ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6275/2004

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

SC T.C.A. SRL a chemat în judecată

pe C.M.I., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.000 dolari SUA, la

cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea specializării acesteia

în lucrări de tehnică dentară și pregătirii sale sub aspect deontologic.

În motivarea cererii, se arată că

părțile au încheiat un act adițional la contractul de muncă, în vederea

formării profesionale a salariatei și asigurării confidențialității în

executarea lucrărilor dentare de către angajat, față de societate. Pârâta s-a

obligat să nu denunțe unilateral contractul de muncă pe o perioadă de 5 ani și

să nu întreprindă nimic de natură a afecta relația dintre angajator și

salariat, în caz contrar pârâta urmând să plătească societății 1.000 dolari.

Prin sentința civilă nr. 568 din 17

aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a IV–a civilă, a fost respinsă

acțiunea ca nefondată, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că a asigurat

specializarea pârâtei prin cursuri de pregătire profesională sau de

perfecționare, ori prin instruirea acesteia la locul de muncă.

Recursul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe, a fost admis prin decizia nr. 1069 din 12 iunie

2002 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru conflicte de muncă și

litigii de muncă, prin care a fost modificată sentința în sensul admiterii

acțiunii și obligării pârâtei la plata sumei solicitate. S-a apreciat că

recurenta a făcut toate probele necesare și prevăzute de lege în dovedirea

pretențiilor sale, fiind necontestată încheierea actului adițional la

contractul de muncă.

Considerând că această decizie a

fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond, totodată hotărârea fiind și netemeinică,

prin recursul în anulare de față, Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat casarea ei și menținerea

soluției instanței de fond. Se susține că soluția a fost dată cu nesocotirea

prevederilor art. 71 C. muncii, în vigoare la data soluționării cauzei, în

raport de care actul adițional se putea încheia numai în anumite condiții. În

plus, nu s-a făcut dovada realizării unei specializări la locul de muncă al

celei în cauză, aceasta fiind încadrată ca tehnician dentar.

Recursul în anulare este întemeiat,

urmând a fi admis în sensul celor ce urmează:

Este necontestat în cauză că între

reclamantă și pârâtă, absolventă a școlii postliceale particulare Hyperion cu

examen de diplomă, absolvent la Școala postliceală sanitară Fundeni, a fost

încheiat un contract de muncă, urmat de un act adițional, potrivit căruia

reclamanta se angaja să asigure salariatei specializarea în lucrări de tehnică

dentară, punând la dispoziția acesteia materialele adecvate tehnicii moderne,

iar pârâta se obliga să nu denunțe unilateral contractul de muncă pe o perioadă

de 5 ani. În caz contrar, salariata avea obligația de a plăti reclamantei

echivalentul sumei de 1.000 de dolari.

Încheierea actului adițional se

poate realiza în condițiile art. 71 C. muncii, în vigoare la data soluționării

cauzei, în cazul trimiterii la o școală sau la un curs de calificare ori

perfecționare cu scoatere din producție. Numai în această situație contractul

de muncă se completează cu un act adițional în care se poate prevedea obligația

salariatului, de a respecta contractul de muncă, o anumită perioadă de timp.

Cerințele acestui text nu sunt realizate în speță. În plus, nu rezultă nici din

motivarea acțiunii și susținerile reclamantei în ce a constat activitatea de

specializare a pârâtei la locul de muncă, în situația în care aceasta era

absolventa unei școli de profil. Nu se poate considera cu temei, că punerea la

dispoziția salariatei a aparaturii și materialelor adecvate tehnicii moderne,

cum se prevede în cuprinsul actului adițional, se încadrează în cadrul unei

specializări, cele menționate înscriindu-se pe linia specifică a executării

contractului de muncă.

Invocarea de către pârâtă a

prevederilor art. 969 C. muncii, care în adevăr dau caracter de lege, deci

putere obligatorie, convențiilor legal făcute, nu poate conduce la respingerea

recursului în anulare întrucât actul adițional este lipsit de suport legal.

Dimpotrivă, nu se poate reține în

cauză că a avut loc o specializare, ci numai că părțile s-au aflat în

raporturile derivând dintr-un contract de muncă ce putea înceta și prin

demisie.

Așa fiind recursul în anulare de

față urmează a fi admis conform art. 314 C. proc. civ., a se casa decizia

recurată și a se respinge recursul declarat de reclamantă împotriva soluției

instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 1069 din 12 iunie 2002 a Curții de

Apel București, secția a VII–a pentru conflicte și litigii de muncă.

Modifică decizia în sensul că

respinge recursul declarat de reclamanta SC T.C. SRL împotriva sentinței civile

nr. 568 din 17 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a IV–a civilă, pe

care o menține

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2004.