ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1918/2004
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1918/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința atacată cu recurs,
sentința civilă nr. 810 pronunțată la data de 12 septembrie 2002 în dosarul nr.
993/2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ,
judecând cauza reținută după casarea sentinței civile nr. 41/F/2001, dată de secția
a V-a civilă și de contencios administrativ a Tribunalului București, a respins
acțiunea formulată de reclamantul cetățean chinez Z.Y., în contradictoriu în
Ministerul de Interne – Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei
,pentru anularea vizei de ieșire din țară, acordată pe data de 4 aprilie 2001.
În motivarea acestei soluții, curtea
de apel a reținut, în esență, că actul administrativ atacat este legal și
temeinic, reclamantul nefăcând dovada că are mijloacele de întreținere, prevăzute
de lege, pentru șederea în România, organul competent putând, în conformitate
cu prevederile art. 18 alin. (2) și art. 11 lit. c) din Legea nr. 123/2001, să
refuze viza de ședere.
Împotriva acestei soluții a formulat
recurs, reclamantul, susținând, în esență, că instanța de fond a pronunțat o
hotărâre nelegală și netemeinică aplicând greșit legea, neexercitându-și rolul
activ și încălcându-i dreptul la apărare.
Recursul este nefondat.
Primul motiv de recurs, prin care
recurentul susține că instanța de fond a aplicat greșit legea, aplicând
prevederile Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 476/2001, pentru o
perioadă anterioară publicării lor în Monitorul Oficial al României, rezultă că
este nefondat.
Este necontestat că viza de ieșire
i-a fost acordată recurentului-reclamant, de către autoritatea competentă,
pentru data de 4 aprilie 2001, în condițiile prevederilor art. 18 alin. (2) și art.
11 lit. c) din Legea nr. 123/2001, privind regimul străinilor în România, în
vigoare la data respectivă.
Al doilea motiv de recurs este, de
asemenea, nefondat, prevederile art. 129 C. proc. civ. și obligația de a avea un rol activ, necerând instanței să ia în considerare actele invocate de
recurentul-reclamant, din moment ce acestea, bilanțul firmei la sfârșitul
anului 2001 și bilanțul la sfârșitul semestrului II 2002, erau ulterioare
emiterii actului administrativ atacat.
Nici al treilea motiv de recurs nu
este fondat, dreptul său la apărare nefiind încălcat.
Este adevărat că la termenul din
data de 5 septembrie 2001, cauza a fost dezbătută în lipsa
recurentului-reclamant, dar această situație îi este imputabilă acestuia, din
moment ce avusese termenul în cunoștință, iar la termenul precedent - 13 iunie
2002, însoțit de traducător, ceruse amânarea cauzei și pentru a avea
posibilitatea să-și angajeze avocat, a solicitat acordarea unui termen mai
îndepărtat.
În concluzie, motivele de recurs
invocate sunt neîntemeiate, astfel că recursul va fi respins ca atare.
De altfel, așa cum rezultă din actul
depus de reprezentantul ministerului pârât, la data de 19 ianuarie 2004,
recurentul reclamant a părăsit teritoriul României.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Z.Y.,
cetățean chinez, împotriva sentinței civile nr. 810 din 12 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 13 mai 2004.