ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2631/2003

Asupra contestației în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

L.Ș.V., a formulat contestație în

anulare, împotriva deciziei penale nr. 1085 din 4 martie 2003 a Curții Supreme

de Justiție, secția penală.

A motivat că, prin decizia penală

atacată, a fost admis recursul în anulare, promovat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, schimbând încadrarea

juridică inițială din infracțiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192

alin. (1) C. pen., în infracțiunea de furt, în infracțiunea de furt calificat,

prevăzută de art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen. și condamnându-l la 3 ani și 6

luni închisoare.

Ori, spune contestatorul, din

lucrările dosarului rezultă cu prisosință că, există unul din cazurile în care,

punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale era împiedicată, în concret,

lipsa discernământului, făcând să nu existe infracțiunea și, implicit

împiedicând, continuarea procesului penal.

Cum, pe de o parte, continuă

contestatorul deciziei enunțate, art. 386 lit. c) C. proc. pen., trimite la art.

10 lit. f) C. proc. pen., care vorbește despre orice „altă condiție prevăzută

de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale”, fără altă

precizare, iar, pe de altă parte, din textul art. 11 și art. 12 pct. 2 lit. b) C.

proc. pen., „rezultă, cu evidență, că se află în una din situația, în care trebuia

pronunțată încetarea procesului penal, socotește că, sunt îndeplinite

condițiile, pentru admiterea contestației în anulare.

În drept, petiționarul și-a

întemeiat demersul pe prevederile art. 386 lit. c) C. proc. pen.

În dovedirea contestației a solicitat

proba cu acte, în care scop, a cerut atașarea dosarului Curții Supreme de

Justiție nr. 3998/2002.

Primind și înregistrând contestația,

președintele secției penale a dispus soluționarea acesteia fără citare.

Contestația în anulare, de față,

este inadmisibilă.

Conform art. 386 C. proc. pen.,

împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare,

printre altele, când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de

încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f) și i), cu

privire la care erau probe la dosar.

În speță, nu este vorba de așa ceva.

Inculpatul, în contestația în

anulare, introdusă, nu invocă vreuna din cauzele de încetare a procesului penal

de care vorbește art. 386 lit. c) C. proc. pen., ci, lipsa discernământului,

deci a vinovăției, ca una dintre cele trei trăsături esențiale ale

infracțiunii, ca temei juridic al răspunderii penale.

Ori, existența acestei cauze sau,

mai corect spus, inexistența ei, nu este de natură să ducă, niciodată, la încetarea

procesului penal, ci, la achitare, lucru ce a format obiect al judecății,

nefiind primit de instanțe, cu puterea de lucru judecat, proprie unei hotărâri

judecătorești, definitive, de condamnare.

Nefiind, deci, îndeplinite, în

cauză, condițiile cerute de art. 386 lit. c) C. proc. pen., pentru admisibilitatea

contestației în anulare, Curtea va trebui să constate, în concordanță cu

susținerile reprezentantului Parchetului că contestația în anulare introdusă de

petiționar este inadmisibilă și se impune a fi respinsă, ca atare,

menținându-se, astfel, hotărârea atacată.

Văzând și reglementarea plății

cheltuielilor judiciare făcute de stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația

în anulare formulată de contestatorul L.Ș.V., împotriva deciziei penale nr. 1085

din 4 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Obligă contestatorul la 500.000 lei

cheltuieli judiciare către stat.

Pronunțată în ședință publică, azi

30 mai 2003.