ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4709/2004
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4709/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
La 14 iunie 2001 reclamanta S.M. a chemat în
judecată pe pârâtul Ministerul Educației și Cercetării, solicitând anularea
Ordinului nr. 4762 din 27 octombrie 2001 emis de acesta, prin care i s-a
refuzat restituirea în natură a imobilului situat în București.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat, că
imobilul în litigiu, proprietatea bunicului matern D.I. a fost rechiziționat în
anul 1946 și nu a mai fost restituit după încetarea stării de urgență. În
calitate de unică moștenitoare a proprietarului imobilului conform dispozițiilor
Legii nr. 10/2001 reclamanta a formulat notificare, în soluționarea căreia deținătorul,
Ministerul Educației și Cercetării a emis ordinul nr. 4762/2001 prin care i-a
refuzat restituirea în natură a respectivului imobil.
Învestit cu soluționarea pricinii, prin sentința
nr. 870 din 3 iunie 2002 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins
ca nefondată acțiunea, reținând în esență că imobilul nu poate fi restituit în
natură, pentru că este ocupat de o unitate bugetară de învățământ, respectiv,
este ocupat de Clubul Copiilor sector 1, situație în care potrivit art. 16
alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reclamanta este îndreptățită doar la măsuri
reparatorii prin echivalent. Că nu sunt aplicabile prevederile art. 16 alin. (4)
din lege, întrucât imobilul a fost preluat de stat în mod valabil.
Apelul formulat de reclamantă a fost admis de
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 208-A din 7
aprilie 2003. Sentința civilă nr. 870 din 3 iunie 2002 a fost schimbată în tot,
în sensul că s-a admis contestația formulată de S.M., s-a anulat Ordinul nr. 4762
din 17 octombrie 2001 emis de Ministerul Educației și Cercetării și s-a dispus
restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în București.
La pronunțarea soluției curtea de apel a avut în
vedere, că imobilul a fost rechiziționat în baza art. 6 din Legea nr. 439/1945,
Statul Român neavând asupra acestuia un titlu valabil în accepțiunea art. 6 din
Legea nr. 213/1998. Acest imobil a fost trecut în folosința Ministerului Învățământului
la 15 martie 1971 în baza Decretului nr. 266/1948 abrogat ulterior, iar la data
primirii notificării din partea reclamantei (5 aprilie 2001), nu era ocupat de
nici o unitate bugetară. Ulterior, la 29 iunie 2001 a fost cedat de pârât prin
protocol Fundației „Tinerii României” căreia i se acordase personalitate
juridică prin Încheierea din 30 martie 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului
1 București.
În raport de această situație de fapt instanța
de apel a ajuns la concluzia că în speță nu sunt îndeplinite condițiile cerute
de art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 care să justifice acordarea
măsurilor reparatorii prin echivalent foștilor proprietari și, anulând ordinul
Ministerului Educației și Cercetării nr. 4762 din 17 octombrie 2001, a dispus
restituirea în natură a imobilului în litigiu preluat.
Împotriva deciziei pronunțate în apel, a
declarat recurs pârâtul Ministerul Educației și Cercetării, invocând în drept
motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunțată este
lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a
legii.
În dezvoltarea motivului de recurs pârâtul a
arătat că: instanța de apel: în mod greșit a considerat că imobilul nu este
ocupat de o unitate bugetară, întrucât, potrivit Legii învățământului nr. 84/1995
acest imobil face parte din patrimoniul Ministerului Educației și Cercetării
care, în calitate de titular al dreptului de administrare, poate să-l posede,
să-l folosească și să dispună de el, fiind singurul competent să stabilească
dacă este sau nu necesar sistemului de învățământ, cu atât mai mult cu cât,
deservește activități de interes public social și obștesc, respectiv procesului
instructiv-educativ a unor categorii sociale defavorizate; a interpretat greșit
legea când a reținut că ministerul a cedat imobilul prin protocol unei
fundații, întrucât, în realitate doar „l-a dat în folosință” și nu oricărei
fundații, ci unei fundații care are rol umanitar în desfășurarea procesului
instructiv-educativ, fără ca ministerul să fi cedat administrarea, sau, să
schimbe baza materială a învățământului; a reținut eronat că Ministerul nu a
depus diligențele ce-i reveneau potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
întrucât, acesta a înaintat Guvernului României încă din anul 2001 lista cu imobilele
care nu pot fi restituite în natură: a argumentat soluția pe împrejurarea
irelevantă privind preluarea de către stat a imobilului fără titlu valabil.
Recursul este nefondat.
Este de relevat în primul rând că deși pârâtul
invocă în drept un singur motiv de recurs (pct. 9 din art. 304 C. proc. civ.),
în argumentarea acestuia se referă în mare parte la o apreciere eronată a
probelor, ceea ce s-ar încadra în pct. 11 din art. 304, text abrogat prin
O.U.G. nr. 138/2000.
Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945 – 22 decembrie 1998 publicată în M.Of. nr. 75 din 14 februarie 2001
„În situația imobilelor ocupate de unități bugetare din
învățământ.......necesare în vederea continuării activităților de interes
public, social cultural sau obștesc, foștilor proprietari li se acordă măsuri
reparatorii prin echivalent, în condițiile prevăzute de lege”.
Alin. (2) prevede că „Ministerele de resort,
precum și celelalte instituții publice interesate vor propune, iar Guvernul va
stabili prin hotărâre, imobilele care nu vor fi retrocedate în natură și pentru
care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent potrivit alin. (1)”, iar
alin. (4) prevede că „Dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică imobilelor
preluate fără titlu valabil”.
O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 a modificat alin. (4) în sensul că
„Bunurile stabilite potrivit procedurii prevăzute la alin. (2) sunt, pe durata
afectațiunii de interes public, bunuri proprietate publică și au regimul
prevăzut de lege”. Acest text astfel cum a fost modificat, a fost însă abrogat
prin Legea nr. 84/2003 din 23 martie 2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 184/2002,
rămânând în vigoare redactarea inițială a art.16 din Legea nr. 10/2001.
În
speță, așa după cum bine a reținut instanța de apel, imobilul în litigiu nu a
intrat cu titlu valabil în proprietatea statului, ci a fost rechiziționat în
baza Legii nr. 139/1940, ulterior în baza Legii nr. 439/1945, nemaifiind
restituit proprietarului după încetarea stării de urgență, ci, dat în folosință
Ministerului Învățământului în baza Decretului nr. 266/1948, abrogat în 1973.
Cum, prin rechiziționare, măsură cu caracter
temporar și excepțional se pierde doar folosința bunului nu și proprietatea,
evident că titlul statului nu este valabil în accepțiunea art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Din înscrisurile aflate la dosar rezultă, cum de
altfel a reținut și instanța de apel, că imobilul este ocupat, nu de o unitate
bugetară, ci de o persoană juridică de drept privat Fundația „Tinerii României”
cu sediul în București, care a căpătat personalitate juridică prin încheierea
din 30 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 și căreia i-a fost pus la
dispoziție pe o durată de 10 ani de către Ministerul Educației și Cercetării
prin protocolul de colaborare încheiat la 29 iunie 2001, după ce reclamanta, la
5 aprilie 2001 formulase notificare solicitând restituirea în natură a
respectivului imobil.
În atare situație, imobilul în litigiu care nu
este ocupat de o unitate bugetară, nefiind necesar continuării activității de interes
public, social-cultural sau obștesc, nu se încadrează în prevederile art. 16
alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Nu a fost inclus în nici o hotărâre de guvern
privind stabilirea imobilelor care nu vor fi retrocedate în natură și pentru
care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent [art. 16 alin. (2) din Legea
nr. 10/2001].
Acesta de altfel a și fost restituit reclamantei
la 22 decembrie 2003, ca urmare a executării silite încuviințate de Judecătoria
sectorului 1 prin încheierea din 5 decembrie 2003, în baza titlului executor,
contestația la executare a Ministerului Educației și Cercetării fiind respinsă
prin sentința civilă nr.1802 din 12 martie 2004 a Judecătoriei sectorului 1
București, ministerul neformulând cerere de suspendare a executării hotărârii
recurate.
Față de dispozițiile legale imperative citate și
situația de fapt reținută, motivele de recurs invocate de pârât sunt
neîntemeiate și nu pot fi reținute.
Decizia recurată, pronunțată de curtea de apel
fiind legală și temeinică, recursul urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul
Educației și Cercetării împotriva deciziei nr. 208-A din 7 aprilie 2003 a
Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 23 iunie 2004.