ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 375/2004

Asupra recursrilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 29 aprilie 2002, Societatea comercială „A.” S.R.L. Iași a chemat în judecată Direcția Generală a Vămilor pentru a fi obligată această autoritate publică să-i elibereze autorizarea de funcționare, în calitate de comisionar în vamă, pe anul 2002. De asemenea, a cerut obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în valoare totală de 384.476.760 lei, pentru prejudiciul cauzat prin refuzul de eliberare a autorizației, precum și la restituirea cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în anii 2000 și 2001 a desfășurat activitatea de concesionar în vamă, în cadrul zonei vamale ce aparține Direcției Regionale Vamale Interjudețene Iași și pe baza autorizațiilor emise.

Totodată, a efectuat investiții însemnate constând în închirierea unui spațiu adecvat, conectarea la sistemul informațional vamal, achiziționarea de material de calcul performant, spații de depozitare și angajarea a doi experți vamali. Cu toate acestea, cererea sa a primit un răspuns negativ prin adresele nr. 3089 din 20 februarie 2002 și nr. 12190 din 7 martie 2002, ambele emise de pârâtă. Refuzul autorității vamale de soluționare favorabilă a cererii este, în opinia reclamantei nejustificat, deoarece ignoră dispozițiile art. 83 alin. 2 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal, precum și avizul favorabil exprimat prin raportul întocmit de Direcția Regională Vamală Interjudețeană Iași. Mai mult chiar, au fost autorizate un număr de persoane juridice pe baza unor criterii aleatorii, subiective.

Este vorba despre societățile comerciale care au desfășurat o activitate mai redusă comparativ cu volumul de activitate al reclamantei și în condiții de lucru inferioare. Prin sentința civilă nr. 116/CA din 2 decembrie 2002, Curtea de Apel Iași a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtă să emită în favoarea reclamantei, autorizația de comisionar în vamă pentru anul 2002. Capetele de cerere accesorii privind plata unor daune interese și a cheltuielilor de judecată au fost respinse ca nefondate. Instanța a reținut, în esență, că Societatea comercială „A.” S.R.L. Iași, îndeplinește condițiile prevăzute de art. 83 alin. (2) din regulamentul de aplicare a Codului vamal, concluzie dedusă din raportul favorabil întocmit în acest sens de însăși organul vamal teritorial și din raportul de expertiză contabilă.

Deasemenea, că lipsa de obiectivitate în analiza cererii depuse de reclamantă, rezultă din imprejurarea că în aceeași perioadă au fost autorizate să desfășoare activitatea de comisionar în vamă pentru anul 2002, societăți comerciale cu un volum de activitate mult inferior. Cât privește despăgubirile materiale cerute, s-a apreciat că ele nu sunt cuvenite reclamantei, ținând seama de faptul că eliberarea autorizației nu este obligatorie și constituie o chestiune de apreciere din partea administrației. Pe de altă parte, societatea comercială nu a făcut dovada „întinderii reale a daunelor pretinse” și în fine, pentru același considerent, nu-i pot fi acordate nici cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței au declarat recursuri ambele părți.

Recurenta – reclamantă a susținut că din moment ce a admis primul capăt de cerere, ca efect al constatării refuzului nejustificat al pârâtei de a emite actul administrativ, instanța de fond trebuia să soluționeze în același mod și capetele de cerere accesorii, pe baza probelor care confirmă existența și întinderea prejudiciului material suferit. Critica este neîntemeiată. Referindu-se la daunele interese pretinse, evaluate prin acțiune la suma totală de 384.476.760 lei, reclamanta a precizat că a făcut cheltuieli și investiții absolut necesare. Prin încetarea calității sale de comisionar în vamă nu a putut realiza amortizarea cheltuielilor respective și nici să obțină profit.

Afirmațiile respective nu au fost însă, susținute de înscrisuri oficiale doveditoare, iar expertul contabil a admis în cadrul concluziilor sale că nu a avut la dispoziție elementele de calcul necesare pentru stabilirea certă a cuantumului lucrărilor de investiții, a profitului nerealizat, a cheltuielilor de imobilizări corporale și necorporale invocate de reclamantă. Cât timp constatările expertului contabil în legătură cu acest aspect subsecvent al litigiului au fost considerate neconcludente și înlăturate ca atare de instanță, nu se justifică nici măsura acordării unor cheltuieli de judecată în care să fie inclus onorariul de expert suportat de societatea comercială. În recursul său, pârâta Direcția Generală a Vămilor a susținut că în mod greșit prima instanță a admis acțiunea, întemeindu-și soluția pe un aviz de principiu al organului administrativ ierarhic superior, care era necesar dar nu și suficient pentru soluționarea favorabilă a cererii.

Că, aprecierile instanței privitoare la societățile comerciale autorizate în calitate de comisionar în vamă, au ignorat împrejurarea că respectivele societăți își au sediile centrale în alte localități, iar pe raza Direcției Regionale Vamale Interjudețene Iași, funcționează doar puncte de lucru de pe lângă birourile vamale de interior sau de frontieră. Criticile nu sunt întemeiate. Raportul privind verificarea îndeplinirii de către reclamantă a condițiilor prevăzute de art. 83 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, aprobat pri Hotărârea Guvernului nr. 1114/2001, a fost întocmit de către Direcția Regională Vamală Interjudețeană Iași în baza art. 84 alin. (2) lit. e) din același act normativ.

Din cuprinsul acestui document rezultă că Societatea comercială „A.” S.R.L. Iași are ca obiect de activitate, reprezentarea la autoritatea vamală a societăților comerciale și a altor persoane juridice, în calitate de comisionar în vamă, este înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J 22 487-1994, dispunând de un spațiu corespunzător în incidența Biroului Vamal de control și vămuire la frontiera Iași. Totodată, reclamanta are personal specializat în efectuarea operațiunilor vamale și îndeplinește toate condițiile prevăzute în art. 83 alin. (2) al regulamentului. Acest raport nu a fost însă, unica probă pe care instanța de fond și-a fundamentat soluția.

Avizul pe care îl exprimă, se coroborează cu celelalte probe administrate în dosar, cum sunt autorizațiile nr. 302 din 6 noiembrie 2000 și nr. 286 din 10 ianuarie 2001, eliberate de pârâtă la cererea reclamantei, când autoritatea publică emitentă a considerat că sunt îndeplinite cerințele legale pentru emiterea actului solicitat. În același timp, nu au fost omise răspunsurile comunicate cu adresele nr. 3089 din 20 februarie 2002 și nr. 12190 din 7 martie 2002 prin care pârâta și-a motivat refuzul, referindu-se, fie la condițiile de atribuire a spațiului din incinta vămii, fie la volumul de activitate al reclamentei în anul 2001. Dar, așa cum judicios s-a arătat în sentință, pentru anul 2002 au fost autorizate societăți cu un volum de activitate mult inferior celui realizat de reclamantă, fapt ce demonstrază fără echivoc nota de subiectivitate a funcționarilor pârâtei, manifestată în aprecierea și soluționarea cererilor de autorizare.

Stabilind deci, că în cazul reclamantei, refuzul de eliberare a autorizației de comisionar în vamă nu este justificat și admițând acțiunea în limitele arătate, curtea de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ce urmează a fi menținută prin respingerea recursurilor ca nefondate. Văzând și dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de Societatea comercială „A.” S.R.L. Iași și de Direcția Regională Vamală Iași, în numele și penru Autoritatesa Națională a Vămilor împotriva sentinței civile nr. 116/CA din 2 decembrie 2002 a Curții de Apel Iași, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2004.