ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 606/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Situația

de fapt.

anularea, în parte, a caietului de sarcini și, în totalitate, a licitației și a

hotărârii de adjudecare nr. 1407 din 29 octombrie 1997 a F.P.S.

Curtea de apel București prin sentința civilă nr.

167/1998 a declinat competența la Tribunalul București, iar Curtea Supremă de

Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 1378/1999, a confirmat această

hotărâre.

comercială, a fixat termen de judecată la 23 noiembrie 2000, citând părțile,

inclusiv pe recurenta reclamantă la adresa din București.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2000 tribunalul a

suspendat judecata, în baza art. 242 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa

părților, întrucât nu s-a cerut judecata în lipsă.

Încheierea nu s-a comunicat părților.

iunie 2001, aceeași instanță, în baza art. 248, art. 3 și art. 253 lit. a) C.

proc. civ. a constatat perimată acțiunea.

La data de 2 iulie 2001 reclamanta a declarat recurs

„împotriva hotărârii de perimare din 25 iunie 2001 și implicit împotriva

încheierii de suspendare...”, iar, prin decizia civilă nr. 706 din 4 noiembrie

2001, Curtea de Apel București, l-a respins întrucât:

- pentru termenul din 13 noiembrie 2000 reclamanta a

fost legal citată iar,

- contra încheierii de suspendare nu a declarat apel.

contra încheierii din 13 noiembrie 2000 invocând citarea nelegală și faptul că a

luat cunoștință de încheiere la 6 februarie 2002 (când a lecturat decizia

civilă nr. 706/2001).

Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 83

din 3 aprilie 2002, a respins apelul ca inadmisibil, întrucât

- motivele de apel au fost invocate și la instanța de

perimare, iar

- singura cale de atac la dispoziția reclamantei era

recursul contra sentinței de perimare și nu cea a apelului.

recurs, invocând

- lipsa de procedură la termenul din 13 noiembrie 2000

(art. 304 pct. 7 C. proc. civ.),

- calea de atac era apelul și, deci, acesta nu putea

fi calificat ca inadmisibil (art. 304 pct. 9 ) și

- nepronunțarea asupra dovezii existente privind

citarea și interpretarea greșită a probei (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.).

În drept.

6.1. Conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ.

„instanța va suspenda judecata ... dacă nici una din părți nu se înfățișează la

strigarea pricinii”.

Încheierea din 13 noiembrie 2000 care aplică aceste

dispoziții legale este dată „cu apel”, dar nu a fost comunicată părților, așa

cum prevedea textul art. 266 alin. (3) C. proc. civ. („Hotărârea se va comunica

părților, în copie, în cazul când aceasta este necesar pentru curgerea unui

termen de exercitarea unei căi ordinare de atac”).

6.2. Totuși la 2 februarie 2001, reclamanta, cum s-a

arătat, a declarat recurs contra „hotărârii de perimare și, implicit împotriva

încheierii de suspendare”, din 13 noiembrie 2001, care face și obiectul

recursului de față.

Instanța de recurs în perimare, însă, nu a soluționat

această cerere contra încheierii de suspendare, reținând, prealabil, că

reclamanta nu a atacat cu apel încheierea respectivă.

Așadar,

recurenta a luat cunoștință de încheierea atacată, cel mai târziu la 25 iunie

2001, când a declarat și motivat recursul contra acesteia și a sentinței prin

care s-a constatat perimată acțiunea.

Potrivit

art. 284 alin. (3) „dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii,

aceasta se socotește comunicată la data depunerii cererii de apel”.

În

speță, reclamanta a depus cererea de recurs (calificată greșit) la 25 iunie

2001, dată la care, deci, este considerată de lege, că a luat cunoștință de

încheierea atacată.

Totuși,

considerentele deciziei nr. 706 din 4 decembrie 2001, în care se reține expres

„că reclamanta nu a declarat apel”, ca și cele din decizia nr. 83 din 3 aprilie

2002, ambele ale Curții de apel București, în care se arată că „singura cale de

atac împotriva sentinței de perimare era recursul, iar nu apelul contra

încheierii de suspendare din 13 noiembrie 2000”, au fost de natură a produce

reclamantei o evidentă eroare asupra căilor de atac și a modului de exercitare

a acestora.

6.3.

Apelul sau recursul contra unei încheieri interlocutorii, care este cea prin

care se suspendă judecata, declarat după perimarea irevocabilă a acțiunii sau

după soluționarea acesteia este admisibil.

În

speță, deci, apelul exercitat contra încheierii din 13 noiembrie 2000, ca și

recursul declarat împotriva deciziei nr. 83/2002 este admisibil, căci privește

o hotărâre judecătorească succeptibilă conform legii, de apel. Pe de altă

parte, această încheiere premergătoare are ca obiect o chestiune prealabilă de

judecată, a cărei legalitate depinde soluționarea cauzei, urmând așadar, a se

examina fondul recursului.

6.4.

Verificând conținutul licitației pentru termenul din 13 noiembrie 2000 se

constată că aceasta cuprinde elementele din art. 88 alin. (1) C. proc. civ.,

singura eroare privind „felul pricinii” (pct. 5-2), consemnându-se „contestație

în anulare”, în loc de „anularea...”, ceea ce însă nu este „sub pedeapsa

nulității” alin. (2).

Alterarea

cu pastă de scris în rubrica numărul imobilului (11- în loc de 1) apare străină

elementelor scrierii inițiale emise de funcționarul instanței, identice cu cele

din citația primită de aceeași recurentă pentru termenul din 25 februarie 2001

(perimare).

Așadar,

citarea a fost făcută cu respectarea dispozițiilor legale ceea ce atrage

concluzia că suspendarea judecății, conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ. a

fost legală, astfel că nu se poate face o examinare a temeiniciei pretențiilor

din acțiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN N UMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge recursul declarat de reclamanta L.D.G.D. împotriva

deciziei nr. 83 din 3 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 februarie 2003.