ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8239/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8239/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1296 din 16

noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, contestația formulată de contestatorul O.V., în contradictoriu cu

intimatele Serviciul de Ambulanță al Municipiului București, Ministerul

Sănătății Publice și Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului București,

împotriva Deciziei nr. 57 din 16 mai 2006, emisă în procedura Legii nr. 10/2001

de Serviciul de Ambulanță al Municipiului București.

În motivarea

soluției, tribunalul a reținut că prin decizia contestată s-a respins cererea

de restituire în natură a terenului în suprafață de 5.083 mp, situat în

București, sector 2 și s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent.

Întrucât pe terenul

în litigiu funcționează, în prezent, Serviciul de Ambulanță al Municipiului

București, fiind ocupat de birouri, garaje, parcări și căi de acces, tribunalul

a apreciat că acesta nu este liber, astfel că nu poate fi restituit în natură,

ci numai prin echivalent.

Prin Decizia civilă

nr. 379 A din 31 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de contestator împotriva sentinței

sus-menționate.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut următoarele:

Prin decizia atacată,

reclamantului i s-au recunoscut drepturile la reparație în baza Legii nr.

10/2001 cu privire la terenul în suprafață de 5083 mp situat în București,

sector 2, cu motivarea că terenul nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat

cu construcții și anexe ale acestora aparținând intimatei Serviciul de

Ambulanță.

Niciunul din textele

invocate de reclamant nu a fost încălcat, chiar mai mult decât atât, art. 10

din Legea nr. 10/2001 nu doar că nu sprijină punctul său de vedere, dar chiar

îl infirmă. Potrivit alin. (2) din acest articol, pentru terenurile ocupate,

cum este cazul în speță, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent,

textul fiind neechivoc, ca de altfel și situația de fapt, necontestată de

reclamant.

Critica în sensul că

imobilele construcție au fost edificate nelegal nu este susținută probatoriu

și, chiar dacă s-ar accepta acest fapt, imobilele nu se încadrează în

dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, fiind edificate anterior anului

1990, aspect reținut corect și de judecătorul fondului.

În cauză nu s-a făcut

dovada vreunei încălcări a procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 la care

reclamantul a înțeles să apeleze, astfel încât critica sa privind nerespectarea

dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului nu poate fi primită sub

niciunul din aspectele invocate, fiindu-i respectate toate drepturile

procedurale și substanțiale la care legea specială îi dădea dreptul.

În acest context,

invocarea art. 3 din C. civ. este nefondată, întrucât diferența de opinii

dintre o parte și judecătorul cauzei nu poate fi reținută ca o culpă a acestuia

din urmă și care să fie sancționată, ci firesc, ca o modalitate de exercitare a

funcției de judecător, drept și obligație în același timp.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs de către contestator, care a invocat următoarele

motive:

proc. civ. - decizia a fost dată:

a) cu încălcarea art.

16 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 6 alin. (1) din aceeași lege,

modificată prin Legea 247/2005.

În cazul art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, ce se aplică prioritar față de art. 10 din aceeași

lege, afectația imobilului prevalează asupra situației ocupării terenului de

către construcții noi sau de către amenajări.

Art. 16 din Legea nr.

10/2001 permite o restituire mai generoasă a terenurilor cu sau fără

construcții decât art. 10, chiar dacă sunt acoperite de clădiri noi, dar

afectate unor utilități publice, ceea ce este cazul de față.

În art. 10 se

restituie terenul liber spre a nu se aduce atingere drepturilor câștigate de

locatarii blocurilor de locuințe, societăți etc; în cazul că statul sau

municipalitatea sau o unitate sanitară, ceea ce este cazul de față, folosește

aceste terenuri cu sau fără construcții, art. 16 Legea nr. 10/2001 permite

restituirea terenurilor, nu numai a clădirilor, chiar dacă sunt noi (legea nu

face distincție), dar impune o singură condiție: ca proprietarul ce beneficiază

de aplicarea art. 16 să mențină afectația imobilului restituit, în cazul de

față a terenului cu sau fără construcții pe care se află noile clădiri ale

Serviciului de Ambulanță al Municipiului București, și să nu facă nimic pe

terenul ocupat timp de 5 ani.

b) cu aplicarea

greșită a art. 10 alin. (1) (în dauna aplicării art. 16 din Legea nr. 10/2001)

și art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 arată un caz de restituire în care nu este vorba despre

afectațiunea imobilului, teren cu sau fără construcții (cum enunță art. 6), așa

cum arată și art. 16 din lege, ci indică restituirea terenurilor după cum sunt

sau nu libere de construcții și refuză restituirea celor ocupate de clădiri

noi, de elemente de sistematizare ale unei localități.

Curtea de apel a

aplicat acest text greșit, fără a aplica art. 16 din Legea nr. 10/2001, pentru

că s-a lăsat înșelat de sensul prim al sintagmelor: „construcții demolate”;

„terenul liber”, „restituirea terenului liber”, fără să observe că din economia

textelor art. 10 și art. 16 nu există o relație ca de la general la special,

care, fiecare, se ocupă de altă situație de imobile: art. 10 doar de terenuri,

iar art. 16 de imobile, deci de terenuri cu sau fără construcții pe ele, fără

să elimine cazul când s-au edificat noi clădiri pe aceste terenuri.

Legea nu face

deosebire la art. 16 din Legea nr. 10/2001 între terenurile cu sau fără

construcții (deci înțelegând aici toate imobilele afectate unității din acest

text), deci este ilegal să o facă instanța. Dacă ar fi să se restituie doar

terenul liber, în toate cazurile, atunci se pune problema care dintre art. 10

și art. 16 se va aplica prioritar și după ce criteriu. Or, curtea de apel nu o

spune în decizia sa.

Art. 10 alin. (2) în

interpretarea per a contrario prevede că se restituie terenurile pe care se

află construcții neautorizate. Din probele depuse la dosar, rezultă că

Serviciul de Ambulanță al Municipiului București nu are construcții autorizate

pe terenul din sector 2. Nu există niciun act denumit autorizație de

construcție în acest sens la dosar. Nu există o autorizație de construcție

legată de acest teren, imobilul în discuție, teren identificat prin 2

expertize. Nu există nici autorizație de construcție, nici titlu pentru terenul

ce nu a fost preluat de stat la 1950. Art. 10 alin. (2) arată că, în mod

cumulativ, se restituie acele terenuri care sunt supuse următoarelor condiții,

printre care se află și condiția „autorizării” noii construcții aflate pe

terenul abuziv preluat.

Serviciul de

Ambulanță al Municipiului București și ceilalți pârâți nu au depus niciun act

prin care să se dovedească faptul că s-au comasat terenurile de la numerele

..., sector 2, în cel ce poartă nr. ..., ca să se dea acestuia un singur număr

factorial și o autorizație de construcție.

Terenul în litigiu

și-a păstrat identitatea de fapt și de drept și, mai mult, a rămas în

proprietatea autorului contestatorului și acum a acestuia din urmă, iar în baza

probelor de la dosar și în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

Serviciul de Ambulanță al Municipiului București nu are autorizație de

construcție pe acest teren de la numerele ... .

Curtea de apel aplică

la caz nu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în interpretarea per a

contrario, ci art. 10 alin. (3) din lege, când din acte rezultă că nu este

vorba de clădiri neautorizate și ridicate ilegal după 1 ianuarie 1990, ci de

clădiri realizate la 1964, dar cărora le lipsește autorizarea cerută de art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca să nu se poată restitui în natură. Deși

dispoziția este inutilă, câtă vreme există art. 16 din Legea nr. 10/2001, ce

permite restituirea imobilelor.

În cazul de față,

este vorba despre aplicarea greșită a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

pentru că la curtea de apel s-a dispus a se înlătura de la aplicare art. 16 din

Legea nr. 10/2001, și să se aplice art. 10 alin. (3) din lege.

Așa fiind, condiția

că nu se restituie decât terenul liber, pe care nu sunt amplasate clădiri și nu

și cel de sub clădirile autorizate, nu se aplică în cazul de față, pentru că

Serviciul de Ambulanță al Municipiului București nu are autorizație de

construcție pe acest teren, cel de la numerele ..., nu pe altul, cel de la

numerele ... . Imobilul de la numerele ... nu există în fapt și în drept,

pentru că nu există niciun act prin care să se fi hotărât să se preia mai întâi

la stat aceste terenuri, apoi să se comaseze și să se emită autorizație de

construire. La dosar există situația că imobilul a fost cotropit la 1948, la

1950 nu apare pe liste cum cerea legea, ca să fie considerat ca fiind

proprietate de stat, că la 1964 s-au demolat clădirile și s-a dat un număr,

după cum a vrut puterea vremii, că nu s-au ridicat imobilele construcții cu

autorizație de construcție.

prima teză C. proc. civ. - decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care a

fost respins apelul în ce privește considerațiile referitoare la încălcarea de

către tribunal a art. 16 și art. 6 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea

nr. 247/2005, încălcându-se astfel dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ.

Curtea de apel rezumă

motivația, în drept, la următoarea propoziție: „Niciunul din textele invocate

de reclamant nu a fost încălcat.” Aceasta nu este o motivație, pentru că nu

apare nicio explicație pentru care a fost respins apelul în privința încălcării

art. 16 și art. 6 de către tribunal.

Conform art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuia să cuprindă

expres de ce a fost respins apelul în privința încălcărilor art. 10, art. 16 și

art. 6 din Legea nr. 10/2001, și a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Or, curtea de apel,

după ce a rezumat, prea general, că nu există nicio încălcare din textele

„invocate de reclamant”, adaugă că art. 10 din Legea nr. 10/2001 nu sprijină

apelul, ci dimpotrivă. Cu toate acestea, încălcarea celorlalte texte invocate

nu a fost explicată de curte, respectiv art. 16 și art. 6 din Legea nr.

10/2001, respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Viașu contra

România.

proc. civ. - decizia a fost dată cu încălcarea art. 46 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, implicit cu încălcarea deciziei date în Cauza Viașu

contra României, precum și cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol la

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea de apel a

reținut, contra legii (art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție),

contra art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și contra soluției date

în cazul Viașu contra România (hotărâre - pilot, obligatorie) că, „În cauză nu

s-a făcut dovada vreunei încălcări a procedurilor prevăzute de Legea nr.

10/2001 (...) astfel încât critica sa privind nerespectarea dispozițiilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului nu poate fi primită sub niciunul din

aspectele invocate, fiindu-i respectate toate drepturile procedurale și

substanțiale la care legea specială îi dădea dreptul.”

Este nelegal ca un

judecător să nu „primească” aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului,

nici măcar atunci când este invocată, mai ales că în cazul Viașu contra

României se dă o interpretare oficială, retroactivă, a legilor de reparație,

adoptate după 1994, și a art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului. În felul acesta se încalcă art. 11 alin. (2) și art. 20

alin. (2) din Constituție, potrivit cărora Convenția Europeană, adoptată de

România prin Legea nr. 30/1994, este de atunci drept intern și prioritar, în

cazul în care legea internă, fie ea și una specială, intră în conflict pe o

temă, în cazul de față dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în

discuție.

În Cauza Viașu contra

României, Curtea Europeană a reținut că „(…) atunci când un stat contractant,

după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație

care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de către

reprezentanții unui regim anterior, o legislație similară poate fi considerată

ca și cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc condițiile de

restituire”.

Curtea de apel a

încălcat, prin prisma acestei decizii, art. 46 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului și decizia citată, pentru că nu a respectat dreptul actual

de proprietate la care este îndrituit contestatorul, conform soluției de la

Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel

trebuia să dea ascultare art. 10, art. 16 coroborat cu art. 6 din Legea nr.

10/2001, dar cu prioritate, trebuia să dea ascultare art. 1 din Primul Protocol

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 46 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și cauzei Viașu. Chiar dacă imobilul este acoperit cu

construcții noi, edificate după 1948 - 1950, chiar dacă imobilul ar fi fost

preluat cu titlu de stat, chiar dacă este vorba de teren ocupat, tot art. 16 și

art. 6 din Legea nr. 10, coroborate cu art. 46 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, cu referire la cazul Viașu contra României erau valabile.

Tribunalul a mai

încălcat la darea sentinței și art. 1 din Primul Protocol la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea dată de Curtea Europeană în

cauza Viașu, iar curtea de apel în mod nelegal nu a sancționat această

încălcare prin recunoașterea dreptului de proprietate asupra terenului cu sau

fără construcții pe el, concretizată în restituirea în natură a terenului.

proc. civ. - decizia a fost dată cu încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În contra dreptului

la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, curtea de apel a refuzat accesul real la justiție, nu s-a

pronunțat asupra încălcărilor cu caracter civil invocate de contestator, semnalate

în apel. Nu s-a dat motivație pentru ce s-a respins aplicarea textelor de lege

invocate - art. 16 și art. 6 din Legea nr. 10/2001, și de ce nu poate fi primit

C.E.D.O. în prezentul litigiu.

Pentru toate aceste

motive, recurentul a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea

deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță,

care nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, iar în subsidiar, modificarea

deciziei recurate, admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței

tribunalului, în sensul admiterii contestației și restituirii în natură a

terenului.

Intimații-pârâți

Serviciul de Ambulanță București - Ilfov și Ministerul Sănătății au depus

întâmpinări, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recursul este fondat

și va fi admis în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

potrivit celor ce se vor arăta în continuare:

Fundamentul motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. rezidă în

nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit

cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților”.

În accepțiunea art.

261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară,

precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la

probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă

în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod

logic și convingător la soluția din dispozitiv. Numai o astfel de motivare

constituie pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar

pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului

declanșat prin căile de atac.

De aceea, nu numai

lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv

echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

dar și motivarea superficială are aceeași semnificație, atrăgând deopotrivă

incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În speță, este de

observat că, în considerentele hotărârii recurate, se regăsesc doar aprecieri

generale privind netemeinicia criticilor formulate de apelantul-contestator.

Astfel, curtea de

apel s-a limitat să rețină că niciunul din textele invocate de contestator nu a

fost încălcat și că, mai mult, art. 10 din Legea nr. 10/2001 nu doar că nu

sprijină punctul de vedere al acestuia, dar chiar îl infirmă, respectiv că

potrivit alin. (2) al acestui articol, pentru terenurile ocupate, cum este

cazul în speță, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. Nu s-au

arătat, însă, în concret, raportat la circumstanțele particulare ale speței,

argumentele pentru care nu pot fi primite apărările părții cu referire la

fiecare dintre textele de lege invocate - art. 10 alin. (2), art. 16, art. 6

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, lăsând practic necercetate criticile formulate

pe acest aspect în apel.

De asemenea, curtea

de apel nu a făcut o analiză proprie a criticilor contestatorului vizând

respectarea judiciară a dreptului la bun, din perspectiva dispozițiilor legale

invocate - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, cu referire la Cauza Viașu contra României și la

dispozițiile art. 46 din Convenție, ci s-a rezumat să constate că nu poate fi

primită critica privind nerespectarea dispozițiilor Convenției Europene a

Drepturilor Omului sub niciunul din aspectele invocate, contestatorului

fiindu-i respectate toate drepturile procedurale și substanțiale la care legea

specială îi dădea dreptul. Or, o atare motivare, are doar caracter formal.

Același gen de

aprecieri generice se regăsesc în considerentele deciziei recurate și cu

privire la legalitatea edificării construcțiilor de pe terenul solicitat a fi

restituit în natură, contestată prin motivele de apel din perspectiva

dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la acest

aspect, curtea de apel nu a făcut o judecată propriu-zisă, care să răspundă, în

fapt și în drept, apărărilor părții, rezumându-se să afirme că, critica în

sensul că imobilele construcție ar fi fost edificate nelegal nu este susținută

de probatoriu, fără însă a indica probele pe care și-a întemeiat această

afirmație. Pe de altă parte, argumentul subsidiar al instanței, în sensul că și

dacă s-ar accepta faptul pretins de contestator privind nelegalitatea

edificării construcțiilor, imobilele nu se încadrează în dispozițiile art. 10

din Legea nr. 10/2001, fiind edificate anterior anului 1990, este mult prea

general și nu are la bază o reală analiză de text, nefiind astfel lămuritor în

ce privește respingerea motivului de apel în discuție.

Rezultă că, instanța

de apel nu a răspuns niciunuia dintre motivele de apel formulate de contestator,

prezentate mai sus.

Or, simpla afirmație

în sensul că apelul este nefondat, fără o analiză propriu-zisă a criticilor din

cererea de apel, care implică un răspuns, în fapt și în drept, la fiecare din

aceste critici, nu corespunde scopului motivării hotărârii judecătorești

desprins din dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., echivalând în fapt cu

o nemotivare.

Motivele de fapt și

de drept la care se referă art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sunt elementele

silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la

soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel că instanța de apel, având de

verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță, trebuia să răspundă în considerentele

hotărârii pronunțate, în fapt și în drept, la toate motivele de apel.

Neprocedând în acest

mod și rezumându-se la aserțiuni generale privind legalitatea și temeinicia

soluției primei instanțe, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea

dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face operant în speță

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cum o astfel de

hotărâre face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității

soluției pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a

fondului pricinii, ceea ce impune soluția casării cu trimitere, criticile

vizând încălcarea și aplicarea greșită a legii în ce privește soluționarea pe

fond a contestației deduse judecății nu pot fi analizate, urmând a fi avute în

vedere de instanța de trimitere.

În consecință,

apreciind că prin nemotivarea soluției pronunțate, curtea de apel nu a intrat

în cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte urmează să facă aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (5) și art. 314 C. proc. civ. cu referire

la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe temeiul cărora va admite recursul

exercitat în cauză, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță, care urmează să analizeze toate criticile

formulate în apel, luând în considerare și apărările formulate pe calea

recursului, precum și înscrisurile depuse în această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de contestatorul O.V. împotriva Deciziei nr. 379A din 31 mai 2010 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 noiembrie 2011.