ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2105/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 317 din 13

septembrie 2002 Tribunalul Dâmbovița a respins cererea condamnatului M.I. prin

care a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 47/1990 a aceluiași tribunal,

ca nefondată.

Pentru a adopta această hotărâre

instanța a reținut că revizuientul a fost condamnat prin sentința penală nr. 47

din 13 noiembrie 1990 a Tribunalului Dâmbovița, la 20 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 174 C. pen., la 10 ani închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174

C. pen. și la 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art. 242 C. pen., urmând să execute, după contopire și sporire, pedeapsa

rezultantă de 25 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În fapt, la data de 18 martie 1990,

M.I., aflat pe peronul Stației CF T. sub influența alcoolului, a avut o

altercație cu un grup de tineri, în cadrul căreia i-a aplicat victimei S.D.F. o

lovitură cu cuțitul în piept, urmare căreia victima a decedat la scurt timp și,

în aceeași împrejurare, l-a lovit cu cuțitul și pe M.V., în zona inimii, care

intervenise în apărarea primei victime, având nevoie de 10 zile îngrijiri

medicale.

La data de 8 mai 1990, cu ocazia

prezentării materialului de urmărire penală, M.I. a distrus dosarul penal,

fiind necesară reconstituirea unora dintre actele de urmărire.

Hotărârea a rămas definitivă prin

refuzul condamnatului de a exercita căile de atac.

Prin cererea de revizuire

condamnatul a invocat neasigurarea dreptului la apărare la judecata în fond,

precizând că deține probe noi, prin martori, a căror identitate nu a

declinat-o.

În motivarea hotărârii de respingere

a cererii s-a arătat, pe de o parte, că în cauză există autoritate de lucru

judecat deoarece prin sentința penală nr. 68/1994 a Tribunalului Dâmbovița,

definitivă prin decizia penală nr. 1329 din 10 mai 1995 a Curții Supreme de

Justiție, a fost respinsă o altă cerere de revizuire formulată de același

condamnat și pentru aceleași motive iar, pe de altă parte, împrejurările

invocate nu se încadrează în vreunul din cazurile de revizuire prevăzute de

art. 394 C. proc. pen.

Apelul declarat de

condamnatul-revizuient, împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat

prin decizia penală nr. 492 din 6 noiembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești.

Împotriva deciziei penale

sus-menționate a declarat recurs condamnatul revizuient M.I., reiterând

motivele din cerere, alături de care a invocat și starea de provocare în care

s-a aflat și care nu a fost reținută de instanța care l-a condamnat, pentru

care a solicitat casarea hotărârilor și rejudecarea cauzei.

Verificând hotărârea atacată pe baza

materialului de la dosar, Curtea constată că recursul nu este fondat.

Atât motivele invocate de revizuient

prin cererea inițială cât și cel prin memoriul depus în recurs nu sunt

prevăzute printre cazurile invocate de art. 394 C. proc. pen., în care poate fi

cerută revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive.

Deci recurentul revizuient a refuzat

să-și exercite drepturile procesuale în cauza în care a fost judecat și

condamnat, instanța i-a asigurat apărător din oficiu.

Cererea de audiere a unor martori nu

poate fi admisă în procedura revizuirii atâta timp cât nu se invocă fapte sau

împrejurări ce nu ar fi fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei și pe

baza cărora să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare.

În cauză recurentul urmărește în

realitate să dovedească existența stării de provocare, în care pretinde că s-a

aflat în momentul comiterii infracțiunilor contra vieții, împrejurare care,

însă, nu poate fi constatată în procedura revizuirii.

Neconstatându-se nici din examinarea

din oficiu a hotărâii existența vreunui caz de casare, recursul revizuientului

condamnat M.I. urmează să fie respins, iar acesta va fi obligat la cheltuieli

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul revizuient M.I. împotriva deciziei penale nr. 492 din 6

noiembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești.

Obligă pe recurent la plata sumei de

650.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 150.000 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpatului, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 7

mai 2003.