului și a cauzei de față. Decizia este lipsită de temei juridic în ce privește aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor enunțate în decizia recurată, întrucât art. 1201 C. civ. vechi a fost abrogat la data de 15 februarie 2013, odată cu intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., acest Cod neavând aplicabilitate în soluționarea prezentei cauze, potrivit art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) Noul C. proc. civ. Conform art. 230 al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noul C. civ. "La data intrării în vigoare a C. civ.

se abroga: a) Codicele civil (sau C. civ. din 1864), (...) cu modificările și completările ulterioare, cu excepția dispozițiilor art. 1169-1174 și art. 1176-1206, care se abroga la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.". Noul C. proc. civ. a intrat în vigoare la 15 februarie 2013, așa că, de atunci, și art. 1201 și urm. C. civ. au fost abrogate. În prezent, nu se poate pretinde, în baza Noului C. proc. civ., că se poate deduce din nou același litigiu în fața judecății, ceea ce nu este cazul. Noul C. proc. civ. nefiind aplicabil la procesul de față, hotărârile definitive și irevocabile invocate în considerente puteau fi luate în seama nu sub aspectul aplicării art. 1201 C. civ., ci doar ca probe, ca înscrisuri.

Or, din datele acțiunii de față, așa cum a fost reformulată, datorită art. 4 din Legea nr. 165/2013, rezultă că procesul de față cuprinde pretenții noi pe care nu le-a mai înaintat justiției. S-a susținut și că instanța de apel a dat ceea ce nu a cerut. În prezent, memoriul de apel cuprinde și vechile motive de apel, motive de recurs de ordine publica. Din lectura deciziei nu reiese ca instanța de apel a dat o soluție la ce a cerut, ci la ce nu a cerut. Decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate cererile contestatorului din apelul de după casare, apel modificat, precizat, complet și întemeiat și pe art. 4 din Legea nr. 165/2013 modificată cu Legea nr. 368/2013, și pe art. 1 alin. (1) și art. 1 alin. (2) introdus prin art. I din Legea nr. 368/2013, pe art. 3 pct. 6, pe art. 15, pe art. 45 și 48 din Legea nr. 165/2013.

Dacă instanța de apel a respins „apelul" după casare, precizat, modificat și completat și, întemeiat și pe art. 4 din Legea nr. 165/2013, teza a doua, ce da posibilitate de a susține pe noua lege admiterea apelului reformulat și a cererii de restituire în natura pe art. 1 alin. (2) , art. 1 alin. (2), art. 3 pct. 6, art. 15, art. 45 și art. 48 din Legea nr. 165/2013, Curtea nu a arătat de ce a respins și „apărările", motivele de ordine publică din recurs și din apel. Recursul formulat de contestator împotriva încheierii de ședință din data de 10 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Încheierea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 282 și urm. C. proc.

civ. și a art. 287 alin. (1) pct. 3 coroborat cu art. 292 și 295 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a greșitei aplicări a acestor texte privind noțiunile de „apel cale de atac - și noțiunea de „motive de apel". A fost dată și cu încălcarea art. 281 1 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și a art. 6 alin. (1) Convenție - motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și pct. 6 teza a doua C. proc. civ. Textele de lege menționate mai sus, ce fac deosebire intre instituția procesuală denumită „apel" ca și cale de atac a unei hotărâri de la fond, și „motivele de apel" - parte a cererii de apel, prin care se arată care ar fi deficientele hotărârii ce va fi analizată de instanța de apel, spre a schimba hotărârea respectivă.

S-a cerut ca instanța de apel să lămurească limitele în care s-a pronunțat prin decizia civilă nr. 81 A din 27 februarie 2014, în situația în care aceasta nu a dat soluție și celor 2 motive invocate în recurs, dar nici celor 2 motive de ordine publică formulate în apel, și acestea bazate și pe Legea nr. 165/2013 modificată cu Legea nr. 368/2013. A formulat cererea de lămurire, spre a arată că judecătorii s-au făcut vinovați de denegare de dreptate, prin a nu da curs Legii nr. 165/2013, ce a fost adoptată în executarea deciziei pilot M. Atanasiu și alții c. României, în baza art. 46 din Convenție. Încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ. - Curtea nu s-a pronunțat punctual asupra a ceea ce contestatorul a cerut, ci a interpretat, a deformat și nu a dat răspuns petitului menționat la începutul cererii de completare.

S-a susținut și încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, în sensul că nu s-a pronunțat efectiv asupra unei cereri deduse instanței. Recursurile sunt nefondate: Cu prioritate, trebuie subliniat că instanțele anterioare au apreciat corect că nu mai poate fi cercetată calitatea de persoană îndreptățită a recurentului-contestator, cât timp prin decizia nr. 57/2006, contestată doar de către contestator, s-a reținut dreptul acestuia de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, aspect care nu ar putea fi schimbat în contestația părții căreia i s-a recunoscut acest drept decât cu încălcarea principiului non reformatio in pejus. Așadar, chestiunea litigioasă în acest dosar este doar problema stabilirii felului măsurilor reparatorii la care este îndreptățit contestatorul, în condițiile în care acesta a solicitat restituirea în natură a terenului în litigiu iar unitatea deținătoare a emis decizie de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.

Trebuie reținut, de asemenea, că pentru aceeași suprafață de teren, dar și pentru construcția demolată, contestatorul a mai formulat o notificare - notificarea nr. 1464/2001 - iar prin dispoziția nr. 5048/2005, Primăria Municipiului București a respins-o, acordându-i reclamantului măsuri reparatorii în echivalent. Prin decizia civilă nr. 7832 din 08 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a menținut sentința civilă nr. 900 din 06 iunie 2006 a Tribunalului București, prin care s-a respins contestația reclamantului, recunoscându-i-se acestuia dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în contextul în care construcția a fost demolată iar terenul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare - construcții ce constituie sediul Serviciului de Ambulanță al Municipiului București.

Instanța supremă a apreciat că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția (demolată) și pentru teren, întrucât restituirea în natură a terenului ori a unei părți din acesta nu este posibilă, câtă vreme nu este un teren liber în înțelesul Legii nr. 10/2001. Instanța supremă a mai arătat că, dacă s-ar fi dispus restituirea în natură a terenului, hotărârea ar fi nesocotit dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, instanțele anterioare au apreciat în deplin consens și în mod judicios că hotărârea judecătorească prin care s-a respins contestația împotriva dispoziției nr. 5048/2005 - sentința civilă nr. 900 din 06 iunie 2006, menținută în recurs prin decizia civilă nr. 7832/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - produce efecte în cauza de față, întrucât instanța sesizată ulterior nu poate pronunța o soluție care să nesocotească efectul pozitiv al hotărârilor judecătorești anterioare și să considere că terenul ar putea fi restituit în natură, reclamantului. Sub aspectul situației de fapt, s-a reținut că terenul a cărui restituire în natură se solicită este ocupat de Serviciul de Ambulanță al Municipiului București, unitate strategică ce asigură asistența medicală de urgență în Municipiul București, în regim de lucru continuu - aspect dovedit prin raportul de expertiză topografică efectuat de expertul P.E.

în Dosarul nr. 4876/1993. Concluziile raportului de expertiză topografică efectuat de către expertul P.E. - raport de expertiză avut în vedere și detaliat prin raportul de expertiză întocmit de expert N.S. în Dosarul nr. 5257/2007 - atestă totodată faptul că întregul teren este ocupat de utilități și nu poate fi restituit în natură. Raportul de expertiză efectuat în apel de către expertul I.A. și răspunsul la obiecțiuni concluzionează că terenul care a făcut obiectul notificării este afectat de utilități în integralitatea lui și nu poate fi restituit în natură conform Legii nr. 10/2001. Instanța de apel, în configurarea circumstanțelor cauzei pendinte, a avut în vedere și sentința civilă nr. 1010 din 6 iulie 2009, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, o altă acțiune a reclamantului având ca obiect constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Statului Român, respectiv, al Municipiului București și al dreptului de administrare al S.A.M.B.

asupra terenului în litigiu, obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului, confirmarea existenței dreptului de superficie al Municipiului București asupra clădirilor în care funcționează S.A.M.B. și obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosință asupra acestui teren. Decizia civilă nr. 3594 din 3 mai 2011 Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. 3201/1/2010 a menținut această sentință, reținând, în esență, că reclamantul a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură care a fost finalizată, iar măsurile repertorii stabilite în favoarea acestuia au caracter definitiv.

În contextual acestor considerente de fapt și de drept se impune a se confirma concluzia instanței de apel, conform căreia, pe de o parte, o instanța de judecată nu poate pronunța o soluție care să nesocotească efectul pozitiv al hotărârilor judecătorești anterioare iar, pe de altă parte, cu privire la raporturile juridice dintre contestator și stat, contestatorul se află în situația în care dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent i-a fost recunoscut atât prin dispoziția nr. 5048/2005 (confirmată cu caracter irevocabil în căile de atac prevăzute de lege), cât și prin decizia nr. 57 din 16 mai 2006, ce face obiectul prezentei cauze. Instanța a fost obligată să specifice în mod explicit că doar principiul non reformatio in pejus nu permite ca în contestația de față să se pronunțe o hotărâre care să anuleze decizia nr. 57/2006 și să respingă notificarea nr. 201/2001 ca rămasă fără obiect.

Aceasta însă nu înseamnă că reclamantul va putea obține de două ori măsuri reparatorii prin echivalent pentru același teren. Răspunzând punctual criticilor de nelegalitate formulate de recurentul-contestator, se impune a se constata că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, nu este întemeiată critica recurentului-contestator, conform căreia atât procedura administrativă, cât și procedura judiciară în legătură cu modul de soluționare a notificării nr. 1464/2001 ar fi lipsite de efecte juridice, întrucât calitățile de persoană îndreptățită, respectiv unitate deținătoare a imobilului în litigiu - în accepțiunea de entitate cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică) - au fost tranșate prin puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile, așa cum instanțele anterioare au consfințit deja în mod tranșant.

Instanța supremă, prin decizia de casare, a trimis cauza spre rejudecare, strict pentru nemotivarea hotărârii, un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac, nicidecum ea nu s-a pronunțat asupra vreunei chestiuni de drept relevante pentru cauză, cum ar fi cea a efectelor juridice ale unei hotărâri judecătorești anterioare. Nu se poate reține critica referitoare la nesoluționarea cererii având ca obiect suprafața de teren de 462 m.p., întrucât o astfel de pretenție s-a făcut printr-o n otificare depusă peste termenul legal, așa cum corect consemnează prima instanță. De altfel, în apelul contestatorului nici nu au mai fost formulate critici referitoare la modul în care tribunalul a soluționat contestația sub acest aspect.

Nu este întemeiată critica referitoare la încălcarea art. 315 C. proc. civ. - în sensul că s-ar fi nesocotit dezlegările aduse prin decizia de casare și care au autoritate de lucru judecat pentru judecătorii fondului - întrucât decizia civilă nr. 8239 din 18 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, a apreciat doar că soluția dispusă nu a fost motivată, astfel că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului litigiului. Instanța supremă a constatat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. S-a apreciat că, în accepțiunea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordantă cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

S-a observat că, în considerentele hotărârii recurate, se regăsesc doar aprecieri generale privind netemeinicia criticilor formulate de apelantul-contestator, respectiv că nu s-a arătat, în concret, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei, argumentele pentru care nu pot fi primite apărările părții cu referire la fiecare dintre textele de lege invocate - art. 10 alin. (2), art. 16, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; nu a făcut o analiză proprie a criticilor contestatorului vizând respectarea judiciară a dreptului la bun, din perspectiva dispozițiilor legale invocate - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la cauza Viașu contra României și la dispozițiile art. 46 din Convenție.

În condițiile în care în mod explicit sunt redat