ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2960/2003

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1165 pronunțată

la data de 9 decembrie 2002, în dosarul nr. 6012/2002 al Tribunalului

București, secția I penală s-a admis contestația la executare formulată de

Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei din M.I. și s-a dispus

cazarea sub supraveghere a cetățeanului străin

A.R.A.

Pentru a pronunța această soluție

instanța fondului, a reținut că, în cauză, s-a ivit un impediment în executarea

expulzării dispusă prin sentința penală nr. 554 din 22 decembrie 1998

pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin decizia penală nr. 2080 din

12 mai 2000 a Curții Supreme de Justiție și care conturează motivul prevăzut de

art. 461 lit. c) C. proc. pen.

S-a reținut, de asemenea, că,

potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 123 2 aprilie 2001, privind regimul

străinilor în România, instanța poate dispune ca până la efectuarea expulzării

de către organele de poliție, în conformitate cu dispozițiile Codului de

procedură penală, străinul să fie cazat sub supraveghere într-un loc special

amenajat în acest scop.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel condamnatul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

arătând în cererea sa că dorește să fie pus în libertate din Centru de Primire,

Triere și Cazare Otopeni, ca urmare a admiterii apelului declarat și înlăturării

măsurii expulzării în Iran, unde ar putea fi persecutat politic.

Curtea de Apel București a respins

ca nefondat apelul condamnatului reținând că, deși în cauză există un

impediment în executarea măsurii de siguranță a expulzării, până la rezolvarea

acesteia, în mod corect instanța de fond a dispus cazarea sub supraveghere a

condamnatului (cetățean străin) în Centul de primire, cazare și triere

București – Otopeni.

Decizia instanței de apel a fost

recurată de condamnat, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie și

a solicitat casarea hotărârilor pronunțate și pe fond revocarea măsurii de

siguranță a expulzării.

În motivele de recurs condamnatul

susține că în mod greșit i-a fost respinsă contestația la executare și i s-a

refuzat revocarea măsurii de siguranță, prevăzută de art. 117 C. pen., atâta

timp cât cererea sa, s-a întemeiat pe temerea obiectivă că odată întors în

Iran, țara sa de origine, viața sa este pusă în primejdie.

Recursul nu este întemeiat.

Verificând hotărârile pronunțate în

cauză, respectiv actele și lucrările de la dosar, în raport de criticile

invocate, cât și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., Curtea constată, că recursul declarat este neîntemeiat.

Cererea adresată instanței de fond

și înregistrată pe rolul acesteia, respectiv Tribunalul București, secția I

penală, sub nr. 6012/2002 a fost formulată de Direcția Generală de Evidență

Informatizată a Persoanei din M.I., având ca obiect contestație la executare.

Pe această cale s-a solicitat

instanței să dispună cazarea în Centul de primire, triere și cazare București –

Otopeni a condamnatului A.R.A., cetățean străin până la momentul expulzării

sale.

S-a arătat în motivarea cererii că

cetățeanul iranian nu posedă documente de călătorie, iar în lipsa acestora nu

se poate pune în executare măsura de siguranță a expulzării, fiind nevoie de

timp pentru efectuarea demersurilor necesare; astfel încât în temeiul art. 22

alin. (2) din Legea 123/2001 se poate dispune cazarea sub supraveghere a

acestuia într-un centru special, până la expulzare.

Instanța de fond s-a pronunțat în

sensul solicitat, dispunând cazarea condamnatului sub supraveghere, hotărâre

menținută și de instanța de apel.

Se constată așadar că susținerea

recurentului din motivele de recurs depuse la dosar nu este reală, în sensul că

în cauză acesta nu a formulat o cerere de revocare a măsurii de siguranță,

instanțele pronunțându-se numai cu privire la cererea Direcției Generale de

Evidență Informatizată a Persoanei.

Hotărârile pronunțate de instanțe au

fost corecte, întemeiate pe dispozițiile art. 22 alin. (2) din Legea 123/2001 și

în conformitate cu art. 461 C. proc. pen., astfel că nu se justifică infirmarea

lor.

Pe de altă parte, susținerile

recurentului pot forma obiectul unei cereri separate asupra căreia instanțele

s-ar putea pronunța, avându-se în vedere dispozițiile art. 117 C. pen., care nu

obligă la expulzarea doar în statul de origine al celui condamnat, impunând

numai ca această măsură de siguranță să se execute într-un stat, în care nu

există riscul ca persoana expulzată să fie supusă la tortură.

Pentru aceste considerente Curtea

apreciază ca nefondat recursul declarat, pe care îl va respinge ca atare în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul A.R.A., împotriva deciziei penale nr. 56 din 11

februarie 2003 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă condamnatul la plata sumei de

500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul interpretului de limbă

arabă se va plăti din fondul Curții Supreme de Justiție.

Pronunțată în ședință publică, azi 19

iunie 2003.