ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2839/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2839/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București,

secția a V-a civilă, sub nr. 24238/3 din 3 iulie 2006, reclamantul O.V. a chemat

în judecată pe pârâții Serviciul de Ambulanță al Municipiului București (S.A.M.B.),

Direcția Sanitară a Municipiului București (D.S.M.B.) și Ministerul Sănătății, formulând,

în baza Legii nr. 10/2001, contestație împotriva deciziei nr. 57 din 16 mai 2006,

solicitând anularea acestei deciziei, obligarea S.A.M.B. să emită o decizie de restituire

în natură a imobilului teren care a făcut obiectul notificării nr. 201/2001 și a

notificării de revenire nr. 809/2005, în suprafață de 5083 m.p.; în subsidiar, în

cazul respingerii acestora în contradictoriu cu S.A.M.B., reclamantul a solicitat

admiterea lor în contradictoriu cu D.S.M.B. sau cu Ministerul Sănătății, întrucât

și aceste instituții au fost notificate și nu au răspuns la notificare.

S-a susținut că autorul

reclamantului (bunicul pe linia maternă) N.I.B. a fost proprietarul unei cote-părți

de 66/72 din terenul în suprafață de 5545 m.p. situat în str. E., fostă R..

La apariția Legii nr.

10/2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 5083 m.p.,

deoarece imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului, iar terenul se

află în administrarea Municipiului București și nu în administrarea D.S.M.B.

Reclamantul și-a continuat

demersurile pentru obținerea în natură a terenului liber, inclusiv după apariția

Legii nr. 247/2005.

În drept, acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Ministerul Sănătății Publice

- Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului București a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale active,

arătând că terenul se află în proprietatea privată a statului și în administrarea

S.A.M.B.

Serviciul de Ambulanță

al Municipiului București - S.A.M.B. a formulat note scrise, invocând excepția lipsei

calității procesuale pasive, solicitând pe fondul cererii, respingerea acesteia

ca nefondată, întrucât terenul nu poate fi restituit în natură, fiind în întregime

afectat de utilități.

Ministerul Sănătății Publice

a formulat întâmpinare invocând excepția lipsei calității procesuale pasive față

de primul capăt de cerere. Față de al treilea capăt de cerere, pârâtul a precizat

că nu a fost notificat pentru a-și putea formula apărări. Pe fondul cauzei, pârâtul

a arătat că terenul se află în administrarea Municipiului București.

Prin sentința civilă

nr. 1296 din 16 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, contestația.

S-a reținut că prin decizia

contestată, Serviciul de Ambulanță al Municipiului București - S.A.M.B. a respins

cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 5083 m.p., deoarece

pe terenul a cărui restituire în natură a fost solicitată de către reclamant prin

notificare este edificat și funcționează Serviciul de Ambulanță a Municipiului București,

unitate sanitară publică de importanță strategică care deservește întreg Municipiul

București. S-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Observând că, pentru terenul

în litigiu, reclamantul a formulat și notificarea nr. 1464/2001 și că Primăria Municipiului

București a emis dispoziția nr. 5048/2005, prin care a respins notificarea, acordându-i

reclamantului măsuri reparatorii în echivalent atât pentru teren, cât și pentru

construcția demolată, tribunalul a apreciat că hotărârea judecătorească prin care

s-a respins contestația împotriva dispoziției nr. 5048/2005 - sentința civilă

nr. 900/2006, menținută în recurs prin decizia civilă nr. 7832/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție - produce efecte în speță, deoarece instanța sesizată ulterior

nu poate pronunța o soluție care să nesocotească efectul pozitiv al hotărârilor

judecătorești anterioare și să considere că terenul ar putea fi restituit în natură,

reclamantului.

Tribunalul a reținut că

terenul a cărui restituire în natură se solicită este ocupat de Serviciul de Ambulanță

al Municipiului București, unitate strategică ce asigură asistența medicală de urgență

în Municipiul București, în regim de lucru continuu, ceea ce s-a confirmat prin

raportul de expertiză topografică efectuat de expertul P.E. în Dosarul nr. 4876/1993,

astfel că în raport de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, soluția de acordare

de despăgubiri prin echivalent este singura soluție legală și posibilă.

Tribunalul a precizat

că suprafața de teren avută în vedere este doar aceea care a făcut obiectul notificării

inițiale, diferența de 462 m.p. la care se face referire într-o notificare depusă

peste termen și în contestația pendinte, neputând fi obținută nici în natură, nici

în echivalent de către reclamant.

Prin decizia civilă

nr. 379 A din 31 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondat, apelul.

Prin decizia civilă

nr. 8239 din 18 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul,

a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, apreciind

că soluția dispusă nu a fost motivată, astfel că instanța de apel nu a intrat în

cercetarea fondului litigiului.

Prin decizia civilă

nr. 81 A din 27 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul contestatorului.

Prima instanță și-a dezvoltat

raționamentul, plecând de la premisa că imobilul-teren care a făcut obiectul notificării

nr. 201/2001, soluționată prin decizia nr. 57 din 16 mai 2006, a fost preluat abuziv

de către stat și că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită în sensul

Legii nr. 10/2001, în considerarea principiului non reformatio în pejus.

În speță, nu s-a pus problema

dovedirii existenței dreptului reclamantului la obținerea de măsuri reparatorii

în baza Legii nr. 10/2001, ci problema stabilirii felului acestor măsuri în condițiile

în care reclamantul considera că se impune restituirea în natură a terenului iar

unitatea deținătoare a emis decizie de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul și-a justificat

soluția prin aceea că Înalta Curte a statuat în mod irevocabil că măsurile reparatorii

la care are dreptul reclamantul nu pot fi stabilite decât prin echivalent, aspect

care se impune cu putere de lucru judecat, chiar dacă raportat la cadrul procesual

pasiv nu este întrunită condiția identității de părți pentru a se putea invoca excepția

autorității de lucru judecat.

Tribunalul a avut în vedere

și concluziile raportului de expertiză topografică efectuat de către expertul P.E.,

din care rezultă că întregul teren este ocupat de utilități și nu poate fi restituit

în natură în sensul Legii nr. 10/2001.

Curtea a reținut că argumentele

avute în vedere de către prima instanță sunt corecte, respectiv că pe lângă acestea

mai pot fi aduse alte argumente care dovedesc temeinicia și legalitatea hotărârii

primei instanțe.

S-a apreciat astfel că

apelantul se află în eroare atunci când susține o încălcare a dreptului de proprietate

în ipoteza în care măsurile reparatorii acordate sunt în echivalent și nu în natură.

Prin dispoziția nr.

5048 din 27 decembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului București, s-a respins

cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu, deoarece terenul este afectat

de elemente de sistematizare, iar construcția veche a fost demolată. S-a dispus

totuși acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul situat în

București, str. E., identificat conform planului din anul 1940, ca fostă str. R.,

compus din teren în suprafață de 5083 m.p. și construcție demolată.

Faptul că reclamantul

a formulat două notificări pentru același teren care au fost soluționate de către

instituțiile sesizate printr-o dispoziție, respectiv printr-o decizie de respingere

a cererii de restituire în natură a terenului și de acordare de măsuri reparatorii

prin echivalent și faptul că reclamantul a înțeles să se judece distinct în fiecare

dintre procedurile demarate în baza aceleiași legi sunt realități care nu dovedesc

nesocotirea drepturilor garante de Convenție, ci neacceptarea de către reclamant

a verdictelor instanțelor interne care i-au recunoscut drepturile în baza Legii

nr. 10/2001.

Nici faptul că, reclamantului,

i-a fost respinsă o cerere de revendicare a terenului întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, nu poate avea semnificația nesocotirii art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

în condițiile în care legea specială edictată de către Statul Român pentru reglementarea

situațiilor de acest fel a fost aplicată în speță, permițându-i acestuia să obțină

despăgubiri în echivalent pentru terenul care, în mod indubitabil, a aparținut autorului

său și a fost preluat abuziv de către stat, dar nu mai poate fi restituit în natură,

dată fiind situația juridică actuală a acestuia.

Curtea a avut în vedere

decizia civilă nr. 3830 din 5 noiembrie 2002 a instanței supreme, prin care s-a

respins, ca nefondat, recursul contestatorului împotriva deciziei civile nr. 328/A

din 21 iunie 2001 a Curții de Apel București și, raportat la dispozițiile dreptului

comun, a reținut că reclamantul nu a dovedit dobândirea de către autorul său B.N.

a proprietății imobilului revendicat sau păstrarea calității de proprietar până

la momentul naționalizării.

Or, dacă instanța supremă

a reținut că reclamantul nu și-a dovedit drepturile după exigențele probatorii specifice

revendicării imobiliare de drept comun, susținerile acestuia conform cărora, prin

raportare la practica instanței de la Strasbourg, s-ar fi impus admiterea acțiunii

în revendicare pe dreptul comun, chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu ar permite în concret

decât un anumit tip de măsuri reparatorii, sunt vădit nefondate.

S-a avut în vedere și

decizia civilă nr. 7832 din 8 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

prin care, admițându-se recursul Municipiului București și respingându-se recursul

reclamantului, s-a casat decizia civilă nr. 89/2007 a Curții de Apel și s-a menținut

sentința civilă nr. 900 din 06 iunie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă.

Prin această din urmă

sentință s-a respins contestația formulată împotriva dispoziției nr. 5048/2005 a

Primarului General al Municipiului București, reclamantului recunoscându-i-se dreptul

la obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru același teren.

Instanța supremă a arătat

în hotărârea menționată că reclamantul este îndreptățit doar la măsuri reparatorii

prin echivalent pentru construcția (demolată) și pentru teren, deoarece restituirea

în natură a terenului ori a unei părți din acesta nu este posibilă, câtă vreme nu

este un teren liber în înțelesul Legii nr. 10/2001.

A considera în prezenta

cauză că același teren este posibil de restituit în natură în temeiul aceleiași

Legi nr. 10/2001, ar însemna să se nesocotească efectele pozitive și negative ale

hotărârilor judecătorești irevocabile.

S-a constatat că printr-o

cerere din data de 25 martie 2009, reclamantul a formulat o acțiune în contradictoriu

cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin

primarul general și Serviciul de Ambulanțe al Municipiului București, prin care

a solicitat constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Statului Român,

respectiv, al Municipiului București și al dreptului de administrare al S.A.M.B.

asupra terenului în litigiu, obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină proprietate

și posesie a terenului, confirmarea existenței dreptului de superficie al Municipiului

București asupra clădirilor în care funcționează S.A.M.B. și obligarea acestuia

la plata contravalorii lipsei de folosință asupra acestui teren. Prin aceeași cerere

s-a solicitat, în subsidiar, obligarea Statului Român sau a Municipiului București

la plata de despăgubiri pentru terenul ocupat și pentru lipsirea de proprietate

cu privire la imobilul în litigiu.

Prin sentința civilă

nr. 1010 din 6 iulie 2009, s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea, această soluție

fiind menținută prin decizia civilă nr. 3594 din 3 mai 2011 a instanței supreme

pronunțată în Dosarul nr. 3201/1/2010. Înalta Curte a reținut, în esență, că reclamantul

a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură care a fost

finalizată, iar măsurile repertorii stabilite în favoarea acestuia au caracter definitiv.

Punctând justețea ultimelor

două hotărâri pronunțate de către instanța supremă cu privire la raporturile juridice

dintre reclamant și Statul Român, Curtea a observat că reclamantul se află în situația

în care dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent i-a fost recunoscut atât prin

dispoziția nr. 5048/2005 (irevocabilă, ca urmare a hotărârii instanței supreme la

care ne-am referit), cât și prin decizia nr. 57 din 16 mai 2006 care face obiectul

prezentei cauze.

Doar principiul non reformatio

in pejus nu permite ca în contestația de față să se pronunțe o hotărâre care să

anuleze decizia nr. 57/2006 și să respingă notificarea nr. 201/2001 ca rămasă fără

obiect. Aceasta nu înseamnă că reclamantul va putea obține de două ori măsuri reparatorii

prin echivalent pentru același teren.

Raportul de expertiză

efectuat în apel de către expertul I.A. și răspunsul la obiecțiuni concluzionează

că terenul care a făcut obiectul notificării este afectat de utilități în integralitatea

lui și nu poate fi restituit în natură conform Legii nr. 10/2001.

Curtea a constatat că

în apelul reclamantului nu au existat critici relative la modul în care tribunalul

a soluționat contestația prin raportare la suprafața de 462 m.p. care nu a fost

inclusă în notificarea inițială.

Susținerile apelantului

conform cărora apariția Legii nr. 165/2013 ar afecta soluția pronunțată în prezenta

cauză, nu au fost primite, întrucât imposibilitatea restituirii în natură a terenului

este o chestiune care își păstrează actualitatea, art. 10 și 16 din Legea nr. 10/2001

nefiind modificate.

Prin încheierea de ședința

publică de la 10 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 81A din 27

februarie 2014, ca nefondată.

Curtea a constatat că

înțelesul soluției de respingere a apelului este clar și nu necesită nici un fel

de lămuriri.

Împotriva deciziei civile

nr. 81 A din 27 februarie 2014 și a încheierii de ședință din 10 aprilie 2014 ale

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a formulat cereri de recurs la data

28 martie 2014, respectiv 30 aprilie 2014,

contestatorul O.V., prin care a invocat următoarele

aspecte de pretinsă nelegalitate:

Recurentul-contestator

a arătat că a formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001 pentru acordarea de

măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, respectiv notificarea nr. 1464

din 06 aprilie 2001 adresată Primăriei Municipiului București și notificarea

nr. 201 din 13 iunie 2001 adresată

Serviciului de Ambulanță al Municipiului București

- S.A.M.B.

Notificarea nr. 1464

din 06 aprilie 2001 a fost soluționată prin dispoziția nr. 5048 din 27

decembrie 2005, prin care s-a constatat calitatea sa de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu și s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent.

Contestația formulată

a fost respinsă prin sentința civilă nr. 900/2006 a Tribunalului București. Apelul

a fost admis prin decizia civilă nr. 89/2007 a Curții de Apel București, soluție

modificată în recurs, prin decizia civilă nr. 7051/2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Recurentul-contestator

a susținut că atât procedura administrativă, cât și procedura judiciară în acest

caz sunt lipsite de efecte juridice, în condițiile în care nu Municipiul București,

ci

Serviciului

de Ambulanță al Municipiului București - S.A.M.B. și Ministerul Sănătății au calitatea

de unități deținătoare și au competența de a soluționa notificarea.

Prin decizia nr. 57/2006

emisă de

Serviciului

de Ambulanță al Municipiului București - S.A.M.B., în calitate de unitate deținătoare,

i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 și s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent pentru terenul în suprafața de 5083 m.p.

Nu s-a dispus nicio măsură

în privința măsurilor reparatorii cuvenite pentru construcțiile preluate abuziv

de stat și demolate, rămânând nesoluționată și cererea în privința suprafeței de

462 m.p.

Prin decizia civilă

nr. 8239 din 18 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul,

a casat decizia civilă nr. 379 A din 31 mai 2010 și a trimis cauza spre rejudecare,

pentru ca instanța de apel să procedeze la cercetarea temeinică a fondului cu privire

la toate cerințele art. 10 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a stabili dacă întreg

terenul este exclus de la restituirea în natură.

În mod implicit, s-a considerat

că nu poate fi respinsă acțiunea promovată în baza efectului pozitiv al autorității

de lucru judecat al sentinței civile nr. 900/2006 a Tribunalului București; totodată,

pentru ca instanța de apel să cerceteze pe fond dacă terenul poate fi restituit

în natură, printr-o analiză proprie, iar nu prin raportare la cercetarea altei instanțe;

s-a dispus ca instanța de rejudecare să intre în cercetarea fondului, să stabilească

în detaliu, cu privire la fiecare lot de teren, dacă poate sau nu să fie restituit

în natură, funcție de criteriile stabilite de art. 10 din Legea nr. 10/2001, respectiv

Normele metodologice de aplicare a legii.

Instanța de apel, în rejudecare,

deși a administrat probe, conformându-se astfel deciziei de casare, a pronunțat

o hotărâre similară celor casate, considerând din nou că nu poate intra în cercetarea

fondului pretențiilor, respectiv, că nu poate verifica dacă bunul poate fi sau nu

restituit în natură potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1,

2, 7, 9 și 16 din Legea nr. 10/2001, față de „efectul pozitiv și negativ al autorității

de lucru judecat pe care îl produce sentința civilă nr. 900/2006 pronunțată de Tribunalul

București, definitivă și irevocabilă".

Recurentul-contestator

a solicitat astfel admiterea recursului și casarea deciziei, aceasta fiind pronunțată

cu încălcarea legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A

susținut totodată că hotărârea este și nemotivată, motiv de casare prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

S-a susținut că hotărârea

instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ., întrucât

a nesocotit faptul că dezlegările aduse prin decizia de casare au autoritate de

lucru judecat pentru judecătorii fondului. Rejudecând apelul după casare, Curtea

avea obligația de a respecta îndrumările obligatorii ale deciziei de casare, hotărârea

fiind casată tocmai pentru că instanța de apel nu a intrat efectiv în cercetarea

fondului, stabilind aprioric faptul că terenul nu poate fi restituit în natură,

nici măcar în parte.

Înalta Curte, prin decizia

de casare, a arătat că nu poate accepta referirile de ordin general ale instanței

de apel și de fond, bazate pe soluția pronunțată în cealaltă contestație, în sensul

că „tot terenul este ocupat", fără a se face o analiză concretă a situației

de fapt, în baza probatoriului administrat, pornind de la cerințele art. 10 din

Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a administrat

probele impuse, însă doar formal, pentru ca în final, prin hotărârea pronunțată,

să arate expres că nu le poate analiza, întrucât le consideră nerelevante pentru

cauză. În rejudecare, deși s-au realizat două expertize, instanța de apel nu face

nicio referire la concluziile expertizei topografice.

Expertul în construcții

I.A. a arătat că nu poate identifica în concret care a fost terenul preluat de stat,

prin urmare, lipsind acest reper, nu avea cum să stabilească ce construcții se afla

pe terenul preluat de la autorii contestatorului. Deși nu deține planurile pentru

instalații, stabilește că tot terenul este grevat de instalații de utilitate publică.

Erijându-se astfel în parte în proces, expertul critică decizia instanței de a dispune

și o expertiza topografică, arătând ca stația de salvare are nevoie să-și extindă

construcțiile pe terenul liber, fiind un obiectiv de maxima însemnătate pentru sănătatea

populației.

Expertiza topografică

a răspuns tuturor obiectivelor, procedând la suprapuneri de planuri topografice

și la constatări în teren și a lămurit pe baza constatărilor științifice toate cerințele

stabilite prin decizia de casare, respectiv care este terenul preluat de la autorii

reclamantului, care este destinația fiecărui lot de teren din terenul care a aparținut

autorului reclamantului, care sunt loturile de teren ocupate de construcții definitive,

autorizate, care sunt loturile ocupate de construcții provizorii, ușoare, demontabile,

dezafectate. Instanța însă a ignorat-o complet, nefăcând nicio referire la concluziile

acesteia în cuprinsul hotărârii.

Hotărârea astfel pronunțată

a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

și a art. 10 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 1, 2, 3, 4, 7 și 9 din Legea

nr. 10/2001, precum și cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013.

Potrivit art. 1, 2, 3,

4, 7 și 9 din Legea nr. 10/2001 completată și modificată, imobilele preluate abuziv

de stat se restituie, de regulă, în natură, acolo unde este posibil, libere de orice

sarcini și urmăriri. Potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură

inclusiv imobilele deținute de instituții publice și grevate de o utilitate publică,

prin noțiunea de imobile înțelegându-se terenurile cu sau fără construcții, astfel

cum se arată în art. 6 din Legea nr. 10/2001 și în Legea nr. 165/2013.

Măsura restituirii în

natura este prioritară și obligatorie pentru unitatea deținătoare și, implicit,

pentru instanța de judecată, nefiind o opțiune lăsată la liberul arbitru al acestora.

Expertiza topografică

a relevat existența loturilor de teren libere, neafectate de construcții, de servituri

legale sau de amenajări subterane.

Văzând faptul că parte

din terenul liber poate fi restituit în natură, potrivit probatoriului administrat,

în temeiul art. 10 din Legea nr. 10/2001 și a Normelor metodologice de aplicare,

în mod greșit a hotărât instanța de apel că nu poate obliga pârâtul să-i restituie

terenul liber. S-a solicitat să se dispună restituirea în natură a loturilor de

teren liber, pe vechiul/alt amplasament identificat de raportul de expertiza topografică

refăcut la data de 13 iunie 2013 de către expert C.V.; în subsidiar, s-a solicitat

a se schimba măsura de acordare a despăgubirilor, prin acordarea de puncte, dar

numai în măsura în care s-ar constata că a operat restituirea în natură/compensare,

prevăzută de art. 1 alin. (1) și (2) , art. 3 pct. 6, art. 45 și 48 din Legea

nr. 165/2013 modificată cu Legea nr. 368/2013.

În situația în care un

imobil preluat abuziv de stat nu se poate restitui în natura, măsura prioritară

este compensarea cu alte imobile terenuri sau/și construcții, echivalente valoric.

Raportul de expertiză topografică a stabilit că imobilul preluat de stat se afla

în prezent în incinta S.A.M.B., care deține tot terenul de la nr. 226-236. În afara

loturilor de teren liber din terenul care a aparținut autorilor contestatorului,

în incinta S.A.M.B. se mai afla următoarele loturi de teren libere, care ar putea

fi restituite în compensare: Lot F în suprafața de 302 m.p.; Lot G în suprafața

de 917 m.p.; Lot H în suprafața de 330 m.p.

Încălcând dispozițiile

art. 129 și art. 261 C. proc. civ., instanța de apel nu a analizat motivul de apel

relativ la încălcarea dreptului său de a dobândi măsuri reparatorii, prioritar prin

compensare cu alte imobile, în privința suprafeței de teren care nu mai poate fi

restituită în natură, deși sub acest aspect nu s-ar fi putut invoca vreo autoritate

de lucru judecat.

S-a susținut totodată

că Legea nr. 165/2013 este de imediata aplicare, inclusiv acțiunilor și cererilor

aflate în curs de judecată - art. 4 din lege. Cum drepturile izvorâte din Legea

nr. 165/2013 nu au făcut vreodată obiectul vreunei judecăți, hotărârea instanței

de apel care refuză analiza acestor drepturi încalcă dispozițiile art. 6 din Convenție

privind garantarea accesului la justiție.

Legea nr. 165/2013 stabilește

expres și fără echivoc, principiul restituirii imobilelor în natura sau prin compensare

cu alte imobile, și clarifică faptul că restituirea în natura a imobilelor deținute

de instituțiile publice se aplică și în privința terenurilor aferente construcțiilor

preluate abuziv de stat și demolate, aspecte relevante pentru cauza pendinte -

art. 16 din Legea nr. 10/2001 clarificat prin art. 48 din Legea nr. 165/2013.

În mod greșit a refuzat

instanța de apel să analizeze incidența Legii nr. 165/2013 în cauza pendinte, deși

aceasta cuprinde dispoziții relevante în privința aplicării art. 10 din Legea

nr. 10/2001 și în privința aplicării măsurilor reparatorii prin compensare cu alte

imobile.

Instanța învestită cu

soluționarea „contestației", prin care nu s-au dispus/propus măsura restituirii

în natură/compensare, avea obligația de a dispune și cu privire la acest drept,

în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 129 C. proc. civ., respectiv decizia

nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sectiile unite.

În mod greșit a considerat

instanța de apel că, reclamantului, i s-au stabilit de două ori măsuri reparatorii

pentru același imobil, cât timp dispoziția emisă inițial de Primăria Municipiului

București nu poate produce niciun efect juridic, în condițiile în care Municipiul

București nu avea și nu are calitatea de unitate deținătoare, ci este terț față

de aplicarea Legii nr. 10/2001.

Tocmai de aceea instanța

supremă, prin decizia de casare, nu a dat vreo eficiență acelui act sau hotărârilor

pronunțate în legătură cu acel act, care nu este susceptibil de a produce efecte

juridice.

În contextul aplicării

procedurilor prevăzute de Legea nr. 165/2013, în aplicarea Legii nr. 165/2013 și

a Legii nr. 368/2013, un asemenea act nu produce nici un efect, câte vreme S.A.M.B.

este unitatea deținătoare, fiind și entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Aceasta, mai ales, după

ce recurentul-contestator a înțeles să ceară Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor returnarea dosarelor administrative deschise de Primăria Muncipiului

București și de S.A.M.B. vizavi de notificările adresate acestor 2 entități, către

S.A.B.I.F., singura entitate în măsură să reanalizeze notificările și să dea soluție

de restituire în natura/compensare pentru imobilul în litigiu.

S-a susținut că decizia

ar fi nelegală și pentru că a fost dată cu încălcarea art. 11 alin. (1) și (2) și

art. 20 alin. (2) Constituție, art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

cu referire la alin. (6) din Decizia pilot Maria Atanasiu și alții contra României,

art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 coroborat cu art. II alin. (1) din Legea

nr. 368/2013 și cu pct. 9.1 din Normele de aplicare la Legea nr. 10/2001, art. 1

alin. (1) și (2) din aceeași lege modificată cu art. I pct. 1 din Legea nr. 368/2013,

cu art. 2 lit. a) și d), cu art. 3 pct. 6, cu art. 15 din Legea nr. 165/2013 și

cu art. 45 și art. 48 din Legea nr. 165/2013, și cu încălcarea art. 261 pct. 5 coroborat

cu art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Astfel, recurentul-contestator

a susținut că a introdus la instanță 2 cereri - „cerere de respingere a excepției

autorității de lucru judecat" și un „nou motiv de ordine publică", și

apoi „ note de ședință privind completarea motivelor de respingere a autorității

de lucru judecat" - ulterior, alte 2 cereri -„supliment de note scrise la cererea

de respingere a excepției autorității de lucru judecat și a puterii de lucru judecat

"și „scurte concluzii de apel și pe fond", dar și copii de pe 2 cereri

adresate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - instanța de apel nu

a luat notă de aceste 4 acte procedurale, soluționând apelul cu încălcarea legii,

considerând că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al celor hotărâte până

în 2013 în alte 3 dosare, ar avea efectul de a paraliza acțiunea pendinte și cererea

de restituire în natura/compensare cu alte imobile, acțiune și apel întemeiate de

drept și pe Legea nr. 165/2013, și pe Legea nr. 368/2013, și pe Normele aferente

acestora - art. 4 din Legea nr. 165/2013, lege despre care instanța de apel afirmă

că nu ar avea incidența în prezenta cauză.

Curtea nu a respectat

art. 46 din Convenție, nici alin. (6) din dispozitivul deciziei pronunțată în Cauza

M. Atanasiu și alții c. României, decizie ce impunea României să schimbe problema

aplicării art. 6 alin. (1) din Convenție și a art. 1 din Primul Protocol la Convenție

și să ia măsuri pentru a se restitui într-o formă aleasă de Statul român imobilele

ce nu au fost restituite.

Instanța de apel a statuat,

implicit, că nici textele legii fundamentale, nici art. 46 din Convenție, nici

alin. (6) din dispozitivul deciziei pilot M. Atanasiu și alții c României, nu au

aplicare față de cele edictate de hotărârile date în dosarele judecate înainte de

anul 2013.

Mai mult, prin modificarea

operată prin Legea nr. 368/2013, prin art. I alin. (1), s-a dat posibilitatea celor

denumiți „persoanele îndreptățite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001

(...)" că „pot opta pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, către entitățile investite cu

soluționarea notificare, în vederea restituirii, în natura sau prin compensare cu

alte bunuri a imobilelor, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare

a prezentei legi".

În cauza pendinte, S.A.M.B.-S.A.B.I.F.

are calitatea de unitate deținătoare a terenului în litigiu.

La data pronunțării deciziei

recurate, recurentul-contestator ceruse deja la Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor ca aceasta să returneze la S.A.B.I.F. cele 2 dosare administrative

de dare de „despăgubiri" acordate prin dispoziția nr. 5048/2001 și prin decizia

nr. 57/2001 a S.A.M.B.

Puterea de lucru judecat

a hotărârilor emise de autoritatea judecătorească, ce au confirmat imposibilitatea

de a se restitui în natură imobilul, nu se mai pot impune în fața noii situații

de drept date de Legea nr. 165/2013 și de Legea nr. 368/2013, ce prevăd redeschiderea

procedurilor de restituire în natura/compensare cu alte imobile, pe cale administrativă

a art. II alin. (2) din Legea nr. 368/2013, după retrimiterea dosarelor la entitățile

învestite și deținătoare, iar pe cale judiciară, a aplicării art. 4 teza a doua

din Legea nr. 165/2013, în baza noii legi ce se aplică de îndată și proceselor în

curs, ca să se dea soluție pe cererea de restituire în natură/compensare cu alte

imobile.

Se pot cere și obține

în prezent, imobile afectate utilității publice - art. 16 din Legea nr. 10/2001

modificat și completat prin art. 45 din Legea nr. 165/2013, imobile a căror suprafața/subfața

este liberă de construcții/rețele, care nu sunt afectate de amenajări ale urbei,

spații verzi - așa cum o permite noua formă a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

modificat cu art. 48 din Legea nr. 165/2013.

Art II alin. (1) din Legea

nr. 368/2013 permite returnarea dosarelor de acordare a despăgubirilor de la Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la entitățile investite cu soluționarea

cererilor. Astfel, unitatea deținătoare trebuie să se pronunțe pe cererea de restituire

în natură/compensare, în baza Legii nr. 165/2013 și a Legii nr. 368/2013 și a Normelor

la acestea. Numai în cazul în care nici aplicarea acestor legi nu va putea duce

la restituirea imobilului în natură/compensare cu alte imobile, se va dispune trimiterea

dosarului la Comisia Națională pentru compensarea imobilelor pentru a se acorda

"puncte" .

Instanța de apel a încălcat

și art. 261 pct. 5 coroborat cu art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în sensul că nu

a arătat de ce a respins apărările referitoare la excepția autorității de lucru

judecat și la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat; prin care a invocat prematuritatea

și lipsa de interes a S.A.B.I.F. față de faptul invocării excepției autorității

de lucru judecat, câta vreme avea la dispoziție aplicarea art. II alin. (1) din

Legea nr. 368/2014; nu s-a pronunțat cu privire la faptul că a cerut la Comisia

Centrală returnarea celor 2 dosare administrative de acordare a despăgubirilor,

cerând restituirea în natura/compensarea cu alte imobile.

Instanța de apel nu a

analizat toate criticile formulate în memoriul de apel, memoriu care a fost ulterior

precizat, completat și modificat cu încă 2 motive de ordine publică privind nelegalitatea

sentinței și a fost bazat în drept, prin forța legii, și pe art. 4 din Legea

nr. 165/2013.

Nu a analizat nici apărările

prin care a susținut ca prin efectul ficțiunii jurisprudențiale - deciziile Viasu

c României, M. Atanasiu și alții c României - Curtea de la Strasbourg a decis ca

faptul juridic de adoptare a unei legi de reparație prin restituire în natura/echivalent

a unor bunuri preluate de regimul anterior, în timp ce este în vigoare art. 1 din

Primul Protocol la Convenție, are ca efect „generează un nou drept de proprietate

aparat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile

de restituire".

S-a invocat și încălcarea

art. 261 pct. 3 C. proc. civ. - obiectul cererii" nu este „apel", ci este

vorba de „apel după casare, după ce instanța supremă a casat decizia pentru lipsa

de motivare și a impus instanței să dea soluție și apărărilor din primul ciclu procesual,

adică și motivelor de recurs.

Curtea a fost investită

să judece nu numai memoriul de apel depus la 12 aprilie 2010, ci și „apel după casare",

formulat la instanța supremă și cele 2 motive de ordine publică invocate în recurs,

și cele 2 motive de apel de ordine publică.

Decizia din apel ignoră

toate susținerile contestatorului și nu arată toate probele ce s-au administrat,

respectiv nu se menționează nici un cuvânt despre raportul de expertiză refăcut

de expert C. la data de 13 iunie 2010.

Încălcarea art. 261

pct. 5 C. proc. civ. - Curtea vorbește de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat

ce s-ar opune aplicării restituirii în natură. Curtea emite considerente prea generale

privind situația de fapt și de drept judecata de instanțele precedente iar această

situație echivalează cu o lipsă de motivație. Curtea nu oferă siguranța că a detaliat

posibilitățile de a se aplica Legea nr. 165/2013 modificată cu Legea nr. 368/2013.

Față de noua formă a

art. 16 din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură imobilele afectate unei utilități

publice, fie aceea și de unitate sanitară de importanta strategică, cu condiția

din partea proprietarului a menținerii afectațiunii de utilitate publică, pe 10

ani. S.A.B.I.F. însăși nu a demonstrat că ar fi interesată de aplicarea acestui

text, căci nu a făcut diligente să notifice A.N.R.P. și Guvernul, potrivit art.

48 alin. (4) și (5) din Legea nr. 165/2013.

Restituirea în natură,

conform art. 1, art. 3 pct. 6, art. 15, art. 10 alin. (2), art. 16 modificat cu

Legea nr. 165/2013, înseamnă că se restituie în natură terenul în cauză, fie pe

vechiul amplasament, fie pe un altul.

Imposibilitatea restituirii

în natura (pe vechiul/alt amplasament) avea obiect înainte de adoptarea Legii

nr. 165/2013 modificată cu Legea nr. 368/2013.

S-a invocat și încălcarea

art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - „instanța de apel va verifica, în limitele cererii

de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu" - Curtea nu a verificat

„în limitele cererii de apel" și „stabilirea situației de fapt și aplicarea

legii de către tribunal.

„Limitele cererii de apel"

sunt în prezent foarte diferite de ceea ce permitea Legea nr. 10/2001, când au fost

date hotărârile ce nu au eficiența asupra dezlegării apelului și a cauzei de față.

Decizia este lipsită de

temei juridic în ce privește aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat

a hotărârilor enunțate în decizia recurată, întrucât art. 1201 C. civ. vechi a fost

abrogat la data de 15 februarie 2013, odată cu intrarea în vigoare a Noului C.

proc. civ., acest Cod neavând aplicabilitate în soluționarea prezentei cauze, potrivit

art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) Noul C. proc. civ.

Conform art. 230 al Legii

nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noul C. civ. "La data intrării în

vigoare a C. civ. se abroga: a) Codicele civil (sau C. civ. din 1864), (...) cu

modificările și completările ulterioare, cu excepția dispozițiilor art. 1169-1174

și art. 1176-1206, care se abroga la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ.". Noul C. proc. civ. a intrat în vigoare la 15 februarie

2013, așa că, de atunci, și art. 1201 și urm. C. civ. au fost abrogate.

În prezent, nu se poate

pretinde, în baza Noului C. proc. civ., că se poate deduce din nou același litigiu

în fața judecății, ceea ce nu este cazul.

Noul C. proc. civ. nefiind

aplicabil la procesul de față, hotărârile definitive și irevocabile invocate în

considerente puteau fi luate în seama nu sub aspectul aplicării art. 1201 C.

civ., ci doar ca probe, ca înscrisuri.

Or, din datele acțiunii

de față, așa cum a fost reformulată, datorită art. 4 din Legea nr. 165/2013, rezultă

că procesul de față cuprinde pretenții noi pe care nu le-a mai înaintat justiției.

S-a susținut și că instanța

de apel a dat ceea ce nu a cerut. În prezent, memoriul de apel cuprinde și vechile

motive de apel, motive de recurs de ordine publica. Din lectura deciziei nu reiese

ca instanța de apel a dat o soluție la ce a cerut, ci la ce nu a cerut.

Decizia recurată nu cuprinde

motivele pentru care au fost înlăturate cererile contestatorului din apelul de după

casare, apel modificat, precizat, complet și întemeiat și pe art. 4 din Legea

nr. 165/2013 modificată cu Legea nr. 368/2013, și pe art. 1 alin. (1) și art. 1

alin. (2) introdus prin art. I din Legea nr. 368/2013, pe art. 3 pct. 6, pe

art. 15, pe art. 45 și 48 din Legea nr. 165/2013.

Dacă instanța de apel

a respins „apelul" după casare, precizat, modificat și completat și, întemeiat

și pe art. 4 din Legea nr. 165/2013, teza a doua, ce da posibilitate de a susține

pe noua lege admiterea apelului reformulat și a cererii de restituire în natura

pe art. 1 alin. (2) , art. 1 alin. (2), art. 3 pct. 6, art. 15, art. 45 și art.

48 din Legea nr. 165/2013, Curtea nu a arătat de ce a respins și „apărările",

motivele de ordine publică din recurs și din apel.

Recursul formulat de contestator

împotriva încheierii de ședință din data de 10 aprilie 2014 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Încheierea a fost dată

cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 282 și urm. C. proc. civ. și a

art. 287 alin. (1) pct. 3 coroborat cu art. 292 și 295 alin. (1) C. proc. civ.,

respectiv a greșitei aplicări a acestor texte privind noțiunile de „apel cale de

atac - și noțiunea de „motive de apel". A fost dată și cu încălcarea art. 281

1

alin. (1) C. proc. civ. și a art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și a art. 6 alin.

(1) Convenție - motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și pct. 6 teza a doua

C. proc. civ.

Textele de lege menționate

mai sus, ce fac deosebire intre instituția procesuală denumită „apel" ca și

cale de atac a unei hotărâri de la fond, și „motivele de apel" - parte a cererii

de apel, prin care se arată care ar fi deficientele hotărârii ce va fi analizată

de instanța de apel, spre a schimba hotărârea respectivă.

S-a cerut ca instanța

de apel să lămurească limitele în care s-a pronunțat prin decizia civilă nr. 81

A din 27 februarie 2014, în situația în care aceasta nu a dat soluție și celor 2

motive invocate în recurs, dar nici celor 2 motive de ordine publică formulate în

apel, și acestea bazate și pe Legea nr. 165/2013 modificată cu Legea nr. 368/2013.

A formulat cererea de

lămurire, spre a arată că judecătorii s-au făcut vinovați de denegare de dreptate,

prin a nu da curs Legii nr. 165/2013, ce a fost adoptată în executarea deciziei

pilot M. Atanasiu și alții c. României, în baza art. 46 din Convenție.

Încălcarea art. 129

alin. (6) C. proc. civ. - Curtea nu s-a pronunțat punctual asupra a ceea ce contestatorul

a cerut, ci a interpretat, a deformat și nu a dat răspuns petitului menționat la

începutul cererii de completare.

S-a susținut și încălcarea

art. 6 alin. (1) din Convenție, în sensul că nu s-a pronunțat efectiv asupra unei

cereri deduse instanței.

Recursurile sunt nefondate:

Cu prioritate, trebuie

subliniat că instanțele anterioare au apreciat corect că nu mai poate fi cercetată

calitatea de persoană îndreptățită a recurentului-contestator, cât timp prin decizia

nr. 57/2006, contestată doar de către contestator, s-a reținut dreptul acestuia

de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, aspect care nu ar putea fi schimbat

în contestația părții căreia i s-a recunoscut acest drept decât cu încălcarea principiului

non reformatio in pejus.

Așadar, chestiunea litigioasă

în acest dosar este doar problema stabilirii felului măsurilor reparatorii la care

este îndreptățit contestatorul, în condițiile în care acesta a solicitat restituirea

în natură a terenului în litigiu iar unitatea deținătoare a emis decizie de acordare

de măsuri reparatorii prin echivalent.

Trebuie reținut, de asemenea,

că pentru aceeași suprafață de teren, dar și pentru construcția demolată, contestatorul

a mai formulat o notificare - notificarea nr. 1464/2001 - iar prin dispoziția

nr. 5048/2005, Primăria Municipiului București a respins-o, acordându-i reclamantului

măsuri reparatorii în echivalent. Prin decizia civilă nr. 7832 din 08 decembrie

2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a menținut sentința civilă nr.

900 din 06 iunie 2006 a Tribunalului București, prin care s-a respins contestația

reclamantului, recunoscându-i-se acestuia dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent,

în contextul în care construcția a fost demolată iar terenul este afectat în totalitate

de elemente de sistematizare - construcții ce constituie sediul Serviciului de Ambulanță

al Municipiului București.

Instanța supremă a apreciat

că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția

(demolată) și pentru teren, întrucât restituirea în natură a terenului ori a unei

părți din acesta nu este posibilă, câtă vreme nu este un teren liber în înțelesul

Legii nr. 10/2001. Instanța supremă a mai arătat că, dacă s-ar fi dispus restituirea

în natură a terenului, hotărârea ar fi nesocotit dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, instanțele

anterioare au apreciat în deplin consens și în mod judicios că hotărârea judecătorească

prin care s-a respins contestația împotriva dispoziției nr. 5048/2005 - sentința

civilă nr. 900 din 06 iunie 2006, menținută în recurs prin decizia civilă nr. 7832/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - produce efecte în cauza de față, întrucât

instanța sesizată ulterior nu poate pronunța o soluție care să nesocotească efectul

pozitiv al hotărârilor judecătorești anterioare și să considere că terenul ar putea

fi restituit în natură, reclamantului.

Sub aspectul situației

de fapt, s-a reținut că terenul a cărui restituire în natură se solicită este ocupat

de Serviciul de Ambulanță al Municipiului București, unitate strategică ce asigură

asistența medicală de urgență în Municipiul București, în regim de lucru continuu

- aspect dovedit prin raportul de expertiză topografică efectuat de expertul P.E.

în Dosarul nr. 4876/1993. Concluziile raportului de expertiză topografică efectuat

de către expertul P.E. - raport de expertiză avut în vedere și detaliat prin raportul

de expertiză întocmit de expert N.S. în Dosarul nr. 5257/2007 - atestă totodată

faptul că întregul teren este ocupat de utilități și nu poate fi restituit în natură.

Raportul de expertiză efectuat în apel de către expertul I.A. și răspunsul la obiecțiuni

concluzionează că terenul care a făcut obiectul notificării este afectat de utilități

în integralitatea lui și nu poate fi restituit în natură conform Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel, în configurarea

circumstanțelor cauzei pendinte, a avut în vedere și sentința civilă nr. 1010

din 6 iulie 2009, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, o altă acțiune a reclamantului

având ca obiect constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Statului Român,

respectiv, al Municipiului București și al dreptului de administrare al S.A.M.B.

asupra terenului în litigiu, obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină proprietate

și posesie a terenului, confirmarea existenței dreptului de superficie al Municipiului

București asupra clădirilor în care funcționează S.A.M.B. și obligarea acestuia

la plata contravalorii lipsei de folosință asupra acestui teren.

Decizia civilă nr.

3594 din 3 mai 2011 Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul

nr. 3201/1/2010 a menținut această sentință, reținând, în esență, că reclamantul

a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură care a fost

finalizată, iar măsurile repertorii stabilite în favoarea acestuia au caracter definitiv.

În contextual acestor

considerente de fapt și de drept se impune a se confirma concluzia instanței de

apel, conform căreia, pe de o parte, o instanța de judecată nu poate pronunța o

soluție care să nesocotească efectul pozitiv al hotărârilor judecătorești anterioare

iar, pe de altă parte, cu privire la raporturile juridice dintre contestator și

stat, contestatorul se află în situația în care dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent i-a fost recunoscut atât prin dispoziția nr. 5048/2005 (confirmată cu

caracter irevocabil în căile de atac prevăzute de lege), cât și prin decizia

nr. 57 din 16 mai 2006, ce face obiectul prezentei cauze.

Instanța a fost obligată

să specifice în mod explicit că doar principiul non reformatio in pejus nu permite

ca în contestația de față să se pronunțe o hotărâre care să anuleze decizia nr.

57/2006 și să respingă notificarea nr. 201/2001 ca rămasă fără obiect.

Aceasta însă nu înseamnă

că reclamantul va putea obține de două ori măsuri reparatorii prin echivalent pentru

același teren.

Răspunzând punctual criticilor

de nelegalitate formulate de recurentul-contestator, se impune a se constata că

nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

Astfel, nu este întemeiată

critica recurentului-contestator, conform căreia atât procedura administrativă,

cât și procedura judiciară în legătură cu modul de soluționare a

notificării nr. 1464/2001

ar fi lipsite de efecte juridice, întrucât calitățile de persoană îndreptățită,

respectiv unitate deținătoare a imobilului în litigiu - în accepțiunea de entitate

cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate

publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie,

instituția prefectului sau orice altă instituție publică) - au fost tranșate prin

puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile, așa cum instanțele anterioare au

consfințit deja în mod tranșant.

Instanța supremă, prin

decizia de casare, a trimis cauza spre rejudecare, strict pentru nemotivarea hotărârii,

un element

necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac, nicidecum ea nu

s-a pronunțat asupra vreunei chestiuni de drept relevante pentru cauză, cum ar fi

cea a efectelor juridice ale unei hotărâri judecătorești anterioare.

Nu se poate reține critica

referitoare la nesoluționarea cererii având ca obiect suprafața de teren de 462

m.p., întrucât o astfel de pretenție s-a făcut printr-o n

otificare depusă peste

termenul legal, așa cum corect consemnează prima instanță. De altfel, în apelul

contestatorului nici nu au mai fost formulate critici referitoare la modul în care

tribunalul a soluționat contestația sub acest aspect.

Nu este întemeiată critica

referitoare la încălcarea art. 315 C. proc. civ. - în sensul că s-ar fi nesocotit

dezlegările aduse prin decizia de casare și care au autoritate de lucru judecat

pentru judecătorii fondului - întrucât decizia civilă nr. 8239 din 18 noiembrie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

care a admis recursul, a casat decizia și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță, a apreciat doar că soluția dispusă nu

a fost motivată, astfel că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului litigiului.

Instanța supremă a constatat

că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 261

pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ.

S-a apreciat că, în accepțiunea

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă,

să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate

în cauză și să fie în concordantă cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la

toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la

soluția din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părți o garanție

împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element

necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

S-a observat că, în considerentele

hotărârii recurate, se regăsesc doar aprecieri generale privind netemeinicia criticilor

formulate de apelantul-contestator, respectiv că nu s-a arătat, în concret, raportat

la circumstanțele particulare ale cauzei, argumentele pentru care nu pot fi primite

apărările părții cu referire la fiecare dintre textele de lege invocate - art. 10

alin. (2), art. 16, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; nu a făcut o analiză

proprie a criticilor contestatorului vizând respectarea judiciară a dreptului la

bun, din perspectiva dispozițiilor legale invocate - art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la cauza Viașu

contra României și la dispozițiile art. 46 din Convenție.

În condițiile în care

în mod explicit sunt redat