ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5951/2004

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 2

aprilie 2001 reclamantul G.M. fost U.M. a chemat în judecată pe G.M., G.G. și

Municipiul București solicitând să se constate că este și a fost proprietarul

apartamentului nr. 7 situat la etajul I al imobilului din București, apartament

ce nu a intrat niciodată cu titlu în proprietatea statului.

A solicitat de asemenea să se

constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1858/22128

din 9 decembrie 1996, încheiat între Primarul Municipiului București și soții G.,

să se compare cele două titluri de proprietate și să se constate că cel al

reclamantului este mai bine caracterizat și în consecință să fie obligată

Primăria de a lăsa în deplină proprietate și pașnică folosință apartamentul.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamantul a fost proprietarul apartamentului nr. 2, conform

contractului de vânzare cumpărare din anul 1948 și a declarației de impunere

fiscală. Cum pârâții G. sunt proprietarii apartamentului nr. 7 din imobilul din

București, s-a concluzionat că aceștia sunt lipsiți de calitate procesuală

pasivă pentru capătul de cerere în constatare și în revendicare, ei neavând

nici un drept asupra apartamentului 2 solicitat.

Apelul declarat de reclamant

împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 131 din 19 martie 2003

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost schimbat

sentința în sensul respingerii acțiunii pentru lipsa calității procesuale

active.

Această soluție are în vedere

aceeași stare de fapt ca și instanța de fond, în sensul că apartamentul

pârâților G. nr. 7, nu este apartamentul nr. 2 proprietatea reclamantului,

solicitat prin acțiunea inițială și nici apartamentul nr. 7 menționat în

„completarea de acțiune” situație în raport de care s-a reținut că reclamantul

nu este titularul dreptului de proprietate invocat. Dimpotrivă s-a constatat în

raport cu probele administrate că apartamentul cumpărat de pârâți a fost

preluat de stat prin succesiune vacantă de la P.A., în timp ce reclamantul a

cumpărat apartamentul revendicat de la U.I., care a fost proprietarul

apartamentului nr. 22 etaj 1 din imobilul B.C., conform contractului de schimb

din anul 1946.

Împotriva acestei hotărâri

reclamantul a declarat recursul de față, în care, deși sunt invocate

prevederile art. 304 pct. 6, 7, 9 și 10 C. proc. civ. se reiterează motivele de

apel, susținându-se că nu s-a solicitat admiterea apelului pentru lipsa calității

procesuale active și că instanța nu a stăruit în primirea unor relații oficiale

de la Primăria Municipiului București.

Al doilea motiv de recurs pleacă de

la ideea că dacă apartamentul de la etajul I din Blocul B deținut de pârâții G.,

a aparținut anterior familiei P. înseamnă că apartamentul în cauză poate fi un

alt apartament de la etajul I, fie în Blocul B, fie în Blocul A, ceea ce

instanțele nu au examinat, astfel făcându-se vinovate de denegare de justiție.

Recursul nu este întemeiat, urmând a

fi respins în raport de cele ce urmează:

Așa cum rezultă și din expunerea

rezumativă a lucrărilor dosarului reclamantul a solicitat prin acțiunea

introductivă să se constate că este și a fost proprietarul apartamentului nr. 7

etaj I al imobilului din București și toate celelalte cereri subsecvente se

referă la acest apartament, individualizat prin număr, etaj, bloc și persoane

deținătoare.

Ulterior, prin singura „completare

de acțiune” depusă la instanță de fond la 18 iunie 2001 reclamantul se referă

din nou și în mod concret la apartament nr. 7, cu aceleași date suplimentare de

identificare.

În aceste condiții, nu se poate

susține cu temei, cum se face prin recursul de față că instanțele nu au

administrat probe complete pentru identificarea apartamentului ce a aparținut

reclamantului și cu atât mai puțin de refuzul de a face dreptate și aceasta

pentru că judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății, cum se prevedeau expres în alineatul final al art. 129 C. proc. civ.

Indiferent de obiectul dreptului subiectiv, acțiunea are întotdeauna ca obiect

protecția acestui drept. Dar, acțiunea trebuie individualizată, astfel că

obiect al procesului îl constituie ceea ce părțile înțeleg să supună judecății,

ceea ce ele pretind de judecători să verifice, să aprecieze, să constate, să

judece.

În speță, toate solicitările

reclamantului, constatarea, revendicarea și anularea contractului de vânzare

–cumpărare au în vedere un anumit apartament, obiectul cererii nefiind acela de

identificare a bunului, cerere făcută pentru prima dată în recurs, ceea ce nu

este admisibil.

În legătură cu primul motiv de

recurs este reținut că nu s-a înrăutățit situația reclamantului în propria sa

cale de atac, pentru că oricum acțiunea fusese respinsă în întregime pe alte

excepții. Lipsa calității procesuale active a reclamantului a fost invocată

constant și susținută de pârâți, astfel că în mod corect instanța de apel a

hotărât în cauză, în raport de probele administrate, suplimentate la cererea

reclamantului și a celorlalte părți pe parcursul judecății, în cadrul căreia a

fost efectuată și o expertiză tehnică de specialitate, la care s-au făcut

obiecțiuni la care s-a răspuns neechivoc că apartamentul solicitat nu este cel

ocupat de pârâți, iar cel individualizat sub nr. 22 nu există în blocul B. nr. 53

A, nici în blocul C. nr. 53B.

Prin urmare, în raport de investirea

instanței, hotărârea recurată este în afara criticii, astfel că recursul de

față urmează a fi respins ca nefondat, neexistând motive de recurs de ordine

publică ce pot fi și invocate și din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantul U.M. împotriva deciziei civile nr.

131 din 19 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2004.