ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3052/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 14 martie 2001, reclamanta SC D.I. SRL București a solicitat anularea

actului administrativ cu număr de înregistrare 4209 din 19 februarie 2002,

eliberat de Direcția Generală a Vămilor ca urmare a refuzului nejustificat al autorității

vamale de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege,

obligarea pârâtei la reautorizarea reclamantei în calitate de comisionar în

vamă pe lângă Biroul Vamal București Poștă, precum și la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea acțiunii sale

reclamanta a arătat că a avut această calitate în baza autorizației nr. 267 din

30 iunie 2000 emisă de pârâta Direcția Generală a Vămilor conform H.G. nr.

626/1997 și că, deși și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 83 alin. (2)

din H.G. nr. 1114/2001, totuși autoritatea vamală refuză nejustificat

reautorizarea în calitatea de comisionar în vamă.

La data de 3 aprilie 202, reclamanta

a formulat o cerere completatoare la cererea de chemare în judecată prin care a

solicitat obligarea pârâtei și la plata sumelor 131.156.416 lei/lună de la data

încetării - 18 ianuarie 2002 – activității sale de comisionar vamal ca urmare a

refuzului de avizare, până la autorizarea efectivă de comisionar în vamă,

reprezentând 92.934.806 lei venitul mediu pe ultimele trei luni de zile pierdut

datorită neautorizării; 278.884.418 lei (veniturile societății pe ultimele trei

luni de activitate) reprezentând despăgubiri materiale pentru pierderea

clienților ca urmare a refuzului de reavizare.

Ulterior, în ședința publică din 17

aprilie 2002, reclamanta a depus la dosar și o cerere de suspendare a

executării actului administrativ atacat, în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin încheierea din 17 aprilie 2002, a respins

excepția tardivității prealabile invocată în cauză, precum și cererea de

suspendare a executării actului administrativ atacat.

Aceeași instanță, prin sentința

civilă nr. 484 din 8 mai 2002, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei,

reținând, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 83 alin. (2) și art. 102

teza a II-a din H.G. nr. 1114/2001, legiuitorul a dat posibilitate pârâtei să

selecteze comisionarii în vamă, urmând să fie autorizați numai cei care

îndeplinesc condițiile legale.

Totodată, s-a reținut și că

reclamantul, pe de o parte, a dat o interpretare eronată actului normativ

aplicabil în cauză, iar, pe de altă parte, nu a făcut o veritabilă analiză a

condițiilor prevăzute de art. 83 alin. (2), nu a făcut dovezi în sensul că

le-ar îndeplini - cu excepția celei prevăzută de art. 83 alin. (2) lit. b) -,

argumentul invocat cu privire la volumul său de activitate nu este relevant,

dispozițiile legale nefăcând trimitere la acest criteriu.

În consecință și capătul de cerere

referitor la despăgubiri, formulat în baza art. 11 alin. (2) din Legea nr.

29/1990, a fost respins.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând dispozițiile art. 299–305 și art. 581 C. proc. civ., precum și art.

81, art. 83 alin. (2), art. 94 și art. 102 din H.G. nr. 1114/2001.

Dezvoltând motivele de recurs,

recurenta-reclamantă susține, în primul rând, că sentința atacată nu cuprinde

în totalitate motivele pe care se sprijină și instanța de fond nu a avut în

vedere adresa Direcției Regionale Vamale Interjudețene București din 16

ianuarie 2002 din care rezultă că a îndeplinit condițiile prevăzute de art. 83

alin. (2) din H.G. nr. 1114/2001.

În al doilea rând,

recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia, deși din probele dosarului rezultă că îndeplinește

toate condițiile prevăzute de art. 83 alin. (2) din H.G. nr. 1114/2001.

Totodată, aceasta arată și că

sentința este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii,

respectiv a dispozițiilor art. 102 alin. final din H.G. nr. 1114/2001.

Printr-un alt motiv de recurs,

societatea comercială susține că instanța de fond a răstălmăcit un mijloc de

apărare, o probă administrată în cauză, considerând eronat că a făcut numai

dovada îndeplinirii condiției prevăzută de art. 83 alin. (2) lit. b), iar nu a

celorlalte condiții, refuzând dovezile îndeplinirii și a celorlalte condiții

(cu adresa nr. 40444 din 16 ianuarie 2002, precum și cu celelalte înscrisuri

depuse la dosar: contracte, statut, etc).

De asemenea, recurenta-reclamantă

susține și faptul că instanța de fond a refuzat să rețină că pârâta nu a

respectat dispozițiile art. 94 alin. (1) din H.G. nr. 1114/2001 și, mai mult,

s-a erijat în sprijinitor al pârâtei, interpretând legea, deși acest drept îl

are în opinia sa doar Curtea Constituțională.

Examinând sentința atacată în raport

cu toate criticile formulate, cu toate probele administrate în cauză, precum și

cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ. se constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce

vor fi expuse în continuare.

Pe de o parte, în conformitate cu

art. 144 lit. c), din Constituția României, Curtea Constituțională hotărăște

asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind numai

neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor.

Pe de altă parte, legitimitatea

constituțională a interpretării legii de către judecător derivă chiar din

dispozițiile art. 123 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora judecătorii

sunt independenți și se supun numai legii.

În cauză, se constată că nu s-a

invocat vreo excepție de neconstituționalitate a unui text de lege, iar faptul

că instanța de fond a interpretat dispozițiile unei hotărâri de guvern dată în

executarea legii, nu numai că nu constituie un abuz al acesteia, ci este chiar

o obligație a instanței judecătorești, judecătorului revenindu-i sarcina să

determine semnificația concretă a normei legale în raport cu datele pricinii pe

care o soluționează.

Prin urmare, în speță, se constată

că în mod corect și legal instanța de fond a coroborat dispozițiile art. 102

alin. ultim cu cele ale art. 83 alin. (2) din H.G. nr. 1114/2001, referitoare

la condițiile privind autorizarea sau reautorizarea comisionarilor în vamă.

De asemenea, din coroborarea

dispozițiilor art. 83, 85 și 102 din H.G. nr. 1114/2001 rezultă că Direcția

Generală a Vămilor este emitenta autorizației, fiind de altfel și autoritatea

care verifică solicitantul, iar dovada avizată de direcția regională vamală

interjudețeană în a cărei rază de competență se află situat biroul vamal pe

lângă care se solicită autorizarea, prevăzută de art. 84 alin. (2) lit. e),

este doar unul dintre documentele prevăzute de art. 84 ce se anexează cererii

de autorizare.

Așadar, se constată că adresa nr.

40444 din 16 ianuarie 2002 nu este de natură a suplini celelalte documente

necesare a dovedi îndeplinirea condițiilor art. 83 alin. (2) din H.G. nr.

1114/2001.

Totodată, se constată că în afară de

înscrisul aflat la dosar cauzei, celelalte înscrisuri depuse de

recurenta-reclamantă la dosarul cauzei nu sunt de natură a face dovada certă că

aceasta îndeplinește toate condițiile prevăzute de art. 83 alin. (2) din H.G.

nr. 1114/2001.

În plus, și în ipoteza extremă în

care aceasta ar fi făcut dovada că îndeplinește toate condițiile prevăzute de

art. 83 alin. (2), potrivit art. 83 alin. (1) din H.G. nr. 1114/2001 pârâta este

cea care stabilește numărul de societăți autorizate în calitate de comisionar

în vamă pentru fiecare birou vamal în funcție de volumul activității și de

personalul acestuia, deci nu arbitrar. Or, în cauză nu numai că nu s-a dovedit

un comportament abuziv al pârâtei, dar, astfel cum corect a reținut și instanța

de fond, nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 102 alin.

final din H.G. nr. 1114/2001, respectiv cele ale art. 83 alin. (2) din aceeași

hotărâre.

Referitor la motivul de recurs ce

vizează neîndeplinirea condițiilor art. 94 din H.G. nr. 1114/2001 se constată

că nici acesta nu este fondat întrucât, astfel cum rezultă din înscrisurile

depuse la dosarul cauzei, se constată că recurenta-reclamantă a înregistrat

cererea de reautorizare la 15 ianuarie 2002, iar pârâta Direcția Generală a

Vămilor i-a răspuns cu adresele înregistrate la 19 februarie 2002 și la 16

februarie 2002, neputându-se, deci, reține refuzul de a-i comunica decizia cu

privire la cererea formulată.

Chiar dacă aceste răspunsuri sunt

deficitare prin modalitatea de formulare, aceste deficiențe, de altfel

remediabile, nu sunt de natură a duce la concluzia că autoritatea vamală nu

și-ar fi exprimat poziția cu privire la cererea de reautorizare.

În consecință, constatându-se că

toate criticile formulate sentinței pronunțată în cauză sunt nefondate, urmează

a se respinge recursul în baza considerentelor expuse în cele ce preced și a

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 14

și 18 din Legea nr. 29/1990.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC D.I. SRL București împotriva sentinței civile nr. 484 din 8 mai

2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 octombrie 2003.