ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4065/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: RA L. prin decizia nr. 59 din 5 martie 2002 a respins cererea formulată de petenta I.E.L. pentru restituirea în natură a imobilului situat în București, cu motivarea că aceasta nu a făcut dovada că face parte din categoria persoanelor îndreptățite de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 așa cum sunt definite în art. 3 și art. 4 din lege. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 997 din 27 iunie 2002 a admis contestația formulată de petenta I.E.L., a anulat decizia nr. 59 din 5 martie 2002 emisă de RA L. și a obligat pe pârâtă să lase petentei în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Soluția primei instanțe a fost menținută prin decizia nr. 96 din 4 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței instanței de fond. S-a reținut că N.F. a cumpărat la data de 26 iulie 1934, 720 mp teren, lotul 53 din fostul Parc al Domeniilor, pe care a construit, în baza autorizației din 23 mai 1935 o locuință compusă din subsol, parter, etaj și mansardă. S-a arătat că imobilul în litigiu a fost rechiziționat în anul 1945 și naționalizat ulterior deși proprietara acestuia făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950. S-a menționat că N.F. a decedat la data de 2 februarie 1978 de pe urma sa rămânând ca unică moștenitoare petenta I.E.L., întrucât I.H.

și W.D.H. au renunțat la pretențiile asupra imobilelor ce au aparținut defunctei în România. În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 96 din 4 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs A.P.P.S.R.A. solicitând casarea potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând în esență că: 1. instanța de apel i-a încălcat dreptul de apărare întrucât a respins probele solicitate în calitate de succesoare a RA L.; 2. petenta nu a făcut dovada calității de unică moștenitoare a N.F., succesiunea nu a fost dezbătută potrivit dreptului român, țara unde se găsește imobilul, în condițiile art. 66 din Legea nr. 105/1992; 3. nu s-a făcut dovada identității între imobilul proprietatea N.F., cel naționalizat și cel a cărui restituire în natură a fost solicitată.

Curtea urmează să admită recursul ca fondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 3 alin. (1) și art. 4 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, în cazul în care restituirea în natură este cerută de mai multe persoane îndreptățite, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote părți ideale, potrivit dreptului comun; de prevederile legii beneficiază și moștenitorii persoanei îndreptățite. Imobilul în litigiu a aparținut în proprietate N.F.; aceasta, la data de 26 iulie 1934 a cumpărat cu act autentic lotul nr. 53 din fostul Parc al Domeniilor, în suprafață de 720 mp.

Pe baza autorizației de construcții din 25 mai 1935 N.F. a edificat o construcție compusă din subsol, parter, etaj și mansardă. Imobilul teren și construcții, care a figurat ulterior pe str. A.C. iar în prezent pe str. C., a fost preluat de Statul Român prin ordin de rechiziție la data de 7 martie 1945 și apoi a fost înscris în anexa la Decretul nr. 92/1950 deși proprietara N.F., făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare potrivit art. II din acest act normativ. În prezentul litigiu, calitatea de persoană îndreptățită a fost invocată de petenta I.E.L. care susține că este unica succesoare a N.F. Din documentele traduse din limba germană de traductor autorizat rezultă că N.F., a desemnat prin testamentul întocmit la data de 12 ianuarie 1973, ca moștenitori universali, cu părți egale pe petenta I.E.L.

precum și pe I.H. și W.D.H., a menționat că deține avere în România, de care a fost desproprietărită precum și că, dacă vor exista pretenții de despăgubire, acestea vor fi preluate de moștenitorii ei universali. După decesul N.F., survenit la data de 2 februarie 1978 în Republica Austria pe baza testamentului din 12 ianuarie 1973, a fost întocmit la 12 noiembrie 2002, certificatul de predare a moștenirii în aceiași țară. Predarea succesiunii s-a făcut către petenta I.E.L., I.H. și W.D.H., pentru fiecare pentru o treime. Raporturilor de drept civil cu elemente de extraneitate le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Potrivit art. 66 lit. b) din Legea nr. 105/1992 moștenirea este supusă, în ce privește bunurile imobile, legii locului unde fiecare dintre aceste bunuri este situat, în speță legii române. Art. 67 din Legea nr. 105/1992 prevede că legea aplicabilă moștenirii stabilește îndeosebi: a) momentul deschiderii succesiunii, b) persoanele cu vocație de a moștenit, c) calitățile cerute pentru a moșteni, d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct, e) condițiile și efectele opțiunii succesorale, f) întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul, g) drepturile statului asupra succesiunii vacante. Art. 68 din Legea nr. 68/1992 prevede că testatorul poate supune transmiterea prin moștenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art. 66, fără a avea dreptul să înlăture dispozițiile ei imperative.

Legea astfel aleasă se aplică situațiilor prevăzute la art. 67. La dosarul 2750/2003 au fost depuse, în copii xerox, două “declarații...” întocmite în Austria la data de 26 iulie 2001 din care rezultă că I.H. și W.D.H. cedează irevocabil petentei I.E.L., toate drepturile și pretențiile în clădirile și terenurile din România, care au rezultat din moștenirea mătușii lor N.F. precum și că petenta poate să revendice aceste drepturi conform prevederilor legale române, în special cele ale Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 162 din Legea nr. 105/1992 actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în fața instanțelor române numai dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativă ierarhică și, în continuare, de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, spre a li se garanta astfel autenticitatea semnăturilor și sigiliului.

Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de origine a actului, urmată de supralegalizarea efectuată fie de către misiunea diplomatică sau oficiul consular român din statul de origine, fie de către misiunea diplomatică sau oficiul consular al statului de origine în România și, în continuare, în ambele situații, de către Ministerul Afacerilor Externe. În speță, se impune casarea hotărârii pronunțate de instanța de apel pentru a se pune în discuție petentei condițiile impuse de art. 162 din Legea nr. 105/1992 pentru actele depuse de aceasta în instanță și necesitatea respectării normelor legale. Este de asemenea necesar să se pună în discuția părților legea aplicabilă raportului juridic de drept internațional privat cu referire la art. 66 și art. 67 din Legea nr. 105/1992 și, în raport de aceasta, să se stabilească întinderea dreptului petentei I.E.L.

asupra imobilului în litigiu, după calificarea juridică a actelor intitulate “declarații” întocmite de comoștenitorii I.H. și W.D.H.. Cu prilejul rejudecării urmează să fie examinate, ca mijloace de apărare și celălalt motiv de recurs invocat de RA L. Față de considerentele menționate, Curtea va admite recursul, va casa decizia curții de apel și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de R.A. A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 96 din 4 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2004.