ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3360/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC A.A.V. SA (fostă SC C.U.A.V.

SA) a chemat în judecată pe pârâtul C.B. pentru a fi obligat, sub sancțiunea

aplicării unei amenzi civile de 500.000 lei pe zi de întârziere conform art.

580

3

C. proc. civ., la îndeplinirea obligației asumate în baza cap.

VIII alin. (1) din Addendumul la contractul individual de muncă nr. 6972 din 16

octombrie 2002; obligarea la restituirea sumei de 2652 dolari SUA reprezentând

indemnizația achitată de reclamantă la încetarea contractului individual de

muncă; obligarea pârâtului la restituirea sumei de 1.000 dolari SUA achitată de

reclamantă pentru perfecționarea profesională a acestuia.

Pârâtul C.B. a depus întâmpinare și

cerere reconvențională prin care a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată și să se constate nulitatea absolută a clauzei de neconcurență inserată

în capitolul VIII al Addendumului la contractul individual de muncă.

Tribunalul București, secția a VIII

– a conflicte de muncă și litigii de muncă, prin sentința civilă nr. 3139 din 5

septembrie 2003, așa cum a fost rectificată prin Încheierea din 2 octombrie

2003, a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâtul C.B.

Totodată a respins ca rămasă fără

obiect cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la îndeplinirea

obligației asumate prin capitolul VIII alin. (1) din Addendumul la contractul

individual de muncă nr. 6972 din 16 octombrie 2000.

Au mai fost respinse ca neîntemeiate

capetele de cerere privind obligarea pârâtului la restituirea indemnizației

achitate de reclamantă la încetarea contractului individual de muncă și la plata

sumei de 67.687.204 lei reprezentând cheltuieli pentru perfecționarea

profesională a pârâtului.

Cererea pârâtului pentru acordarea

cheltuielilor de judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Din probele administrate, instanța

de fond a reținut că pârâtul C.B. a fost angajatul reclamantei în baza

contractului individual de muncă nr. 6972/2000, în perioada 16 octombrie 2000 –

3 iunie 2002, când și-a înaintat demisia.

Odată cu încheierea contractului

individual de muncă, pârâtul a semnat că va respecta și un Addendum în care era

inserată o clauză de fidelitate constând în aceea că se obliga să nu presteze o

activitate aducătoare de venit și să nu reprezinte nici o persoană fizică sau

juridică în domeniul asigurărilor pe durata angajării și timp de 12 luni după

încetarea contractului său de muncă. Pe parcursul derulării contractului de

muncă, pârâtul a participat și la cursuri de pregătire profesională.

Pe baza acestei situații de fapt,

tribunalul a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul C.B. cu

motivarea că semnând contractul individual de muncă a fost în cunoștință că

trebuie să respecte și Addendumul de care se făcea vorbire în contract. Că

acest addendum este legal și de natură a proteja interesele angajatorului iar

prin el nu se încalcă dreptul la muncă al angajatului. Ca urmare nefiind

încălcată nici o normă legală acest addendum nu este nul absolut, cum susține

pârâtul.

Cererea reclamantului de obligare a

pârâtului, sub sancțiunea unei amenzi civile de 500.000 lei pe zi de întârziere

a fost respinsă ca rămasă fără obiect deoarece s-au epuizat cele 12 luni prin

care i se interzicea pârâtului angajarea la o firmă concurentă.

Din actele depuse la dosar rezultă

că pârâtul Bogdan Crăciun a primit suma de 47.726.272 lei la încetarea

contractului de muncă, reprezentând valoarea totală a drepturilor salariale, și

compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat ce i se cuveneau, astfel

că a fost respins ca neîntemeiat și capătul de cerere prin care reclamanta solicitase

obligarea pârâtului să-i restituie suma de 2.652 dolari SUA cu titlu de

indemnizație achitată.

Cât privește al treilea capăt de

cerere din acțiune, așa cum a fost modificat, prin care reclamanta pretindea

obligarea pârâtului să-i restituie suma de 67.687.204 lei constând în

cheltuieli efectuate cu pregătirea și perfecționarea profesională a acestuia,

tribunalul l-a respins întrucât nu exista nici un act semnat de părți din care

să rezulte obligația returnării sumelor de bani cheltuite de angajator cu

pregătirea profesională a salariaților.

Mai mult, s-a reținut că pârâtul,

anterior angajării la societatea reclamantă, obținuse o diplomă de absolvire a

cursurilor „LIMRA”, așa încât a participat la aceste cursuri doar în calitate

de supraveghetor, neprimind nici o diplomă în acest sens.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta SC A.A.V. SA, cerere ce a fost admisă în principiu

conform art. 308 C. proc. civ. modificat prin O.U.G. nr. 58/2003.

Recurenta invocând art. 304

1

C. proc. civ. susține în esență că sentința pronunțată de tribunal este

nelegală și netemeinică deoarece:

- Instanța de fond trebuia să

constate încălcarea obligației de neconcurență prevăzute în addendumul la

contractul de muncă încheiat cu intimatul și apoi să rețină că acest capăt de

cerere a rămas fără obiect.

În acest fel, s-ar fi conservat

dreptul recurentei de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de

intimat.

- Soluționând greșit petitul

principal al acțiunii, tribunalul a pronunțat o hotărâre nelegală prin

respingerea cpt. 2 și 3 din acțiune ce erau în strânsă legătură cu primul capăt

de cerere.

Astfel, recurenta precizează că

instanța era obligată de a stabili întinderea prejudiciului cauzat prin

nerespectarea contractului de muncă de către intimat, în condițiile

principiului disponibilității procesuale, la sumele menționate în cpt. 2 și 3

din cerere.

Recursul declarat este nefondat.

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii

deduse judecății”, ori, prin acțiune recurenta-reclamantă a solicitat obligarea

intimatului, prin hotărâre judecătorească, să respecte clauza de neconcurență

prevăzută în addendumul la contractul individual de muncă iar prin concluziile

orale, consemnate în practicaua sentinței, a cerut respingerea acestui capăt de

cerere ca rămas fără obiect prin împlinirea intervalului de 12 luni la data de

3 iunie 2003.

Instanța de fond a respins acest

capăt de cerere ca rămas fără obiect prin aceea că cele 12 luni se epuizaseră,

iar această situație este legală și în concordanță cu respectarea principiului

disponibilității procesului civil coroborat cu concluziile orale puse de

recurentă la dezbaterea în fond a cauzei. Drept urmare primul motiv de recurs

este neîntemeiat.

Referitor la a doua critică adusă

hotărârii pronunțate de instanța de fond, este de observat că prin analiza

judicioasă a probelor, a contractului de muncă și a addendumu-lui, tribunalul a

respins ca neîntemeiate cpt. 2 și 3 din acțiune.

Rezultă clar din probe, că la

încetarea raportului de muncă i s-au plătit intimatului drepturile salariale ce

i se cuveneau, inclusiv compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat,

iar pentru contravaloarea cheltuielilor pretins efectuate de angajator cu

pregătirea profesională a acestuia, nu există pentru restituire nici un temei

contractual sau legal.

Așadar, față de cele ce preced și în

baza art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul

reclamantei.

Văzând dispozițiile art. 274 C.

proc. civ. va obliga recurenta să plătească intimatului suma de 4.000.000 lei

reprezentând onorariul de avocat pentru faza recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta SC A.A.V. SA București împotriva sentinței nr. 3139 din 5 septembrie

2003 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă.

Obligă recurenta la cheltuieli de

judecată de 4.000.000 lei către intimatul C.B.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2004.