ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6275/2004

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: SC T.C.A. SRL a chemat în judecată pe C.M.I., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.000 dolari SUA, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea specializării acesteia în lucrări de tehnică dentară și pregătirii sale sub aspect deontologic. În motivarea cererii, se arată că părțile au încheiat un act adițional la contractul de muncă, în vederea formării profesionale a salariatei și asigurării confidențialității în executarea lucrărilor dentare de către angajat, față de societate. Pârâta s-a obligat să nu denunțe unilateral contractul de muncă pe o perioadă de 5 ani și să nu întreprindă nimic de natură a afecta relația dintre angajator și salariat, în caz contrar pârâta urmând să plătească societății 1.000 dolari.

Prin sentința civilă nr. 568 din 17 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a IV–a civilă, a fost respinsă acțiunea ca nefondată, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că a asigurat specializarea pârâtei prin cursuri de pregătire profesională sau de perfecționare, ori prin instruirea acesteia la locul de muncă. Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe, a fost admis prin decizia nr. 1069 din 12 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru conflicte de muncă și litigii de muncă, prin care a fost modificată sentința în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la plata sumei solicitate. S-a apreciat că recurenta a făcut toate probele necesare și prevăzute de lege în dovedirea pretențiilor sale, fiind necontestată încheierea actului adițional la contractul de muncă.

Considerând că această decizie a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, totodată hotărârea fiind și netemeinică, prin recursul în anulare de față, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat casarea ei și menținerea soluției instanței de fond. Se susține că soluția a fost dată cu nesocotirea prevederilor art. 71 C. muncii, în vigoare la data soluționării cauzei, în raport de care actul adițional se putea încheia numai în anumite condiții. În plus, nu s-a făcut dovada realizării unei specializări la locul de muncă al celei în cauză, aceasta fiind încadrată ca tehnician dentar.

Recursul în anulare este întemeiat, urmând a fi admis în sensul celor ce urmează: Este necontestat în cauză că între reclamantă și pârâtă, absolventă a școlii postliceale particulare Hyperion cu examen de diplomă, absolvent la Școala postliceală sanitară Fundeni, a fost încheiat un contract de muncă, urmat de un act adițional, potrivit căruia reclamanta se angaja să asigure salariatei specializarea în lucrări de tehnică dentară, punând la dispoziția acesteia materialele adecvate tehnicii moderne, iar pârâta se obliga să nu denunțe unilateral contractul de muncă pe o perioadă de 5 ani. În caz contrar, salariata avea obligația de a plăti reclamantei echivalentul sumei de 1.000 de dolari. Încheierea actului adițional se poate realiza în condițiile art. 71 C. muncii, în vigoare la data soluționării cauzei, în cazul trimiterii la o școală sau la un curs de calificare ori perfecționare cu scoatere din producție.

Numai în această situație contractul de muncă se completează cu un act adițional în care se poate prevedea obligația salariatului, de a respecta contractul de muncă, o anumită perioadă de timp. Cerințele acestui text nu sunt realizate în speță. În plus, nu rezultă nici din motivarea acțiunii și susținerile reclamantei în ce a constat activitatea de specializare a pârâtei la locul de muncă, în situația în care aceasta era absolventa unei școli de profil. Nu se poate considera cu temei, că punerea la dispoziția salariatei a aparaturii și materialelor adecvate tehnicii moderne, cum se prevede în cuprinsul actului adițional, se încadrează în cadrul unei specializări, cele menționate înscriindu-se pe linia specifică a executării contractului de muncă.

Invocarea de către pârâtă a prevederilor art. 969 C. muncii, care în adevăr dau caracter de lege, deci putere obligatorie, convențiilor legal făcute, nu poate conduce la respingerea recursului în anulare întrucât actul adițional este lipsit de suport legal. Dimpotrivă, nu se poate reține în cauză că a avut loc o specializare, ci numai că părțile s-au aflat în raporturile derivând dintr-un contract de muncă ce putea înceta și prin demisie. Așa fiind recursul în anulare de față urmează a fi admis conform art. 314 C. proc. civ., a se casa decizia recurată și a se respinge recursul declarat de reclamantă împotriva soluției instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 1069 din 12 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a VII–a pentru conflicte și litigii de muncă. Modifică decizia în sensul că respinge recursul declarat de reclamanta SC T.C. SRL împotriva sentinței civile nr. 568 din 17 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a IV–a civilă, pe care o menține Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2004.