ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 375/2004

Asupra recursrilor de

față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data

de 29 aprilie 2002, Societatea comercială „A.” S.R.L. Iași a chemat în judecată

Direcția Generală a Vămilor pentru a fi obligată această autoritate publică

să-i elibereze autorizarea de funcționare, în calitate de comisionar în vamă,

pe anul 2002.

De

asemenea, a cerut obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în valoare totală

de 384.476.760 lei, pentru prejudiciul cauzat prin refuzul de eliberare a

autorizației, precum și la restituirea cheltuielilor de judecată.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în anii 2000 și 2001 a desfășurat

activitatea de concesionar în vamă, în cadrul zonei vamale ce aparține

Direcției Regionale Vamale Interjudețene Iași și pe baza autorizațiilor emise.

Totodată, a efectuat investiții însemnate constând în închirierea unui spațiu

adecvat, conectarea la sistemul informațional vamal, achiziționarea de material

de calcul performant, spații de depozitare și angajarea a doi experți vamali.

Cu

toate acestea, cererea sa a primit un răspuns negativ prin adresele nr. 3089

din 20 februarie 2002 și nr. 12190 din 7 martie 2002, ambele emise de pârâtă.

Refuzul

autorității vamale de soluționare favorabilă a cererii este, în opinia

reclamantei nejustificat, deoarece ignoră dispozițiile art. 83 alin. 2 din

Regulamentul de aplicare a Codului vamal, precum și avizul favorabil exprimat

prin raportul întocmit de Direcția Regională Vamală Interjudețeană Iași.

Mai

mult chiar, au fost autorizate un număr de persoane juridice pe baza unor

criterii aleatorii, subiective. Este vorba despre societățile comerciale care

au desfășurat o activitate mai redusă comparativ cu volumul de activitate al

reclamantei și în condiții de lucru inferioare.

Prin

sentința civilă nr. 116/CA din 2 decembrie 2002, Curtea de Apel Iași a admis în

parte  acțiunea și a obligat pe pârâtă să emită în favoarea reclamantei,

autorizația de comisionar în vamă pentru anul 2002.

Capetele

de cerere accesorii privind plata unor daune interese și a cheltuielilor de

judecată au fost respinse ca nefondate.

Instanța

a reținut, în esență, că Societatea comercială „A.” S.R.L. Iași, îndeplinește

condițiile prevăzute  de art. 83 alin. (2) din regulamentul de aplicare a

Codului vamal, concluzie dedusă din raportul favorabil întocmit în acest sens

de însăși organul vamal teritorial și din raportul de expertiză  contabilă.

Deasemenea,

că lipsa de obiectivitate în analiza cererii depuse de reclamantă, rezultă din

imprejurarea că în aceeași perioadă au fost autorizate să desfășoare

activitatea de comisionar în vamă pentru anul 2002, societăți comerciale cu un

volum de activitate mult inferior.

Cât

privește despăgubirile materiale cerute, s-a apreciat că ele nu sunt cuvenite

reclamantei, ținând seama de faptul că eliberarea autorizației nu este

obligatorie și constituie o chestiune de apreciere din partea administrației.

Pe de

altă parte, societatea comercială nu a făcut dovada „întinderii reale a

daunelor pretinse” și în fine, pentru același considerent, nu-i pot fi acordate

nici cheltuieli de judecată.

Împotriva

sentinței au declarat recursuri ambele părți.

Recurenta

– reclamantă  a susținut  că din moment ce a admis primul capăt de cerere, ca

efect al constatării refuzului nejustificat  al pârâtei  de a emite actul

administrativ, instanța de fond trebuia  să soluționeze  în același mod și

capetele de cerere accesorii, pe baza probelor care confirmă existența și întinderea

prejudiciului material suferit.

Critica

este neîntemeiată.

Referindu-se

la daunele interese pretinse, evaluate prin acțiune la suma totală de 384.476.760

lei, reclamanta a precizat că a făcut cheltuieli și investiții absolut

necesare. Prin încetarea calității sale de comisionar în vamă nu a putut

realiza amortizarea cheltuielilor respective și nici să obțină profit.

Afirmațiile

respective nu au fost însă, susținute de înscrisuri oficiale doveditoare, iar

expertul contabil a admis în cadrul concluziilor sale că nu a avut la

dispoziție elementele de calcul necesare pentru stabilirea certă a cuantumului

lucrărilor de investiții, a profitului nerealizat, a cheltuielilor de

imobilizări corporale și necorporale invocate de reclamantă.

Cât

timp constatările expertului contabil în legătură cu acest aspect subsecvent al

litigiului au fost considerate neconcludente și înlăturate ca atare  de

instanță, nu se justifică  nici măsura acordării unor cheltuieli de judecată în

care să fie inclus onorariul de expert suportat de societatea comercială.

În

recursul său, pârâta Direcția Generală a Vămilor a susținut  că în mod greșit

prima instanță a admis acțiunea, întemeindu-și soluția pe un aviz de principiu

al organului administrativ ierarhic superior, care era necesar dar nu și

suficient pentru soluționarea favorabilă a cererii.

Că,

aprecierile instanței privitoare la societățile comerciale autorizate în

calitate de comisionar în vamă, au ignorat împrejurarea că respectivele

societăți își au sediile centrale în alte localități, iar pe raza Direcției

Regionale Vamale Interjudețene Iași, funcționează doar puncte de lucru de pe

lângă birourile vamale de interior sau de frontieră.

Criticile

nu sunt întemeiate.

Raportul

privind verificarea îndeplinirii  de către reclamantă a condițiilor prevăzute

de art. 83 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României,

aprobat pri Hotărârea Guvernului nr. 1114/2001, a fost întocmit de către

Direcția Regională Vamală  Interjudețeană Iași în baza art. 84 alin. (2) lit. e)

din același act normativ.

Din

cuprinsul acestui document rezultă că Societatea comercială „A.” S.R.L. Iași

are ca obiect de activitate, reprezentarea la autoritatea vamală a societăților

comerciale și a altor persoane juridice, în calitate de comisionar în vamă,

este înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J 22 487-1994,

dispunând de un spațiu  corespunzător în incidența Biroului Vamal de control și

vămuire la frontiera Iași.

Totodată,

reclamanta are personal specializat în efectuarea operațiunilor vamale și

îndeplinește toate condițiile prevăzute în art. 83 alin. (2) al regulamentului.

Acest

raport nu a fost însă, unica probă pe care instanța de fond și-a fundamentat

soluția.

Avizul

pe care îl exprimă, se coroborează cu celelalte probe administrate în dosar,

cum sunt autorizațiile nr. 302 din 6 noiembrie 2000 și nr. 286 din 10 ianuarie

2001, eliberate de pârâtă la cererea reclamantei, când autoritatea publică

emitentă a considerat că sunt îndeplinite cerințele legale pentru emiterea

actului solicitat.

În

același timp, nu au fost omise răspunsurile comunicate cu adresele nr. 3089 din

20 februarie 2002 și nr. 12190 din 7 martie 2002  prin care pârâta și-a motivat

refuzul, referindu-se, fie la condițiile de atribuire a spațiului din incinta

vămii, fie la volumul de activitate al reclamentei în anul 2001.

Dar,

așa cum judicios s-a arătat în sentință, pentru anul 2002 au fost autorizate

societăți cu un volum de activitate mult inferior celui realizat de reclamantă,

fapt ce demonstrază fără echivoc nota de subiectivitate a funcționarilor

pârâtei, manifestată în aprecierea și soluționarea cererilor de autorizare.

Stabilind

deci, că în cazul reclamantei, refuzul de eliberare a autorizației de

comisionar în vamă nu este justificat și admițând acțiunea în limitele arătate,

curtea de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ce urmează a fi

menținută prin respingerea recursurilor ca nefondate.

Văzând

și dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursurile declarate de Societatea comercială „A.” S.R.L. Iași și de Direcția

Regională Vamală Iași, în numele și penru Autoritatesa Națională a Vămilor

împotriva sentinței civile nr. 116/CA din 2 decembrie 2002 a Curții de Apel

Iași, ca nefondate.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 3 februarie 2004.