ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 606/2003

Reclamanta L.G.D. a cerut anularea, în parte, a caietului de sarcini și, în totalitate, a licitației și a hotărârii de adjudecare nr. 1407 din 29 octombrie 1997 a F.P.S. Curtea de apel București prin sentința civilă nr. 167/1998 a declinat competența la Tribunalul București, iar Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 1378/1999, a confirmat această hotărâre.

Primind dosarul, Tribunalul București, secția comercială, a fixat termen de judecată la 23 noiembrie 2000, citând părțile, inclusiv pe recurenta reclamantă la adresa din București. Prin încheierea din 13 noiembrie 2000 tribunalul a suspendat judecata, în baza art. 242 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa părților, întrucât nu s-a cerut judecata în lipsă. Încheierea nu s-a comunicat părților.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 5288 din 25 iunie 2001, aceeași instanță, în baza art. 248, art. 3 și art. 253 lit. a) C. proc. civ. a constatat perimată acțiunea. La data de 2 iulie 2001 reclamanta a declarat recurs „împotriva hotărârii de perimare din 25 iunie 2001 și implicit împotriva încheierii de suspendare...”, iar, prin decizia civilă nr. 706 din 4 noiembrie 2001, Curtea de Apel București, l-a respins întrucât: - pentru termenul din 13 noiembrie 2000 reclamanta a fost legal citată iar, - contra încheierii de suspendare nu a declarat apel.

La 25 februarie 2002 reclamanta a declarat apel contra încheierii din 13 noiembrie 2000 invocând citarea nelegală și faptul că a luat cunoștință de încheiere la 6 februarie 2002 (când a lecturat decizia civilă nr. 706/2001). Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 83 din 3 aprilie 2002, a respins apelul ca inadmisibil, întrucât - motivele de apel au fost invocate și la instanța de perimare, iar - singura cale de atac la dispoziția reclamantei era recursul contra sentinței de perimare și nu cea a apelului.

Contra acestei decizii reclamanta a declarat recurs, invocând - lipsa de procedură la termenul din 13 noiembrie 2000 (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), - calea de atac era apelul și, deci, acesta nu putea fi calificat ca inadmisibil (art. 304 pct. 9 ) și - nepronunțarea asupra dovezii existente privind citarea și interpretarea greșită a probei (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.). În drept.

Recursul este nefondat. 6.1. Conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ. „instanța va suspenda judecata ... dacă nici una din părți nu se înfățișează la strigarea pricinii”. Încheierea din 13 noiembrie 2000 care aplică aceste dispoziții legale este dată „cu apel”, dar nu a fost comunicată părților, așa cum prevedea textul art. 266 alin. (3) C. proc. civ. („Hotărârea se va comunica părților, în copie, în cazul când aceasta este necesar pentru curgerea unui termen de exercitarea unei căi ordinare de atac”). 6.2. Totuși la 2 februarie 2001, reclamanta, cum s-a arătat, a declarat recurs contra „hotărârii de perimare și, implicit împotriva încheierii de suspendare”, din 13 noiembrie 2001, care face și obiectul recursului de față. Instanța de recurs în perimare, însă, nu a soluționat această cerere contra încheierii de suspendare, reținând, prealabil, că reclamanta nu a atacat cu apel încheierea respectivă. Așadar, recurenta a luat cunoștință de încheierea atacată, cel mai târziu la 25 iunie 2001, când a declarat și motivat recursul contra acesteia și a sentinței prin care s-a constatat perimată acțiunea. Potrivit art. 284 alin. (3) „dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socotește comunicată la data depunerii cererii de apel”. În speță, reclamanta a depus cererea de recurs (calificată greșit) la 25 iunie 2001, dată la care, deci, este considerată de lege, că a luat cunoștință de încheierea atacată. Totuși, considerentele deciziei nr. 706 din 4 decembrie 2001, în care se reține expres „că reclamanta nu a declarat apel”, ca și cele din decizia nr. 83 din 3 aprilie 2002, ambele ale Curții de apel București, în care se arată că „singura cale de atac împotriva sentinței de perimare era recursul, iar nu apelul contra încheierii de suspendare din 13 noiembrie 2000”, au fost de natură a produce reclamantei o evidentă eroare asupra căilor de atac și a modului de exercitare a acestora. 6.3. Apelul sau recursul contra unei încheieri interlocutorii, care este cea prin care se suspendă judecata, declarat după perimarea irevocabilă a acțiunii sau după soluționarea acesteia este admisibil. În speță, deci, apelul exercitat contra încheierii din 13 noiembrie 2000, ca și recursul declarat împotriva deciziei nr. 83/2002 este admisibil, căci privește o hotărâre judecătorească succeptibilă conform legii, de apel. Pe de altă parte, această încheiere premergătoare are ca obiect o chestiune prealabilă de judecată, a cărei legalitate depinde soluționarea cauzei, urmând așadar, a se examina fondul recursului. 6.4. Verificând conținutul licitației pentru termenul din 13 noiembrie 2000 se constată că aceasta cuprinde elementele din art. 88 alin. (1) C. proc. civ., singura eroare privind „felul pricinii” (pct. 5-2), consemnându-se „contestație în anulare”, în loc de „anularea...”, ceea ce însă nu este „sub pedeapsa nulității” alin. (2). Alterarea cu pastă de scris în rubrica numărul imobilului (11- în loc de 1) apare străină elementelor scrierii inițiale emise de funcționarul instanței, identice cu cele din citația primită de aceeași recurentă pentru termenul din 25 februarie 2001 (perimare). Așadar, citarea a fost făcută cu respectarea dispozițiilor legale ceea ce atrage concluzia că suspendarea judecății, conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ. a fost legală, astfel că nu se poate face o examinare a temeiniciei pretențiilor din acțiune.